PROCEDURA INSOLVENŢEI.
DESCHIDEREA PROCEDURII. CONDIŢII.
CREANŢĂ CERTĂ, LICHIDĂ ŞI EXIGIBILĂ.
Art.31 alin.1 din Legea nr.85/2006
Art.3 pct.1 şi pct.12 din Legea nr.85/2006
Art.379 Cod procedură civilă
Procedura insolvenţei nu este menită să fie utilizată
ca instrument de constrângere a debitorului pentru ca acesta
să-şi plătească datoriile „sub ameninţarea cu falimentul” dacă
debitorul are fonduri disponibile pentru a plăti sau dacă
invocă o excepţie aparent întemeiată.
(Decizia nr.509/R-C din 04 mai 2007)
Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 23.03.2006
creditoarea Agenţia Domeniilor Statului a solicitat deschiderea procedurii
reorganizării judiciare împotriva SC.M.I.L SRL pentru recuperarea
debitului de 127.637,12 lei.
In motivarea cererii creditoarea a arătat că a încheiat cu
debitoarea contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.31 din
15.04.2002, iar aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.
La data de 10.04.2006 S.C.M.I. SRL a formulat contestaţie
solicitând respingerea cererii.
In motivarea contestaţiei debitoarea a arătat că prin
contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.31 din 15.04.2002 SC M.I.
SRL a cumpărat acţiunile SC A.G.M.SA achitând în totalitate preţul de
321.765.500 lei şi efectuând investiţiile în avans faţă de graficul stabilit
prin contract.
Prin sentinţa nr.142/F, din 31 ianuarie 2007, pronunţată de
Tribunalul Comercial Argeş, a fost respinsă cererea şi a fost admisă
contestaţia.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut
că nu există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, debitoarea făcând dovada
majorării capitalului social conform contractului.
Judecătorul sindic a apreciat că susţinerea creditoarei
reclamante, în sensul că sumele depuse ca majorare a capitalului social nu
au fost direcţionate către obiectivele stipulate în contract, urmează să fie
dovedită într-un litigiu pe calea dreptului comun şi nu pe calea specială
prevăzută de Legea 85/2006, lege care se referă la starea de insolvenţă a
patrimoniului debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea
Agenţia Domeniilor Statului, solicitând examinarea cauzei sub toate
aspectele, potrivit art.3041 Cod pr.civilă şi invocând următoarele motive:
1. Suma solicitată a fost calculată în baza unui contract
valabil, semnat cu Agenţia Domeniilor Statului şi a fost facturată, fiind
astfel certă, lichidă şi exigibilă şi îndeplinind condiţiile prevăzute de art.3
pct.6 şi 12 din Legea nr.85/2006 şi art.379 Cod procedură civilă.
Deşi notificat în repetate rânduri de către Agenţia
Domeniilor Statului Bucureşti cumpărătorul SC M.I. SRL nu a transmis
documente privind realizarea obligaţiilor de investiţii, motiv pentru care
la data introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei datora,
conform art.9.5 din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni
nr.31/15.04.2002, penalităţi în valoare totală de 127.637,12 RON
calculate conform machetelor ataşate cererii de deschidere a procedurii.
2. În mod greşit, judecătorul sindic prin sentinţa recurată a
respins cererea de deschidere a procedurii motivat de faptul că debitoarea
a majorat capitalul social al societăţii preluate, conform prevederilor
art.9.3 din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni nr.31/15.04.2002
În conformitate cu clauzele contractuale, aşa cum preventiv a
fost atenţionat cumpărătorul prin notificările transmise de ADS, o
eventuală majorare a capitalului social al Societăţii, cu aport în numerar,
fără a se face direcţionarea către obiectivele propuse de cumpărător prin
oferta tehnică depusă la data privatizării, SC M.I. SRL nu face dovada
respectării prevederilor contractuale referitor la investiţiile asumate.
Documentele ataşate la contestaţia formulată de SC M.I. SRL
faţă de cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de
Agenţia Domeniilor Statului nu fac dovada realizării obligaţiilor de
investiţii asumate prin încheierea contractului de vânzare – cumpărare
acţiuni nr.31/15.04.2002.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs
invocate, examinate grupat, dat fiind modul unitar de formulare a
acestora, Curtea, cu majoritate, a apreciat că recursul este nefondat
pentru următoarele considerente:
Textul art.31 alin.1 din Legea 85/2006 prevede că orice
creditor care este îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii
reglementate în această lege împotriva unui debitor prezumat în
insolvenţă, în sensul definit la art.3 pct.1 şi la art.3 pct.12, poate
introduce o cerere introductivă.
