Anulare Ordin emis ca urmare a soluţionării cererii formulate potrivit Legii nr.10 din 2001. Aplicarea art.1 din protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

DOMENIU PROPRIETATE PRIVATA

Anulare Ordin emis ca urmare a soluţionării cererii formulate potrivit Legii nr.10 din 2001. Aplicarea art.1 din protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

SENTINŢA CIVILĂ NR. 6174/02.06.2010

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bacău - Secţia Civila sub nr. 747/2006, reclamanta D.S.B. a chemat în judecată pe pârâta A.N.T. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea în parte a Ordinului nr. 683/05.12.2005 emis de Preşedintele A.N.T., ordin pe care îl consideră nelegal si netemeinic.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că respectivul act a fost emis ca urmare a soluţionării notificării formulate de Ş.C. şi M.B., în temeiul Legii 10/2001. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 pârâta trebuia să emită o decizie sau o dispoziţie de aprobare a restituirii si nicidecum un ordin sumar si nemotivat, iar unitatea competentă să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării este unitatea deţinătoare.

Din analiza ordinului atacat se observă cu uşurinţă că se dispune şi restituirea suprafeţei de 92.735 mp, teren pentru care se face specificaţia că este în administrarea O.S.D., astfel încât A.N.T. nu avea competenţa de a proceda la restituirea respectivului teren, deoarece nu avea calitatea de unitate deţinătoare.

Terenurile forestiere pot fi restituite doar în baza legilor fondului funciar care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi pentru cele cuprinse în fond forestier, or, suprafaţa de teren de 32.360 mp este fond forestier şi este în administrarea O.C.D., subunitate aflata în subordinea reclamantei.

A considerat reclamanta că ordinul a fost emis de către pârâtă cu încălcarea evidentă a celor mai elementare dispoziţii cuprinse în Legea nr. 10/2001.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2000.

S-au ataşat următoarele înscrisuri: adresa D.S.B., extras lege, Ordinul nr.683/5.12.2005, în copii certificate.

Prin întâmpinarea formulată pârâta A.N.T. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata şi a arătat în apărare că Ordinul nr. 683/2005 a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut distincţia între motivarea în fapt şi cea în drept, astfel încât prin actul astfel emis pârâta a considerat oportun să motiveze ordinul emis în drept.

Mai arată pârâta că în mod eronat s-a susţinut de către reclamantă că suprafaţa de 92,735 mp este în administrarea O.S.D.. Cât priveşte suprafaţa de 32,360 mp, această porţiune a fost specificată în identificarea imobilului revendicat de notificatori ca fiind cuprinsă în delimitarea cu gard ce cuprinde şi terenul deţinut de pârâtă, procesul-verbal  fiind semnat şi de reprezentantul teritorial al reclamantei, ceea ce dovedeşte acordul acesteia la restituire.

De asemenea, s-a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 115-118 Cod pro.civ., Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 384/2005.

La data de 29.03.2006 pârâta şi-a completat motivarea pe excepţia invocată, a tardivităţii formulării acţiunii, arătând că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 stabilesc un termen de 30 zile în care poate fi contestată dispoziţia sau decizia motivată a unitarii deţinătoare, iar procesul verbal de punere în posesie a fost semnat şi de către reprezentantul O.S.D. la data de 12.12.2005, astfel că termenul curge de la această dată, fiind împlinit la data formulării cererii.

S-a ataşat procesul-verbal de punere în posesie.

Prin sentinţa civila nr. 388/29.03.2006, Tribunalul Bacău – Secţia Civila a admis excepţia necompetenţei sale teritorial  şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1357/24.10.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. 23708/3/2006, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins cererea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală. În motivare s-a arătat în esenţă că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită potrivit art. 3 alin.1 pct. a, b şi c şi art. 24 alin.3 ind.1 din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut de către instanţă de apel care a casat sentinţa astfel pronunţată, în considerentele deciziei civile nr. 76A/08.02.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a că, intr-adevăr reclamanta nu este o persoana îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 să adreseze o notificare prin care să solicite acordarea de masuri reparatorii, însă prima instanţă a calificat greşit raporturile existente între părţi şi acţiunea cu a cărei soluţionare a fost învestită.

