Plângere contrav.

Prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, ca de altfel nici obligaţia acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancţionate este extrem de mare, ea reţine că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunţate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenţii şi ar pune în sarcina autorităţilor ce aplică astfel de sancţiuni o povară excesivă şi nejustificată. (sentinţa civilă nr. 3141/07.04.2008)

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 14.03.2008 sub nr. 3171/300/2008, contestatorul H.R.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Poliţia Comunitară, anularea procesului - verbal seria PC nr. 0034442 din data de 16.02.2008, prin care a fost amendat cu suma de 2.500 de lei pentru că în data de 15.02.2008, ora 10:20 a călcat peste o peluză prevăzută cu rond de flori şi gard viu, cu autoturismul cu număr de înmatriculare nr. IF 08…, şi a distrus, prin pătrunderea cu autoturismul, vegetaţia ierboasă şi lemnoasă existentă în spaţiul verde, contravenţii prevăzute de art. 1 lit. b şi art. 3 lit. d din HCGMB nr. 10/2001, republicată.

În motivarea plângerii, contestatorul a arătat că agentul constatator nu ar fi făcut minimele diligenţe cerute de lege pentru corecta identificare a contravenientului, complăcându-se în a îi aplica lui sancţiunea amenzii doar în virtutea faptului că el este proprietarul respectivului autovehicul. Astfel, intimata nu a probat în nici un fel faptul că el se face vinovat de săvâşirea pretinsei contravenţii, ceea ce constituie un abuz în serviciu.

De asemenea, petentul a invocat nelegalitatea procesului-verbal de contravenţie, datorită lipsei unui martor-asistent, şi atrege atenţia că este posibil ca procesul-vernbal să fi fost încheiat de fapt la biroul agentului constatator.

Pe fondul cauzei, petentul a arătat că fapta a fost săvârşită în plină iarnă (15 februarie 2008) şi arată că faţă de aceste împrejurări meteorologce nu vede cum a putut fi călcată o peluză şi un rod de flori. În plus, petentul se plânge de lipsa locurilor de parcare şi consideră că ar fi trebuit aplicată sancţiunea avertismentului.

În drept, petentul a invocat prevederile art. 31 din OG nr. 2/2001, cu modificările ulterioare, şi a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În conformitate cu prevederile art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 36 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este scutită de taxa judiciară de timbru, iar conform art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995, este scutită şi de plata timbrului judiciar.

Deşi legal citată, intimata nu a depus la dosar întâmpinare şi nici nu a formulat apărări orale sau scrise faţă de susţinerile petentului.

În temeiul art. 167 C.proc.civ., instanţa a încuviinţat pentru petent proba cu înscrisuri, astfel cum va rezulta mai jos din analiza detaliată a materialului probator pe care este întemeiată soluţia în cauză.

Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, instanţa constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.

În ce priveşte motivele invocate de petent, instanţa reţine că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:

(1) În ce priveşte faptul că agentul constatator nu ar fi făcut minimele diligenţe cerute de lege pentru corecta identificare a contravenientului, aplicându-i petentului sancţiunea amenzii doar în virtutea faptului că el este proprietarul autovehicului, instanţa a procedat la citarea petentului cu menţiunea de a „indica numele persoanei căreia i-a fost încredinţat spre folosinţă autovehiculul şi probe în acest sens”. Evident, instanţa a avut învedere existenţa unui contract cu dată certă având ca obiect trasferul folosinţei către o altă persoană. Or, petentul nu s-a înfăţişat în instanţă şi nu a propus probe în acest sens.

Instanţa observă că atitudinea agentului constator nu constituie un abuz în serviciu, ci o corectă şi riguroasă aplicarea atât a legislaţiei interne, cât şi a juruisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie contravenţională.

Astfel, instanţa reaminteşte cauze precum Gaucher împotriva Frantei, în care reclamantul a fost sancţionat contravenţional în ciuda faptului că afirmase că nu el a fost conducătorul autovehiculului la data constatării faptei. Faţa de împrejurarea că aceasta apărare i-a fost respinsă şi că instanţele naţionale nu au adus ele dovada concretă că maşina fusese condusă de reclamant, acesta s-a plâns în faţa CEDO de încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.

Or,Curtea europeană a reţinut în motivarea deciziei de inadmisibilitate a cauzei că nu rezultă din motivarea hotărârii interne că instanţele naţionale au pornit de la ideea preconcepută că reclamantul este vinovat de săvârşirea faptei, ci au judecat cauza pe baza probelor furnizate de acuzare şi administrate în mod contradictoriu în faţa lor. Dacă este adevărat că sarcina probei incumbă acuzării şi dubiul profită celui acuzat, simpla negare a împrejurării că reclamantul conducea maşina în momentul constatării faptei nu este suficientă pentru a îl exonera de răspundere, acesta neaducând nici măcar un indiciu pertinent care să dea veridicitate acestei afirmaţii.

