Revendicare imobiliara

DOSAR NR. 21723/3/2010*

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A IV A CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. 903

ŞEDINŢA PUBLICĂ DIN 13.05.2011

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PREŞEDINTE: .

GREFIER: .

Pe rol soluţionarea cauzei civile formulată de reclamantul S. L.E., în contradictoriu cu pârâtul M. B. P.. P. G., având ca obiect – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se  prezintă reclamantul prin apărător , lipsind pârâtul.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Nemaifiind cereri prealabile fde formulat şi excepţii de ridicat, tribunalul acordă cuvântul pe aspectul propunerii de probe, în raport de decizia de casare.

Apărătorul reclamantului arată că nu solicită probe noi, sustinid  totodată că în faza procesuală a apelului a depus la dosarul cauzei actele de identitate ale reclamantului prin care s-a dovedit faptul că acesta are domiciliul în străinătate, acesta fiind motivul pentru care nu a putut avea la cunoştinţă de dispoziţiile Legii 10/201.

Nemaifiind cereri de formulat, probe de administrat şi excepţii de ridicat, tribunalul constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor pe fondul cauzei.

Apărătoril reclamantului solicită admiterea acţiunii astfel  cum a  fost preciazată ca urmare a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, obligarea  pârâtului să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul ce poate fi restituit în natură, iar pentru restul de teren ce nu poate fi restituit în natură solicită obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 865.062 lei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză. Apărătorul reclamantului arată că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. I din Protocolul adiţional la CEDO, având în vedere că autorul reclamantului a fost deposedat de un bun fără a i se plăti vreo despăgubire. Fără cheltuieli de judecată.

TRIBUNALUL

Prin sentinţa civilă nr.909/17.06.2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul S. L. E., în contradictoriu cu pârâtul M. B. p.P. G.., ca fiind inadmisibilă, astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în cauza de faţă se solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul unui decret de naţionalizare, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001, cu alte cuvinte imobilul face obiectul unei legii speciale de reparaţie.

În consecinţă în cauză devin aplicabile dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 şi art.22 alin.5 din Legea nr. 10/2001 ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civil şi pe dispoziţiile Legii speciale nr.10/2001, atâta vreme cât partea reclamantă nu a dovedit că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001.

Chiar şi în măsura în care potrivit art.20 din Legea nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului nu era posibilă întrucât acesta face parte din domeniul public al statului după cum rezultă din raportul de expertiza întocmit de expertul Uliţa Ioan reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, această lege reglementând posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin dispoziţiile art.10-11 din Legea nr.10/2001.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispoziţiilor art.21 din Constituţia României şi art.6 alin.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.

Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens CEDO s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României.

Or, în cauza de fată tribunalul a constatat că reclamantul avea o astfel de cale deoarece art.26 din Legea nr.10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului - secţia civilă dispoziţia emisă. Mai mult, aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notifică refuză să o soluţioneze în termenul legal. în acest sens sunt deciziile IX/2006 şi XX/2007 ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului secţia civilă de a soluţiona cererile de obligarea a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constată a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelantul S. L. E., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, respectiv în mod greşit instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a cererii având ca obiect pretenţii, instanţa încălcând accesul la justiţie şi Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.33/2008.

Prin  decizia civilă nr.116 A, Curtea de Apel Bucureşti , secţia a III-a civilă a admis apelul formulat de apelantul - reclamant S. L. E., împotriva sentinţei civile nr.909/17.06.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât M. B. prin P. G. şi a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru  a hotărî astfel, Curtea a  reţinut  că cererea formulată de reclamant la 14.10.2008 are ca obiect acţiunea în revendicarea imobilului situat în B., prin constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea pârâţilor S. R. şi M. B.să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat la adresa menţionată în suprafaţă de 404 mp.

Instanţa fondului a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că reclamantul nu a formulat o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind decăzut din dreptul de a obţine măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, aşa cum prevede Legea nr.10/2001.

Curtea a constatat că în mod greşit instanţa nu a purces la cercetarea fondului litigiului, deoarece din dispoziţiile Deciziei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.33/2008 - ale cărei dezlegări date problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru toate instanţele - rezultă că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca într-o atare acţiune reclamantului să i se asigure accesul la justiţie.

Este imperativ necesar ca instanţa fondului să facă analiza cauzei pe fond, respectiv să verifice dacă există împrejurări care fac că reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau există motive independente de voinţa reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura imperativă administrativă prealabilă care prevede termene şi sancţiuni prevăzute de lege.