Reclamanta îşi justifică interesul de a acţiona prin calitatea sa de administrator şi mandatar al statului în ceea ce priveşte terenurile fond forestier şi a formulat o acţiune în  anularea parţială a actului emis de către unitatea intimată, în calitate de terţ vătămat în interesele proprii prin existenţa acestuia act.

A considerat instanţa de apel ca terţii vătămaţi astfel prin actele emise de unităţile deţinătoare în aplicarea dispoziţiilor Legii 10/2001, care nu pot acţiona în contra acestor acte pe calea contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 au deschisa calea în justiţie în condiţiile dreptului comun pe calea unei acţiuni în anularea sau constatarea nulităţii absolute.

Pentru toate motivele arătate, instanţa de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în primă instanţă în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, unde a fost înregistrată sub nr. 3703/300/2007.

În cauza astfel trimisă spre rejudecare, în şedinţa publică din data de 02.05.2007 reclamanta şi-a completat acţiunea în sensul că a solicitat judecata în contradictoriu şi cu pârâţii M.B.B., C.E.B.B. şi Ş.G.C..

În şedinţa publică din data de 06.06.2007 reclamanta şi-a întregit apărarea în sensul invocării excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti faţă de dispoziţiile art. 13 c.pr.civ. în raport de care competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de la locul situării imobilului, respectiv Judecătoriei Moineşti, Jud. Bacău.

De asemenea, se solicită proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie  prin care să se stabilească dacă suprafaţa de teren retrocedată figurează cuprinsă în amenajamentul silvic.

Pârâţii B.B.C., B.B.M.G.Ş. şi Ş.C.G. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata şi au arătat în apărare ca cererea formulată de către pârâţi de restituire a bunurilor imobile în baza Legii nr.10/2001 a fost soluţionată favorabil întrucât prin actele depuse a fost făcuta dovada calităţii de persoane îndreptăţite cât şi a dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate.

Prin acţiunea introductivă nu s-a pus la îndoiala calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea proprietăţii sau dreptul de proprietate, ci doar faptul că o parte din teren a fost restituită de către o unitate care nu deţinea în administrare imobilul, însă reprezentantul reclamantei a semnat procesul-verbal de punere în posesie.

Mai mult, aceştia au arătat faptul că, în realitate, ANT a fost unitatea deţinătoare a întregului trup, administratorul imobilului teren şi construcţii care a avut destinaţia de tabără şcolară.

Pentru aceste motive, pârâţii invocă şi excepţia lipsei de interes a reclamantei.

Pârâţii reclamanţi au formulat de asemenea şi cerere reconvenţională prin care au solicitat, în subsidiar, în contradictoriu cu reclamanta-parata, ca, în cazul admiterii cererii, aceasta să fie obligată să încheie proces-verbal de punere în posesie asupra suprafeţei de teren deţinută de aceasta deoarece nu se mai pune în discuţie nici calitatea acestora de persoane îndreptăţite la restituire şi nici dreptul lor de proprietate, care a fost deja intabulat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115-119 Cod proc.civ.

S-a ataşat documentaţia cadastrală.

Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, la 3.10.2007, prin care a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă motivat de faptul că nu a fost notificată de personale îndreptăţite printr-o cerere adresată în condiţiile şi termenele Legii nr. 10/2001. De asemenea, o astfel de cerere ar fi de competenţa Tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 7419 pronunţată la 3.10.2007, în dosarul nr. 3703/300/2007, Judecătoria sector 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia Civilă.

În motivare s-a arătat, în esenţă, faptul că stabilirea competenţei în favoarea unei secţii civile a tribunalului a fost prevăzută de art. 26 alin.3 din legea nr. 10/2001 în considerarea naturii actului supus controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti şi anume acela de act de gestionare a patrimoniului, act civil, iar natura actului este aceeaşi indiferent de persoana care solicită anularea acestuia, fie că este persoană îndreptăţită, fie că este terţ interesat.

În aceste condiţii nu există nicio raţiune pentru care s-ar justifica o competenţă materială diferită în analizarea legalităţii aceluiaşi act doar în considerarea persoanei şi prin prisma cauzelor de nulitate ce se invocă, raportat şi la art. 16 din Constituţie conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii.

Prin decizia civilă nr. 777R pronunţată la 18.04.2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În motivare s-a arătat în esenţă faptul că art. 26 alin.3 din legea nr. 10/2001 trebuie interpretată restrictiv ca orice normă specială.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, cauza a fost reînregistrată la data de 09.06.2008, sub nr. 6632/300/2008.

La termenul de judecată din 29.10.2008 instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării cererii pentru motivele arătate în considerente încheierii de şedinţă care face parte prezenta hotărâre.

La 11.02.2009 reclamanta şi-a precizat temeiul de drept arătând că se întemeiază pe dispoziţiile art.5 şi 968 Cod civ., art. 5 şi 35 din legea nr. 18/1991 modif., art. 1,4,5,10,16 din Codul silvic, art. 11 şi 12 din Legea nr. 213/1998, art. 25 şi 27 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta şi-a modificat pe timpul procesului denumirea în Ministerul Tineretului şi Sportului, instanţa dispunând rectificarea citativului.

Prin încheierea interlocutorie din 10.06.2009, instanţa a dispus anularea cererii reconvenţionale formulată de pârâţii reclamanţi Ş.C.G., B.B.M.G.Ş. şi C.E.B.B. ca informă.

De asemenea, s-a respins ca rămasă fără obiect excepţia inadmisibilităţii acestei cereri reconvenţionale, s-a prorogat discutarea excepţiei lipsei de interes a reclamantului şi s-a administrat proba cu expertiza în specialitatea topografie şi suplimentul la aceasta.

S-au ataşat relaţii de la Primăria Oraşului D., iar pârâta a depus toate înscrisurile care au stat la baza emiterii Ordinului contestat.

S-au formulat concluzii scrise de către pârâţii C.Ş.G., B.B.M.G.Ş. şi C.E.B.B..

Analizând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

În fapt, în baza notificării formulate de pârâţii C.Ş.G., B.B.M.G.Ş. şi C.E.B.B. ori de autorii acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a emis, de către pârâta A.N.T. (în prezent M.T.S.), Ordinul nr. 683/5.12.2005 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţată de 125.095 mp şi clădiri, cunoscut ca Palatul Ş. şi Parcul Ş., situat în localitatea D., jud. Bacău, a cărui suprafaţă este închisă cu gard din plăci de beton sau sârmă ghimpată şi cuprinde 32.360 mp fond forestier aflat în administrarea O.C.D. şi 92.735 mp teren liber şi construcţii aflat în administrarea A.N.T..

La 12.12.2005, pârâţii îndreptăţiţi la restituire, prin mandatar, au fost puşi în posesie de către reprezentanţii pârâtei A.N.T. şi ai reclamantei R.N.P. prin O.C.D., întocmindu-se procesul-verbal de punere în posesie înregistrat la DST Bacău sub nr. 670/12.12.2005 (fila 23 dosar nr. 747/2006).

Instanţa va analiza cu prioritate excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, invocată de pârâţii persoane fizice, reţinând faptul că aceştia arată în esenţă că, prin acţiunea introductivă nu s-a pus la îndoială calitatea lor de persoane îndreptăţite la restituirea proprietăţii şi nici dreptul lor de proprietate, ci doar faptul că o parte din teren ar fi fost restituită de către o unitate care nu deţinea în administrare imobilul, astfel că nu se face dovada folosului practic pe care reclamanta l-ar obţine în urma admiterii cererii sale.

Instanţa apreciază însă că motivele de fapt invocate în susţinerea excepţiei reprezintă apărări de fond care ar trebui analizate în cadrul verificării legalităţii ordinului contestat sub aspectul competenţei unităţii deţinătoare, astfel că va califica excepţia lipsei de interes a reclamantei ca fiind apărare de fond.

De asemenea, indiferent de existenţa dreptului pârâţilor, există un folos practic urmărit de reclamantă prin formularea acţiunii de faţă constând în aceea că, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmarea a anulării parţiale a actului, suprafaţa de teren forestier aflată în administrarea reclamantei înainte de retrocedare s-ar întoarce în patrimoniul statului şi implicit în administrarea reclamantei, acesta reprezentând un interes fiind legitim, născut şi actual.

 Pe fondul cauzei, instanţa va analiza pe rând cauzele de nulitate invocate de reclamantă.

Prima cauză invocată a constat în denumirea greşită a actului contestat prin care s-a soluţionat notificarea formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, invocându-se nerespectarea prevederilor art. 21 alin.1 teza finală din Legea nr. 10/2001 republ. care prevăd că aceasta este decizie sau dispoziţie motivată.

Instanţa arată că acesta reprezintă o cauză de nulitate relativă virtuală, în cazul căreia reclamanta trebuie să dovedească vătămarea potrivit dispoziţiilor art. 105 alin.2 teza finală din Cod proc.civ. interpretate per a contrario. În cauza de faţă reclamanta nu a făcut dovada vătămării potrivit dispoziţiilor art. 1169 Cod civ. şi art. 129 alin.1 teza finală Cod proc.civ., iar instanţa apreciază că nu există posibilitatea ca aceasta să fi fost vătămată prin denumirea actului cu titlul de „Ordin” în loc de „dispoziţie sau decizie”.

De asemenea, ordinul a fost motivat prin referire la procesul-verbal al comisiei de analiză a notificărilor prin care s-a propus restituirea în natură a imobilului, reclamanta nefiind în vreun fel vătămată.

 În ceea ce priveşte al doilea motiv de nulitate, reclamanta a susţinut că imobilul în speţă nu făcea obiectul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 republ., suprafaţa de 32.360 mp fond forestier aflată în administrarea O.C.D. intrând sub incidenţa dispoziţiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 republ. şi Legii nr. 1/2000 motivat atât de faptul că se afla în extravilan, dar şi că reprezenta fond forestier aşa cum se specifică chiar în actul contestat.

Instanţa arată că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 republ., nu intră sub incidenţa acesteia terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republ. şi Legii nr. 1/2000.

Instanţa arată că, la data preluării imobilului de la autorii pârâţilor, ulterior datei de 6 martie 1945, aceasta reprezenta un singur domeniu privat, format din teren şi construcţii. Ulterior preluării de către stat, castelul şi parcul au fost transformate în sanatoriu, ulterior devenind tabără şcolară, iar odată cu prima amenajare din anul 1951, pădurea ce înconjoară acest sanatoriu a fost inclusă în fondul forestier de stat, fiind parcelate, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă, necontestate de pârâţi.

Cele două suprafeţe de teren, cea pe care există clădiri şi cea reprezentând fond forestier, sunt intercalate, astfel cum rezultă atât din înscrisurile depuse de reclamantă, cât şi din raportul de expertiză întocmit de expert şi suplimentele la aceasta şi nu s-a putut stabili în mod clar care suprafaţă de teren era situată în intravilan/extravilan la data retrocedării imobilului.

Astfel, prin adresa Primăriei Oraşului D. nr. 3314/28.04.2010 s-a arătat că, din suprafaţa de 125.095 mp teren situat în zona Palatului Ş. şi parcul Ş., o suprafaţă de 50.000 mp (5 ha) face parte din intravilanul localităţii D., aceasta fiind o zonă pentru turism şi agrement, astfel cum s-a stabilit prin Hotărârea Consiliului Local nr. 16/27.04.2001 prin care s-a aprobat Planul Urbanistic General al Localităţii D., însă nici această instituţie nu a furnizat planuri care să arate în mod concret care este suprafaţa de teren aflată în extravilan şi care este cea aflată în intravilan, şi nici expertul judiciar nu a putut stabili aceste suprafeţe în raport de toate înscrisurile depuse de părţi la dosar şi adresa Primăriei.

Având în vedere că după retrocedare li s-a emis pârâţilor proprietari, în vederea intabulării imobilului, certificatul din data de 16.12.2005  prin care s-a arătat expres faptul că imobilul format din construcţii, teren – curţi şi păduri, în suprafaţă totală de 125.095 mp, sunt situate în intravilanul Oraşului D., instanţa apreciază că se prezumă relativ că acest imobil s-a aflat dintotdeauna în intravilanul localităţii, reprezentând un domeniu privat cu construcţii, iar prezumţia nu a fost răsturnată  de către reclamantă prin proba contrară, aceasta nedovedind susţinerea sa în sensul că suprafaţa de teren de 32.360 mp fond forestier aflată în administrarea O.C.D. s-ar fi aflat în extravilanul localităţii.