Curtea a menţionat în mod expres (a se vedea, de exemplu, decizia de inadmisibilitate Falk împotriva Olandei) că prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, ca de altfel nici obligaţia acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancţionate este extrem de mare, ea reţine că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunţate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenţii şi ar pune în sarcina autorităţilor ce aplică astfel de sancţiuni o povară excesivă şi nejustificată. 

În aceste condiţii, instanţa constată că poate analiza săvârşirea contravenţiei prin raportare la proprietarul autovehiculului şi apreciază că agentul constatator a acţionat în limitele şi cu respectarea legii.

(2) În ceea ce priveşte lipsa martorului-asistent din procesul-verbal de contravenţie, deci încălcarea art. 19 din OG nr. 2/2001 invocată de petent, instanţa observă că din cuprinsul procesului-verbal rezultă că acesta a fost încheiat în lipsa contravenientului, iar martorii prezenţi au refuzat implicarea. În acest sens, agentul constatator a procedat în conformitate cu prevederile art. 19 alin. 1 şi 3 din OG nr. 2/2001, care prevede că în cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor, iar in lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod. Or, aşa cum rezultă din procesul-verbal de contravenţie, agentul constatator a precizat motivele care au împiedicat semnarea înscrisului constatator de către un martor, şi anume faptul că persoanele de faţă au refuzat implicarea datorită temerii de a fi chemate în instanţă, în cazul contestării procesului-verbal. Această precizare întruneşte condiţiile legale, legea permiţând încheierea proceselor-verbale de contravenţie şi în situaţiile limită în care nu este posibilă semnarea de către un martor, cu condiţia ca această lipsă să fie justificată obiectiv (persoanele de faţă au refuzat  implicarea).

(3) De asemenea, chiar şi împrejurarea că procesul - verbal ar fi fost încheiat în alt loc decât cel al constatării contravenţiei nu ar fi determinat anularea procesului-verbal de contravenţie, de vreme ce legea nu îl obligă pe agent să încheie – în majoritatea cazurilor, în ipoteza în care petentul nu este de faţă – procesul-verbal la locul constatării contravenţiei. Or, petentul nu a susţinut nici un moment că ar fi fost de faţă la momentul constatării contravenţiei (oricum, ar fi trebuit să se înscrie în fals).

Sub aspectul temeiniciei, instanţa reţine că petentul a depus la dosar (fila 5) o planşă foto, arătând că acesta este spaţiul verde care delimitează sensurile de mers la intersecţia Strada G. şi Şos. P.. Despre acest spaţiu, s-a menţionat că arată astfel de cel puţin un an de zile.

Or, instanţa observă în planşa foto un loc destinat a fi spaţiu verde, unde petentul declară că poate parca deoarece era iarnă şi nu vede cum a putut fi călcată o peluză şi un rod de flori, apărări pe care instanţa nu le poate primi.

Astfel, nu se poate invoca lipsa parţială a vegetaţiei pentru a justifica parcarea pe un spaţiu acoperit (parţial) cu iarbă, din moment ce legea protejează staţionarea în zonele prevăzute în planul urbanistic ca spaţii verzi, fără a condiţiona această măsură protectivă de existenţa vegetaţiei la un anumit moment, tocmai pentru că are în vedere şi fluctuaţiile anotimpurilor, ciclul natural al vegetaţiei sau diverse probleme temporare care pot da spaţiului un aspect deteriorat. În plus, chiar parcările repetate pot duce la distrugerea spaţiului verde.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, instanţa reţine că amenda contravenţională aplicată înspre maximul prevăzut de lege este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinând seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului, care a negat comiterea contravenţiei.

Instanţa va respinge cererea de înlocuire a amenzii contravenţionale cu sancţiunea avertismentului, reţinând aspectele grave învederate chiar de petent, care în lipsa locurilor de parcare din faţa blocului înţelege să parcheze maşina pe spaţiul verde din faţa acestuia, considerând aceasta o atitudine nu numai legală, dar şi absolut firească.

Faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, instanţa constată că procesul-verbal contestat este legal şi temeinic, iar sancţiunea aplicată este corect individualizată, astfel încât urmează să respingă plângerea în temeiul art. 34 din OG. nr. 2/2001 ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare