Furt calificat. Latura subiectivă. Existenţa intenţiei de însuşire. Restabilirea unor drepturi pretins încălcate nu se poate realiza decât pe căile prevăzute de lege

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 802 din 19 mai 2011

Asupra recursului penal de faţă, în baza lucrărilor dosarului Curtea constată că Judecătoria Huedin prin sentinţa penală nr.110/14.06.2010 a  respins excepţia invocată de inculpaţii B.M.S.T. şi C.R. şi avocatul acestora, privind nulitatea absolută a actelor de procedură în faza de urmărire penală cu efectul nelegalei sesizări a instanţei de judecată şi restituirea întregului dosar la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

Prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1 şi 4, art.209 alin.1 lit.a şi i Cod penal în infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.a şi i Cod penal, raportat la art.74 lit.a şi art.76 lit.c Cod penal, s-a dispus condamnarea inculpatului C.R., la o pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat din data de 13.09.2008.

Prin schimbarea încadrării juridice din complicitatea la infracţiunea de furt calificat prev. de art.26 Cod penal, raportat la art.208 alin.1 şi 4, art.209 alin.1 lit.a şi i Cod penal în complicitate la infracţiunea de furt calificat prev. de art.26 Cod penal, raportat la art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.a şi i Cod penal, raportat la art.74 lit.a şi art.76 lit.c Cod penal, s-a dispus condamnarea inculpatului B.M.S.T., la o pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunii de furt calificat din data de 13.09.2008.

În baza art.71 C.pen., s-a dispus privarea inculpaţilor de exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a Cod penal, numai cu privire la dreptul de a fi aleşi, pe durata prevăzută de art.71 alin.2 C.penal.

În baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate fiecăruia din inculpaţi de câte 1 an închisoare  pe durata unui termen de încercare de câte 3 ani, stabilit în condiţiile art.82 Cod penal.

 În baza art.71 alin.5 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate fiecărui inculpat în parte, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art.359 Cod proc. penala s-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor prev. de art.83 şi art.84 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiţionate a executării  pedepsei.

 În baza art.14, art.346 Cod pr.penală şi art.998 şi următoarele Cod civil, s-a admis constituirea de parte civilă a părţii vătămate C.J., faţă de inculpaţi.  Au fost obligaţi în solidar cei doi inculpaţi să plătească părţii civile suma de 22.000 lei reprezentând contravaloarea autoturismului cumpărat la care se adaugă suma de 2.820 lei reprezentând dobânda şi comisioane în sumă lunară de 188 lei pentru perioada de 15 luni din septembrie 2008-decembrie 2009.

Au fost obligaţi în solidar cei doi inculpaţi să plătească părţii civile suma lunară de câte 188 lei dobânda şi comisioane începând cu luna decembrie 2009 şi până la achitarea integrală a prejudiciului cauzat dar nu mai târziu de 17.01.2018.

Instanţa examinând actele şi lucrările dosarului, declaraţiile celor doi inculpaţi, ale părţii vătămate şi ale martorilor a stabilit următoarea situaţie de fapt :

Inculpatul B.M.S.T. este administrator la SC S.C. SRL Cluj-Napoca, firmă la care a lucrat  partea vătămată C.J. şi tatăl său C.I. în perioada anului 2007 şi începutul anului 2008.

Inculpatul B.M.S.T.  avea  în posesie de la un unchi de-al său, respectiv de la martorul O.L., un autoturism marca Dacia cu număr de înmatriculare AB-12-CDE, autoturism pe care inculpatul a intenţionat să îl vândă părţii vătămate C.J. pentru suma de 7000 Euro.

Astfel, în cursul lunii noiembrie 2007, partea vătămată C.J. a primit de la inculpat autoturismul respectiv pentru a-l folosi, efectuând demersurile obţinerii unui credit bancar pentru a achita contravaloarea autoturismului.

Inculpatul B. i-a dat părţii vătămate o legătură de chei cu telecomandă pentru autoturism şi certificatul de înmatriculare în care era trecut ca proprietar martorul O.L..

Partea vătămată a dus autoturismul cu ajutorul martorului J.J. în satul Băgara, unde locuieşte prietena victimei, martora S.R..

Din probele dosarului a rezultat că partea vătămată a anunţat prietenii şi colegii de la locul de muncă despre faptul că a cumpărat autoturismul de la inculpatul B., spunându-i ulterior martorului Dezso Zoltan că ar fi obţinut un credit bancar din  care a plătit inculpatului B. suma de 22.000 lei.

Din actele existente în dosar a rezultat faptul că partea vătămată a obţinut  de la Agenţia CEC din Cluj-Napoca, un credit pentru nevoi personale în sumă de 28.000 lei din care a primit efectiv suma de 25.800 lei, după ce au fost scăzute unele comisioane.

Din creditul obţinut, partea vătămată a predat în aceeaşi zi suma de 22.000 lei către inculpatul B., fapt confirmat de către martorul C.I., acesta susţinând că nu au fost încheiate nici un fel de acte legate de predarea banilor sau de vânzarea autoturismului.

Ulterior predării acestei sume de bani, între inculpat şi partea vătămată au avut loc unele neînţelegeri legate de faptul că inculpatul a mai pretins încă o sumă de 10.000 lei reprezentând impozitul plătit suplimentar pentru majorarea de salariu făcută părţii vătămate şi tatălui acesteia.

Întrucât partea vătămată a refuzat să mai plătească această sumă suplimentară de bani, inculpatul nu a mai făcut demersurile pentru vânzarea autoturismului, iar în data de 13.09.2008 i-a solicitat coinculpatului C.R. care era conducător auto şi angajat la firma inculpatului, să vină cu el în satul  Băgara pentru a lua un autoturism marca Dacia Logan, cei doi deplasându-se din Cluj-Napoca cu un autoturism de teren condus de inculpatul B..

Cei doi inculpaţi au ajuns la imobilul unde locuiau părinţii părţii vătămate şi unde se afla în acel moment autoturismul Dacia Logan, loc de unde din curtea imobilului a fost luat vehiculul de către inculpatul C., ce a fost dus până în municipiul Cluj-Napoca.

Nu s-a dovedit în mod convingător susţinerea celor doi inculpaţi că înainte de luarea autoturismului ar fi încercat să ia legătura cu partea vătămată pentru a-l anunţa că au venit să-l ridice şi nici faptul că nu au putut anunţa pe nimeni din familia părţii vătămate despre luarea acestuia.

Referitor la solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei celor doi inculpaţi prin eliminarea alin.4 din articolul incriminator 208 C.penal, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată şi a admis-o, deoarece inculpaţii nu au sustras autoturismul în scopul folosirii pe nedrept, ci în acela al însuşirii pe nedrept, autoturismul nefiind abandonat ori restituit părţii vătămate, ci fiind dus în Cluj-Napoca la un punct de lucru al firmei inculpatului B..

Obiectul furtului îl reprezintă aşadar în cazul concret chiar autoturismul şi nu valoarea de întrebuinţare a acestuia, însuşirea vehiculului neavând caracter temporar, astfel cum se cere în cazul furtului de folosinţă prevăzut de art.208 alin.4 C.penal.

În drept, fapta inculpatului C.R., care la data de 13.09.2008, cu ajutorul inculpatului B.M.S.T., folosind fără drept dublura cheii cu telecomanda a autoturismului,  a luat acest autoturism din curtea părţii vătămate C.J., ducându-l în Cluj-Napoca la un punct de lucru al firmei inculpatului B., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prev. de art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.a şi i C.penal.

Fapta inculpatului B.M.S.T., care la data de 13.09.2008 cu intenţie l-a ajutat pe inculpatul C.R. să sustragă autoturismul părţii vătămate C.J., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt calificat, prev. de art.26 C.penal, raportat la art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.a şi i C.penal., sens în care s-a schimbat încadrarea juridică, ambii inculpaţi fiind condamnaţi la câte 1 an închisoare.