La rândul său, art.3 pct.11 din acelaşi act normativ defineşte
insolvenţa ca fiind acea stare a patrimoniului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor
exigibile, prezumând-o ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 zile
de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Din interpretarea sistematică a acestor texte, rezultă că
Tribunalul va da curs cererii creditorului dacă din conţinutul ei rezultă că
sunt întrunite cumulativ următoarele cerinţe: creanţa este certă, lichidă
şi exigibilă şi în cuantumul prevăzut de lege (art.3 pct.12); neplata datoriei
este consecinţa stării de insolvenţă a debitorului; această situaţie a
debitorului durează de cel puţin 30 de zile.
Instanţa de recurs, în compunere majoritară, apreciază că, în
speţă, creanţa nu este certă, iar neplata datoriei nu este în mod cert
consecinţa stării de insolvenţă a debitorului.
Astfel, în ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei, potrivit
art.379 Cod procedură civilă, creanţa certă este aceea a cărei existenţă
rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice,
emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În speţa de faţă, actele de creanţă invocate de creditoare sunt
contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.31 din 15.04.2002 şi
facturile fiscale nr.7632726 din 27.09.2005 şi nr.7632759 din 07.02.2006 ,
acte care, prin ele însele nu sunt suficiente pentru a proba existenţa
creanţei, al cărei caracter cert poate fi dedus doar din completarea acestor
înscrisuri cu mijloace de probă specifice dreptului comun, inclusiv o
expertiză contabilă.
Astfel, în ceea ce priveşte facturile invocate, nefiind acceptate
la plată nu pot face probă contra debitorului, potrivit art.46 c.com..
În ceea ce priveşte contractul invocat de creditoare drept
izvor al creanţei sale, pe care o pretinde certă, lichidă şi exigibilă, instanţa
reţine următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.31/15.04.2008, prin
care Agenţia Domeniilor Statului a vândut SC .M.I. SRL un număr de
128.707 acţiuni în valoare totală de 3.217.675 lei reprezentând 100% din
valoarea capitalului social subscris a SC A.M. SA, pe lângă plata preţului,
achitat integral cu OP 57/8.04.2002 şi OP 58/8.04.2002, cumpărătorul s-
a obligat să efectueze din surse proprii începând cu anul 2002 o
investiţie/aport de capital de 75.257,70USD.
Conform art.9.3. din contract investiţia/aportul de capital se
consideră realizată integral la data înregistrării la Oficiul Registrului
Comerţului a majorării capitalului social cu aportul subscris şi integral
vărsat de către Cumpărător.
Aşa cum rezultă din datele furnizate de O.R.C. SC M.I. SRL a
majorat capitalul social al societăţii preluate prin actele adiţionale din
15.06.2002 şi din 18.12.2003.
Creditoarea ADS susţine în recursul său că o majorare a
capitalului social al Societăţii, cu aport în numerar, fără a se face
direcţionarea către obiectivele propuse de cumpărător prin oferta
tehnică depusă la data privatizării, SC M.I. SRL nu face dovada
respectării prevederilor contractuale referitoare la investiţiile asumate.
Niciuna dintre clauzele contractuale şi nicio definiţie legală a
investiţiei nu exclude de plano posibilitatea efectuării unei investiţii sub
forma unui aportul în numerar la majorarea capitalului social al societăţii.
Astfel, art.2 lit.a din OUG 92 din 1997 privind stimularea
investiţiilor directe prevede principiul libertăţii formelor şi modalităţilor
de investire, incluzând şi aportul financiar la majorarea capitalului social
printre modalităţile de investire.
De altfel, nici din modul de redactare a contractului nu
rezultă o excludere expresă a posibilităţii efectuării unei investiţii sub
forma unui aport în numerar la majorarea capitalului social, în art.9.2.
stipulându-se drept clauză „ Realizarea investiţiilor-aportului de capital”,
în cuprinsul căreia se arată că „investiţia/ aportul de capital se consideră
realizată integral la data înregistrării….”, nerezultând că aportul de capital
nu este o investiţie.
Or, este necontestat că recurenta a realizat o majorare a
capitalului social, ceea ce se contestă fiind direcţionarea către obiectivele
propuse de cumpărător .
Prin urmare, pentru ca această creanţă să aibă un caracter cert
rămâne de stabilit direcţionarea către obiectivele propuse de cumpărător
prin oferta tehnică, acest aspect putând genera un litigiu de drept comun,
având ca obiect răspundere contractuală, de competenţa instanţei
arbitrale alese de părţi potrivit clauzei compromisorii stipulate în art.14.1
din contract, iar nu a judecătorului sindic, care nu se poate substitui
acestei instanţe, singura căreia îi revine plenitudinea de competenţă în
interpretarea şi executarea acestui contract.
Pe de altă parte, nu este întrunită o altă condiţie a deschiderii
procedurii concursuale, în sensul că neplata datoriei nu este în mod cert
consecinţa stării de insolvenţă a debitorului.