În ceea ce priveşte regimul juridic al acestui imobil, instanţa arată că, atâta timp cât acesta a reprezentat un tot unitar la data preluării de către stat, respectiv un singur domeniu format din teren cu construcţii şi pădure, şi, deşi a fost divizat potrivit unor prevederi normative emise în perioada comunistă, fiind parcelat, în fapt a continuat să reprezinte un tot unitar folosit de I.Ş., în mod gratuit, ca tabără şcolară, pe baza unei înţelegeri amiabile între Inspectoratul Şcolar şi cel silvic, ambele fiind instituţii de stat.

Chiar reprezentanţii reclamantei sunt cei care confirmă situaţia de fapt arătată şi susţin că nu s-a clarificat nici până în prezent situaţia juridică a acestui teren forestier, solicitând însă pârâtei să facă dovada că deţine în mod legal posesia acestuia.

Având în vedere toate aceste argumente, dar şi faptul că în cadrul procesului civil „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” potrivit art. 1169 Cod civ., iar reclamanta nu a probat că imobilul retrocedat sau o parte din acesta s-ar fi aflat în mod legal în administrarea sa la data retrocedării, nedepunând actele normative prin care i s-ar fi dat în administrarea acest imobil, nici că s-ar fi aflat în extravilanul localităţii la data preluării ori la data retrocedării, şi nici că acesta ar reprezenta fond forestier în înţelesul Legii nr. 1/2000, instanţa apreciază că această pădure ce face obiectul material al cauzei, identificată prin loturile 1 şi 3 în schiţa întocmită de expert reprezintă terenul aferent construcţiilor de pe el, împreună formând un singur imobil aflat în proprietatea privată a unor persoane fizice atât înainte de preluarea de stat cât şi după retrocedarea de către reprezentanţii acestuia.

Acest imobil format din teren şi construcţii, denumit „castelul cu toate dependinţele, grădina şi terenul înconjurător, situat în com. D.”, aflat în intravilanul localităţii D., a fost preluat de stat prin deciziile Comisiei de Plasă Moineşti din 21.03.1946 şi 5.04.1946, reformate prin decizia pronunţată la 29.04.1946 pronunţată de Comisiunea Judeţeană de Îndrumare a Aplicării Reformei Agrare din Jud. Bacău şi Avizele din 23.01.1947 şi 52/6.12.1947, reprezentând imobil preluat în mod abuziv în înţelesul art. 2 alin.1 lit.i din Legea nr. 10/2001 republ.

Pentru aceste motive, instanţa apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republ, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus restituirea imobilului în natură fiind prevăzut în mod corect de Ordinul nr. 683/5.12.2005.

Instanţa mai arată că, şi în cazul în care s-ar aprecia că o parte din imobil (loturile 1 şi 3) ar constitui fond forestier făcând obiectul Legii fondului funciar şi Legii nr. 1/2000, apreciază ca fiind disproporţionată stabilirea în sarcina pârâţilor, ca succesori ai fostului  proprietar, a unei obligaţii legale de a formula mai multe cereri de restituire pentru acelaşi imobil, în baza unor acte normative diferite şi la instituţii diferite, motivat de faptul că statul, după ce l-a preluat abuziv, l-a lotizat (loturi intercalate) şi l-a dat în administrarea unor instituţii publice diferite, cu atât mai mult cu cât posesia de fapt a întregului imobil a fost în patrimoniul pârâtei A.N.T.

Un alt motiv de nulitate, invocat de reclamantă, l-a constituit necompetenţa pârâtei A.N.T. motivat de faptul că aceasta nu avea calitatea de unitate deţinătoare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 republ.

Instanţa a arătat deja faptul că, în raport de probatoriul administrat, s-a dovedit că posesia de fapt a întregului imobil a fost în patrimoniul pârâtei A.N.T., aceasta fiind în fapt unitatea deţinătoare.

Mai mult, deoarece din chiar cuprinsul Ordinului contestat rezultă că suprafaţa de 32.360 mp fond forestier se afla în administrarea O.C.D., reprezentantul reclamantei, Şeful ocolului silvic, a procedat alături de reprezentantul pârâtei A.N.T. la punerea în posesie a pârâţilor proprietari.