La dozarea pedepselor ce se vor aplica inculpaţilor instanţa a ţinut seama de limitele prevăzute de lege pentru faptele menţionate, care sunt cuprinse între 3 şi 15 ani de închisoare, de gradul de pericol social concret al faptelor comise, rezultat din modul de realizare şi urmările produse, prin prejudiciul cauzat părţii vătămate, dar şi de împrejurarea că inculpaţii nu posedă antecedente penale, fiind la prima confruntare cu legea penala, împrejurarea ce a fost reţinută ca şi circumstanţă atenuantă prev. de art.74 lit.a, art.76 lit.c C.penal.

În baza art.14, art.346 C.pr.penală şi art.998 şi următoarele Cod civil, instanţa de fond a admis constituirea de parte civilă a părţii vătămate C.J., faţă de inculpaţi pretenţiile acesteia fiind dovedite cu actele depuse privind creditul de nevoi personale contractat de la CEC Bank şi a obligat în solidar pe cei doi inculpaţi să plătească părţii civile suma de 22.000 lei reprezentând contravaloarea autoturismului cumpărat la care se adaugă suma de 2.820 lei reprezentând dobânda şi comisioane în sumă lunară de 188 lei pentru perioada de 15 luni din septembrie 2008-decembrie 2009.

Totodată i-a obligat în solidar pe cei doi inculpaţi să plătească părţii civile suma lunară de câte 188 lei dobânda şi comisioane începând cu luna decembrie 2009 şi până la achitarea integrală a prejudiciului cauzat dar nu mai târziu de 17.01.2018.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul B. M.S.T., apel respins ca nefondat prin decizia penală nr. 45/A din 31 ianuarie 2011 a Tribunalului Cluj.

Decizia Tribunalului Cluj a fost atacată cu recurs de către inculpatul B.M.S.T. care a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor instanţelor inferioare şi rejudecând cauza, achitarea recurentului în baza art.10 lit.d şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen., întrucât faptei îi lipseşte latura subiectivă, respectiv intenţia de însuşire a autoturismului, aceea de deposedare a părţii vătămate de acel bun. Nu s-a dovedit în cauză existenţa unui contract de vânzare-cumpărare care să ateste înstrăinarea autoturismului de către inculpat în favoarea părţii vătămate, iar pe de altă parte recurentul nu a primit nicio sumă de bani cu titlu de preţ de la aceasta. Litigiul în cauză dintre inculpat şi partea vătămată este exclusiv de natură civilă, astfel că se impune achitarea acestuia. În speţă, lipseşte scopul - însuşirii pe nedrept - caracteristic infracţiunii de furt calificat.

Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (Dănilă contra României).

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Având în vedere apărarea formulată de inculpatul B.M.S.T., în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, curtea reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că:”principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr.6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Raportând conţinutul căii de atac promovate de inculpat la motivele invocate, la actele şi probele din dosar, la modul de administrare, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, curtea constată că recursul acestuia este nefondat pentru următoarele considerente:

Inculpatul B.M.S.T. nu a recunoscut infracţiunea reţinută în sarcina sa, astfel că în stabilirea vinovăţiei acestuia, instanţele de judecată au avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declaraţia  sa.

Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec.1992).

Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art.197 alin.2 C.proc.pen.

În cauza, probele strânse în cursul urmăririi penale si care au servit drept temei de trimitere in judecata, precum si probele administrate în faza judecătii, dovedesc, în mod cert, ca autorul complicităţii la infractiunea de furt calificat este inculpatul recurent.

Toţi martorii indicaţi în rechizitoriul parchetului au fost audiaţi nemijlocit de către Judecătoria Huedin, dovedindu-se  fără dubiu faptul că între inculpatul B.M.S.T. (mandatat verbal în acest sens de către proprietarul autoturismului, martorul O.L.) şi partea vătămată C.J., angajat al inculpatului, a intervenit o convenţie verbală privind vânzarea autoturismului Dacia Logan (actele urmând a se încheia ulterior), care a şi fost predat victimei în luna noiembrie 2007, ulterior inculpatul ajutându-o pe partea vătămată să obţină un credit de la CEC Bank şi primind suma de 22.000 lei reprezentând preţul autoturismului. Ca urmare a unor neînţelegeri cu privire la plata salariului, din luna martie 2008 partea vătămată nu a mai lucrat la firma inculpatului, motiv pentru care acesta din urmă i-a solicitat victimei suma de 10.000 lei (ce ar reprezenta impozitul pe care a fost nevoit să-l plătească către stat ca urmare a majorării salariilor părţii vătămate şi tatălui său) pentru a accepta încheierea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la autoturism, partea vătămată refuzând însă să mai plătească vreo sumă de bani.