Astfel, o condiţie a deschiderii procedurii este că neplata la
scadenţă trebuie să fie efectul incapacităţii debitorului de a plăti datoria
cu sumele de bani disponibile.
Procedura insolvenţei nu este menită să fie utilizată ca
instrument de constrângere a debitorului pentru ca acesta să-şi plătească
datoriile „sub ameninţarea cu falimentul” dacă debitorul are fonduri
disponibile pentru a plăti sau dacă invocă o excepţie aparent întemeiată,
cum este cazul în speţă.
Procedura insolvenţei nu este o modalitate simplificată de
soluţionare a unei chestiuni litigioase, de orice natură, între părţile
contractante, ea având un scop expres prevăzut în art.2 din Legea 85 din
2006 şi anume, instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea
debitorului aflat în insolvenţă, iar nu stabilirea răspunderii contractuale a
părţilor în litigiu.
Pentru aceste considerente, Curtea, cu majoritate, apreciază
că în mod corect judecătorul sindic, în baza art.33 (5) din Legea 85/2006,
a admis contestaţia debitoarei şi a respins cererea de deschidere a
procedurii.
In consecinţă, în baza art.312 pct.5 C.proc.civ., recursul a fost
respins.
OPINIE SEPARATĂ
Apreciez că, în cauză, se impunea admiterea recursului şi, în
baza art.312 alin.2 din Codul de procedură civilă, schimbarea sentinţei în
sensul respingerii contestaţiei şi admiterii cererii de deschidere a
procedurii, cu consecinţa trimiterii la acelaşi tribunal – judecător sindic,
pentru a lua măsurile ce le implică începerea unei astfel de proceduri.
Această concluzie este susţinută de următoarele argumente
valabile sub cel puţin două aspecte, care justifică fiecare o astfel de
soluţie.
Un prim astfel de aspect pleacă chiar de la acceptarea
susţinerii debitoarei-intimate, potrivit căreia, prin aportul în numerar
dovedit cu înscrisul de la ORC (f.89), şi-a îndeplinit obligaţia
contractuală, urmând însă să se observe, când a avut loc operaţiunea de
majorare şi dacă ea se situează în afara termenului, ce drepturi şi obligaţii
s-au născut în patrimoniile părţilor.
Cererea creditoarei a fost depusă la 23 martie 2006, deci
cerinţele sale de admisibilitate urmează a fi verificate în raport de
dispoziţiile Legii nr.64/1995, având în vedere prevederile art.725 alin.4
din Codul de procedură civilă.
Potrivit art.36 din Legea privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului, poate cere deschiderea acestei proceduri
creditorul care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile al
căror cuantum depăşeşte echivalentul în lei a 3.000 Euro şi au trecut mai
mult de 30 zile de la data scadenţei.
Legea specială nu defineşte certitudinea şi lichiditatea, aşa
încât se aplică dispoziţiile art.379 din Codul de procedură civilă.
Potrivit alin.3 şi 4 din acest text de lege, este certă acea
creanţă care rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte emanate
de la debitor sau recunoscute de acesta, iar lichidă este acea creanţă
determinată sau determinabilă cu ajutorul actului emanat sau recunoscut
de datornic.
În cauză, un astfel de act este reprezentat de contractul depus
în copie la filele 3-7, încheiat de părţi la 15 aprilie 2002 şi care, trebuie
apreciat ca fiind recunoscut de către debitoare, de vreme ce este semnat
de aceasta.
Potrivit obligaţiilor asumate prin această lege a părţilor,
debitoarea era obligată să realizeze, potrivit graficului, ce face parte din
contract, un anumit volum de investiţii, până la fiecare sfârşit de an, iar
nerespectarea cuantumului şi termenelor activa clauza penală de a achita
recurentei-creditoare „o penalitate de 50% pe an, pentru suma angajată şi
nerealizată”. Tot părţile au mai stabilit că se consideră îndeplinită
obligaţia integral „la data înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului a
majorării capitalului social al societăţii…” (pct.9.3 şi 9.5).
Nu interesează, aşadar, când s-a majorat capitalul, ci
momentul menţionării la ORC a acestei operaţiuni, în cauză fiind vorba
de 10 martie 2004, potrivit înscrisului de la fila 89.
Aşadar, fără a analiza dacă aportul în numerar poate fi
considerat o îndeplinire a obligaţiei asumate din contract sau chiar
acceptând această susţinere a debitoarei, trebuie să se observe că ea nu s-
a realizat decât la 10 martie 2004.