Totodată, instanţa trebuie să aibă în vedere, în rejudecarea cauzei, principiul securităţii raporturilor juridice, urmând să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei asupra fondului. Nu se poate nega posibilitatea de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv, dar cu condiţia respectării procedurii speciale prevăzută în Legea nr.10/2001, care recunoaşte dreptul' persoanelor îndreptăţite la restituirea bunurilor şi, totodată, trebuie respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, respectiv trebuie asigurat accesul liber la justiţie, aşa cum sunt prevăzute în art.21 din Constituţia României, art.6 din Legea nr.304/2004, care sunt aplicaţii în dreptul naţional a art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

O acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun şi întemeiată exclusiv  pe prevederile art.480 C.civ, care ar fi făcut abstracţie de prevederile Legii nr.10/2001, nu poate fi  admisă, cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, deoarece prin Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.33/2008 s-au reamintit principii vechi de drept: legea specială primează în raport cu dreptul comun, stabilitatea raporturilor juridice şi s-a subliniat că o acţiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un „bun" în sensul Convenţiei. Dar, cererea introductivă formulată de reclamant are ca temei juridic şi art.6 din Legea nr.213/1998 şi art.2 din Legea nr.10/2001, astfel că instanţa era obligată să cerceteze pe fond ambele capete de cerere ale acţiunii.

Cauza  a  fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr.21723/3/2010*, la data de 19.04.2011.

Analizând actele şi lucrările  dosarului se constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.909/17.06.2010, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii  şi a respins acţiunea în  revendicare astfel cum a  fost  precizată ca fiind  inadmisibilă.

Prin decizia de apel nr.116A/07.02.2011 s-a desfiinţat  sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza  spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

Instanţa de apel a reţinut că o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun respectiv art.480  C.civ nu este admisibilă, însă cererea introductivă formulată de  reclamant are ca temei juridic  şi art.6 din Legea nr.213/1998 şi art.2 din Legea nr.10/2001, astfel că instanţa este obligată să cerceteze pe fond  ambele capete  de cerere.

Instanţa de fond este învestită cu o acţiune revendicare imobiliară, iar în urma precizării cererii  de chemare în judecată, potrivit cererii scrise  depusă la data de 17.06.2010 se  solicită în contradictoriu cu M. B. p. p. G. obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 266,30 mp situat în . şi obligarea  aceluiaşi pârât la plata  de  despăgubiri pentru suprafaţa de teren  ce nu se poate restitui în natură, respectiv la plata  despăgubirilor de 875062 lei pentru terenul  în suprafaţă de 137,34 mp.

În cadrul  unei acţiuni în revendicare imobiliară, instanţa analizează valabilitatea titlului statului chiar şi în situaţia în care instanţa nu este învestită cu un capăt de cerere distinct  care să aibă ca obiect să se  constate nevalabilitatea titlului statului, deoarece  acţiunea în revendicare imobiliară prin esenţa sa presupune compararea  titlurilor de proprietate invocate  de părţi, iar instanta de judecata este investita cu o actiune in revendicare imobiliara, iar valabilitatea  titlului statului se analizeaza prin raportare la art. 6 din Legea nr.213/1998.

Sub un prim aspect se impune a se lămuri în ce măsură imobilului în discuţie îi sunt sau nu aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001, fiind invocat ca temei de drept art. 2 din legea 10/2001, potrivit deciziei de desfiintare..

Astfel, tribunalul reţine că potrivit art.1 alin.1 din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

Pe de altă parte potrivit art.2 alin.1lit.i din Legea 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

 Imobilul a trecut in proprietatea statului in temeiul Decretului 92/1950, prin urmare acesta intra sub incidenta Legii 10/2001.

În consecinţă, faţă de cele expuse mai sus, în sensul că imobilului în discuţiei îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 tribunalul constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.6 alin.2 din Legea 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Pe de altă parte tribunalul reţine că prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008 ICCJ a admis recursul în interesul legii şi a statuat că  în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Se mai arată că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din Codul civil. Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai arătat că soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."

Totodată s-a mai constata şi cele ce urmează prezintă o mare importanţă în speţa de faţă, că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

Se mai reţine că pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curţii este aceea că  după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

Potrivit art.329 alin.3 c.pr.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Tribunalul se mărgineşte la redarea doar acestei părţi din motivarea curţii având în vedere că restul motivării priveşte situaţia formulării unei notificări, or, în prezenta cauză, după cum rezultă din susţinerile reclamantului aceasta nu a înţeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea 10/2001 iar motivul  precizat pentru care nu a uzat de această cale,  respectiv  domiciliul sau in strainatate nu poate fi considerat ca fiind justificat cu referire  la art.103 c.pr.civ., nefiind vorba despre o imprejurare mai presus de vointa partii care sa-l impiedice sa formuleze notificarea in termenul prevazut de legea speciala.