În declaraţia dată în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond, partea vătămată C.J. a arătat că în vara anului 2007 s-a înţeles cu coinculpatul B.M.S.  să-i cumpere un autoturism Dacia Logan cu suma de 7000 Euro, motiv pentru care victima a primit de la inculpatul B.M.S. autoturismul respectiv spre folosinţă în cursul lunii octombrie sau  decembrie 2007, partea vătămată neplătind inculpatului nicio sumă de bani.

După încheierea înţelegerii de vânzare a autoturismului, inculpatul i-a mărit salariul părţii vătămate şi tatălui acestuia pentru a putea obţine un credit, partea vătămată făcând şi demersurile la CEC pentru obţinerea acelui împrumut.

Victima învederează că în luna ianuarie 2008 a obţinut un credit în sumă de 250 milioane lei vechi, din care a predat inculpatului în momentul obţinerii acestuia, suma de 220 milioane lei vechi, neîncheindu-se nici un act legat de predarea banilor sau autoturismului.

Partea vătămată susţine că a lucrat la firma inculpatului B. în perioada iunie 2007 şi până în februarie 2008, iar după predarea banilor inculpatul nu a mai fost de acord să încheie contract cu victima, decât dacă îi mai plăteşte suma de 100 milioane lei vechi, reprezentând sporul de impozit pretins plătit de inculpat ca urmare a majorării salariilor părţii vătămate şi tatălui acestuia.

Victima a mai propus la un moment dat inculpatului să îi predea autoturismul, iar acesta să-i restituie banii, propunere cu care inculpatul B.M. nu a fost de acord.

Partea vătămată a mai învederat că inculpatul B. i-a comunicat că dacă nu îi plăteşte şi diferenţa de 100 milioane lei vechi va veni să ia maşina din proprietatea sa, aspect cu care victima nu a fost de acord.

C.J. a aflat de sustragerea autoturismului din curtea părinţilor săi în data de 13.09.2008, în urma unui telefon primit de la concubina acestuia.

Verificând în mod nemijlocit conţinutul declaraţiilor martorilor, a părţii vătămate şi a inculpaţilor B. şi C.R., rezultă fără echivoc că recurentul este autorul infracţiunii deduse judecăţii, aceea de complicitate la furt calificat prev.de art.26, 208 alin.1, 209 alin.1 lit.a şi i C.pen.

Fiind audiaţi în faţa Judecătoriei Huedin, inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor imputate prin actul de sesizare al instanţei.

Astfel inculpatul B. M.S. a susţinut că în luna octombrie 2007 a predat spre folosinţă numitului C.I. autoturismul Dacia Logan, proprietatea unui unchi de-al său, pentru a fi utilizat în  deplasarea la serviciu, neîncheind nici un fel de act legat de predarea şi folosirea vehiculului.

Inculpatul a mai învederat că are cunoştinţă de împrejurarea legată de obţinerea unui credit de către partea vătămată C.I., dar că lui nu i s-a predat nicio sumă de bani.

Întrucât victima nu a mai lucrat la firma sa şi nu a restituit autoturismul împrumutat, inculpatul în cursul lunii septembrie 2008 s-a deplasat împreună cu coinculpatul C.R. pentru a lua maşina de la domiciliul părţii vătămate, vehicul preluat de către coinculpatul  C. care a  folosit în vederea deplasării dublura legăturii de chei.

Inculpatul C.R. în declaraţia dată a susţinut că la data de 13.09.2008 a fost solicitat de către coinculpatul B. M.S. care era şeful său, să-l însoţească pentru a lua un autoturism de la un văr de-al său, ulterior luând la cunoştinţă că vehiculul se afla în posesia unui fost angajat, respectiv al părţii vătămate.

Cei doi inculpaţi au ajuns în localitatea Băgara, iar dintr-o curte aceştia au luat autoturismul, care a fost condus de inculpatul C.R., după ce în prealabil a primit o legătură de chei de la coinculpat.