Potrivit obligaţiei asumate şi recunoscute de către debitoare,
prima investiţie pentru dezvoltarea societăţii avea scadenţa la 31
decembrie 2002, iar cea de-a doua la 31 decembrie 2003, date de la care
curgea obligatoriu penalitatea de 50% pentru fiecare din sumele de 495
mii lei (15.051,54 USD).
Dacă pentru prima sumă, la nivelul unei simple aparente, s-ar
putea susţine de către debitoare o eventuală stingere a obligaţiei, pentru
cea de-a doua sumă nu există nici un considerent pentru care să nu fi
curs penalităţile convenite de părţi.
Deci, la 1 ianuarie 2004, debitoarea datora, pentru investiţia
nerealizată până la 31 decembrie 2003, recurentei-creditoare, o penalitate
de 50%, din echivalentul sumei de peste 15.000 USD.
Această datorie se cifrează, în mod neîndoielnic, la o valoare
de peste 3.000 Euro, cerinţă pe care judecătorul sindic este dator să o
verifice când se pronunţă asupra cererii de deschidere a procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului, fără însă a cuantifica în mod exact
întinderea creanţei.
Într-o astfel de etapă magistratul nu este ţinut să stabilească
întinderile creanţelor, atribuţie care, de altfel, îi revine numai în subsidiar,
după înscrierea lor de practicianul în lichidare.
În cauză, este neîndoielnică existenţa unei creanţe de peste
3.000 Euro în patrimoniul recurentei, creanţă ce-şi situează scadenţa la o
distanţă de 30 zile de momentul introducerii cererii şi este, în mod
evident, certă şi lichidă. Ea este cel puţin determinabilă pe baza actului
recunoscut şi însuşit de către debitoare şi rezultă obligaţia de plată din
acest înscris.
Sub aspectul existenţei stării de insolvenţă a debitoarei,
verificarea nu se impune, întrucât, deşi a formulat contestaţie (f.21),
aceasta nu a susţinut că nu s-ar afla într-o astfel de situaţie de încetare de
plăţi, ori, potrivit art.38 din Legea nr.64/1995 - act normativ în vigoare la
10 aprilie 2006 - pretenţiile de această natură se comunică instanţei într-
un anumit termen şi în anumite condiţii expres prevăzute.
Al doilea aspect, pentru care apreciez că se impunea
admiterea recursului, este parţial independent de primul, dar de natură să
justifice prin el însuşi o astfel de concluzie.
Potrivit art.982 din Codul civil, clauzele din contractele
părţilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce
rezultă din actul întreg.
Aplicată dispoziţia la contractul încheiat de părţi, apreciez că
acestea au înţeles prin noţiunea de investiţie o creştere în natură a
capitalului social, care să ducă la dezvoltarea societăţii.
Este adevărat că, iniţial se foloseşte noţiunea de
investiţie/aport de capital, aport care poate fi în numerar sau în natură.
În aceste condiţii termenul de investiţie apare ca fiind inutil dacă s-ar
accepta ideea că obligaţia este îndeplinită şi atunci când creşterea
capitalului social s-a făcut numai în numerar.
Dacă aceste menţiuni de la punctele 9.1 şi 9.3 din contract
pot fi considerate neclare, este de observat că ulterior se vorbeşte numai
de investiţii pentru dezvoltarea societăţii, ori un astfel de scop nu poate fi
realizat prin majorarea capitalului cu sume de bani.
Este real că, de principiu, o investiţie poate fi şi în numerar,
dar atunci când o astfel de operaţiune priveşte capitalul social şi ea
trebuie să ducă la dezvoltarea societăţii, apreciez că singurul înţeles care
poate fi dat este acela de majorare a capitalului social prin aporturi în
natură, care sunt în măsură să ducă la dezvoltarea societăţii.
Aceste cerinţe puteau fi considerate îndeplinite în măsura în
care, în termenele fixate prin contractul încheiat între părţi, debitoarea,
după ce majora capitalul în lei, hotăra investirea lor în bunuri, care să
răspundă întregii obligaţii asumate, respectiv dezvoltarea societăţii.
Aşa cum s-a arătat, aceste ultime considerente au valoare subsidiară
pentru că, şi la o primă analiză şi chiar acceptând punctul de vedere al
debitoarei-intimate, aceasta tot datorează creditoarei o sumă mai mare
decât echivalentul în lei a 3.000 Euro, iar creanţa îndeplineşte cerinţele
impuse de dispoziţiile legale precitate.
Judecătoria Craiova
Autoritate de lucru judecat – revendicare Amendă judiciară – cerere vădit neîntemeiată – abuz de drept – condiţii ale exercitării dreptului de acces la instanţă
Tribunalul Buzău
Incest.Copil nounascut.Interpretare probe
Judecătoria Constanța
clauze abuzive
Judecătoria Bălcești
Fara titlu
Judecătoria Târgu Jiu
art. 248 Cod penal