Având în vedere motivarea instanţei supreme cât şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia reparaţiei în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul constată că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamantul susţine că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii 10/2001.

Avem în vedere şi faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiţia fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparaţie efectivă şi să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiţie.

Ceea ce interesează instanţa este faptul că reclamantul nu a înţeles să procedura Legii 10/2001 ar fi putut conduce atât la o reparaţie efectivă prin restituirea în natură cât şi la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri băneşti pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.

În acest sens, tribunalul reţine că în conformitate cu art.22 alin.1 persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art.22 alin.5 nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dar cum o astfel de notificare nu a fost formulată tribunalul constată că prin raportare la art. 22 alin.5 reclamantul a pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, ceea ce însemnă că a pierdut  inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri băneşti.

Tribunalul apreciază că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art.21 din Constituţia României şi art.6 alin.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut,  ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.

Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României, etc.

Or, în cauza de faţă, tribunalul constată că reclamantul avea o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului - secţia civilă dispoziţia emisă. Mai mult aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notifică refuză să o soluţioneze  în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului secţia civilă de a soluţiona cererile de obligarea a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii  prevăzute de legea 10/2001.

În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reţine că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanţă, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunţării acestei hotărâri reclamanta nu a putu să se adreseze instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, legea prevedea condiţii minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc( în practică s-a statuat că formularea unei cereri de restituire chiar dacă nu este formulată prin executor nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni.

Aceste limitări sunt, în accepţiunea tribunalului, proporţionale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, a evitării incertitudinii şi a tranşării într-un termen rezonabil a situaţiei juridice a imobile naţionalizate precum şi la interesul aplicării unitare la legilor reparatorii.

De altfel chiar Curtea EDO a statuat în acces sens în hotărârea pilot mai sus amintită ( paragrafele 115 şi 118).

Tot în acest context se impune a se reţine că cererea în revendicare a fost formulată la in anul 2008, deci la mai bine de 7 ani de la data împlinirii termenului prevăzut de Legea 10/2001, astfel că şi în situaţia în care termenul de 18 luni ar fi considerat prea scurt faţă de importanţa dreptului ce se urmăreşte a fi protejat, totuşi formularea acţiunii la aproape 5 ani de la data la care legiuitorul a instituit procedura Legii 10/2001 nu mai poate fi apreciată ca fiind formulată într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantului.

Prin urmare  neformularea notificării în termenul prevăzut de art.22 din Legea 10/2001 care de altfel a fost prelungit în mod succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.145/2001 nu se poate considera ca  s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. În consecinţă tribunalul constată că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligenţă a reclamantului .

Consecinţa direct care se  desprinde din cele reţinute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamantul a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură,  fie prin echivalent, inclusiv despăgubiri băneşti. Cu alte cuvinte au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobilul în discuţie, chiar daca preluarea imobilului de catre stat este una fara titlu valabil , potrivit art. 6 din Legea 213/1998 si art. 2 din Legea 10/2001, si de altfel potrivit acestui ultim act normativ toate imobilele cu titlu sau fara titlu valabil  sunt considerate a fi preluate in mod abuziv.

Aceste argumente sunt în egală măsura valabile atât în ceea ce priveşte terenul care ar fi putut fi restituit în natură cât şi în ceea ce priveşte terenul care conform expertizei efectuate este situat în domeniul public, fiind afectat unei străzi şi căilor pietonale.

In hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menţionează că ,, în ceea ce priveşte acţiunea întemeiată pe dispoziţiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art.6.1 din Convenţie cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă,,.

Condamnarea pronunţată în cauza Atanasiu contre România din perspectiva dreptului de acces la un tribunal se referă la cu totul altă situaţie, respect aceia  în care reclamanta formulase notificare şi bunul era înstrăinat, iar măsurile reparatorii stabilite de legile speciale nu aveau caracterul unei despăgubiri efective datorită nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea.

Or, în cauza de faţă, datorită faptului că bunul se află în posesia pârâtului şi ca urmare a decizie XX/2007 şi a practicii constante a instanţelor de judecată, formularea unei notificări însoţită de dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în sensul Legii 10/2001 ar fi condus la recuperarea efectivă a bunului în discuţie sau la  acordarea de masuri reparatorii potrivit legii speciale pentru bunul ce nu se poate restitui in natura.

 Prin urmare se considera ca  cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost precizata este neintemeiata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul S.L. E., cu domiciliul ales la SCA C.& A.în B.în contradictoriu cu pârâtul M. B.I p. P. G., cu sediul în B., ca neîntemeiată.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică, azi, 13.05.2011.

Preşedinte Grefier

.

Domenii speta

Spete similare