Autoturismul a fost transportat în Cluj-Napoca şi lăsat la un punct de lucru.

Curtea reţine că probele testimoniale administrate nemijlocit în faţa instanţelor de fond atestă fără dubiu că inculpatul B.M.S.T.  avea  în posesie de la un unchi de-al său, respectiv de la martorul O.L., un autoturism marca Dacia Logan cu număr de înmatriculare AB-12-CDE, autoturism pe care inculpatul a intenţionat să îl vândă părţii vătămate C.J. pentru suma de 7000 Euro.

Astfel, în cursul lunii noiembrie 2007, partea vătămată C.J. a primit de la inculpat autoturismul respectiv pentru a-l folosi, efectuând demersurile obţinerii unui credit bancar pentru a achita contravaloarea autoturismului.

Inculpatul B. i-a dat părţii vătămate o legătură de chei cu telecomandă pentru autoturism şi certificatul de înmatriculare în care era trecut ca proprietar martorul O.L..

Partea vătămată a dus autoturismul respectiv cu ajutorul martorului J.J. în satul Băgara, unde locuieşte prietena  sa, martora S.R..

Victima a anunţat prietenii şi colegii de la locul de muncă despre faptul că a cumpărat autoturismul de la inculpatul B., comunicându-i ulterior martorului D.Z. că ar fi obţinut un credit bancar din  care a plătit recurentului suma de 22.000 lei.

Din actele existente la dosar a rezultat faptul că partea vătămată a obţinut  de la Agenţia CEC din Cluj-Napoca, credit pentru nevoi personale în sumă de 28.000 lei din care a primit efectiv suma de 25.800 lei, după ce au fost reţinute unele comisioane.

Din creditul obţinut, partea vătămată a predat în aceeaşi zi suma de 22.000 lei către inculpatul B., fapt confirmat de către martorul C.I., acesta susţinând că nu au fost încheiate nici un fel de acte legate de înmânarea banilor sau de vânzarea autoturismului.

Ulterior predării acestei sume de bani, între inculpat şi partea vătămată au avut loc unele neînţelegeri legate de faptul că recurentul a mai pretins încă o sumă de 10.000 lei reprezentând impozitul plătit suplimentar pentru majorarea de salariu efectuată părţii vătămate şi tatălui acesteia.

Întrucât victima a refuzat să mai plătească această sumă suplimentară de bani, inculpatul nu a mai făcut demersurile pentru vânzarea autoturismului, iar în data de 13.09.2008 i-a solicitat coinculpatului C.R. care era conducător auto şi angajat la firma recurentului, să vină cu el în satul  Băgara pentru a lua un autoturism marca Dacia Logan, cei doi deplasându-se din Cluj-Napoca cu un autoturism de teren condus de inculpatul B..

Cei doi inculpaţi au ajuns la imobilul cu nr.57 din satul Băgara, unde locuiau părinţii părţii vătămate şi unde se afla în acel moment autoturismul Dacia Logan, loc de unde a fost luat vehicolul de către inculpatul C., ce a fost condus până în municipiul Cluj-Napoca.

Din vastul material probator existent la dosar, rezultă că declaraţia inculpatului recurent este nesinceră, ea necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă, condiţie în care va rămâne fără valoare sub aspectul aflării adevărului.

Potrivit art. 69 C.proc.pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu, anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în dosar. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.

Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declaraţiile pot servi” iar nu „servesc” doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecinţele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.

Dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen.exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.

Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi apel au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Cum, potrivit art.64 C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpatului.

Pe de altă parte, declaraţiile inculpatului date în faza judecăţii şi în faza de urmărire penală pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

În speţă, se observă că dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.

Tribunalul Cluj a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei inculpatului.

Curtea de Apel analizând probele administrate constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului  sub aspectul comiterii  complicităţii la infracţiunea de furt calificat. 

Deşi inculpatul a negat constant comiterea faptei, afirmând că a fost condamnat pe nedrept, susţinerile acestuia nu au suport probator.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

Vinovăţia inculpatului rezultă fără putinţă de tăgadă din declaraţiile constante ale martorilor C.I., D.A., B.R., S.R. M., D.Z., I.J., O.L., K.L. care se coroborează perfect cu declaraţiile părţii vătămate şi cu copiile documentelor communicate de către CEC în legătură cu creditul acordat părţii vătămate, copiile după contractele de muncă şi actele adiţionale ale acestora privind victima şi tatăl acestuia martorul C.I., poliţa de asigurare RCA pentru autoturismul Dacia  Logan cu nr.AB-12-CDE şi chitanţa de plată, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică (poligraf) al părţii vătămate, procesele verbale de confruntare efectuate între cei doi inculpaţi.

Şi practica judiciară constantă a instanţei supreme atestă că activitatea inculpatului recurent se circumscrie laturii subiective a infracţiunii de furt “împrejurarea că inculpaţii se credeau îndreptăţiţi la luarea unor bunuri din posesia părţii vătămate, deoarece aveau de încasat o sumă de bani de la aceasta, condiţionând restituirea bunurilor de o împrejurare incertă – plata pretinsei datorii – este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte existenţa laturii subiective a infracţiunii de furt calificat şi nu înlătură intenţia de însuşire”.

În acelaşi sens, tot instanţa supremă a decis că “invocarea de către inculpat a unui drept asupra bunului sustras este irelevantă, valorificarea pretenţiilor patrimoniale nefiind permisă decât pe căile prevăzute de lege”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o altă speţă a decis că “intenţia de furt există şi în situaţia în care autorul faptei a luat bunurile fără consimţământul proprietarului, sub pretext că acesta refuză să-i înapoieze o sumă de bani împrumutată”. Aceeaşi instanţă a statuat că “din punctul de vedere al realizării conţinutului infracţiunii de furt, nu interesează cui aparţine dreptul de proprietate sau de coproprietate asupra bunului, relevant fiind numai că, în momentul săvârşirii furtului, bunul se afla în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane; aşadar, urmărind să dobândească fără drept posesia unor bunuri din detenţia altuia, inculpatul acţionează cu intenţia de a fura”. Într-o altă decizie, instanţa supremă a învederat că “împrejurarea că inculpatul se credea îndreptăţit a i se restitui o sumă de bani de către partea vătămată, este fără relevanţă sub aspectul analizat şi nu exclude conştiinţa însuşirii pe nedrept a lucrurilor în cauză, atâta timp cât el cunoştea că partea vătămată are drept de proprietate asupra acelor lucruri şi le-a luat din posesia acesteia fără consimţământul său”.

Susţinerile inculpatului recurent, în sensul că deposedarea părţii vătămate nu s-a făcut în scopul însuşirii pe nedrept, ci pentru a recupera datoria victimei către inculpat, sunt contrazise de probe şi totodată, fără relevanţă în ce priveşte existenţa infracţiunii şi încadrarea ei juridică, restabilirea unor drepturi pretins încălcate neputându-se face prin acte de însuşire a bunului, ci numai pe căile prevăzute de lege.

În altă ordine de idei, litigiul dintre părţi nu este de natură civilă deoarece chiar şi potrivit Codului civil, art.1295 se dovedeşte că “vânzarea-cumpărarea este perfectată de îndată ce părţile s-au învoit asupra  preţului, chiar dacă bunul nu a fost predat”, legea necondiţionând încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în formă scrisă, iar pe de altă parte, posesia de bună credinţă exercitată de partea vătămată asupra bunului îi conferă un drept de proprietate  conform art.1909 alin.2 C.civ.

Prin urmare, partea vătămată a devenit proprietarul autoturismului în momentul în care s-a înţeles cu inculpatul B. asupra preţului, neinteresând momentul la care a plătit efectiv valoarea vehiculului şi nici când a intrat în posesia bunului. Curtea reţine că şi latura civilă a cauzei a primit o rezolvare judicioasă din partea instanţelor de fond.

Întrucât condamnarea inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, nu se poate vorbi de constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din CEDO cu referire la art.66 şi art.52 C.proc.pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul inculpatului în temeiul art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen. (Judecător Delia Purice)

Domenii speta

Spete similare