Instanţa arată de asemenea că imobilul a fost preluat de stat în perioada comunistă, intrând în patrimoniul acestuia, iar la data retrocedării, în 2001, făcea parte din domeniul statului, astfel cum rezultă prin interpretarea dispoziţiilor art. 1-6 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, instanţa arată că este întemeiată susţinerea pârâţilor, invocată pe cale de excepţie, referitoare la faptul că nu s-a contestat de către reclamantă dreptul de proprietate al pârâţilor persoane fizice ori netemeinicia soluţiei de restituire în natură a imobilului motiv pentru care aceasta nu ar avea un folos practic în cazul admiterii acţiunii, existând şi în acest caz obligaţia statului de a restitui bunul imobil în natură, prin decizia unităţii deţinătoare.

Deşi instanţa a arătat că folosul practic urmărit de reclamantă îl reprezintă întoarcerea imobilului în administrarea sa, existând astfel un interes, reţine de asemenea faptul că dreptul de proprietate al pârâţilor îndreptăţiţi la restituire este protejat prin art. 136 din Constituţie, art. 480-481 Cod civ. şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Aceştia deţin în mod evident un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 reprezentat de dreptul de proprietate asupra întregului bun imobil, inclusiv suprafaţa de teren în litigiu, care le-a fost recunoscut şi restituit în patrimoniu prin decizia unei instituţii centrale a statului cu acordul unităţii care îl deţinea în administrare, bun de care nu pot fi lipsiţi decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Pârâţii s-au bucurat de dreptul lor în toată această perioadă şi au îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, achitând taxele şi impozitele, putându-se astfel bucura în linişte de dreptul lor legitim pe care reclamanta nici nu îl contestă prin prezenta acţiune în justiţie, dar acesta ar fi afectat în mod evident prin anularea chiar şi parţială a ordinului de restituire.

Astfel, anularea parţială a ordinului, chiar şi în cazul în care nu s-ar dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară motivat de faptul că reclamanta, în virtutea principiului disponibilităţii, nu a solicitat aceasta, reprezintă o privare de proprietate în sensul aceleiaşi dispoziţii a Convenţiei Europene, care deşi ar fi prevăzută de lege (accesibilă, precisă şi previzibilă), ar fi făcută pentru un interes de utilitate publică (acela de a da eficienţă prevederilor de interes public care stabilesc competenţa instituţiilor statului), şi ar fi conformă normelor de drept internaţional, nu este proporţională cu scopul urmărit. Spre a vedea dacă situaţia litigioasă este compatibilă cu protecţia dreptului de proprietate  ce trebuie asigurată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat în multe cazuri proporţionalitatea ingerinţei/privării de proprietate, adică raportul care există între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Instanţa, în aplicarea aceloraşi reguli ca urmare a aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului potrivit art. 20 alin.2 din Constituţie, apreciază că, în cauză, nu este respectată proporţionalitatea între privarea de proprietate (ingerinţa) a pârâţilor prin anularea parţială a ordinului de restituire care presupune obligarea acestora să urmeze procedura de restituire în faţa reclamantei ori calea formulării unei acţiuni în justiţie şi scopul urmărit de reclamantă, de respectare a normelor legale ce stabilesc competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de foştii proprietari ori succesorii acestora şi regimul juridic aplicabil imobilului, având în vedere că există mai multe acte normative ce reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.

Deşi în mod clar aceste norme legale sunt imperative şi de interes public, instanţa arată în primul rând faptul că pârâta – unitatea care a restituit imobilul – avea exclusiv posesia de fapt a acestuia (în respectiva perioadă imobilul fiind folosit ca tabără şcolară),  şi în al doilea rând că reprezentantul reclamantei şi-a dat acordul la restituire (procesul-verbal de punere în posesie), aceasta reprezentând suficiente dovezi pentru a aprecia că pârâţii proprietari au acţionat cu bună-credinţă şi cu respectarea normelor interne, formulând notificarea în baza Legii nr. 10/2001 republ., prin care au urmărit repararea prejudiciului creat autorilor acestora prin preluarea abuzivă a imobilului.

Faptul că, între timp, în perioada în care a avut posesia imobilului, statul, prin norme interne, l-a lotizat şi a dat loturile formate în administrare celor două instituţii publice: reclamanta şi pârâta, impunea în sarcina pârâtei, în calitate de unitate deţinătoare (administrator) doar a unei părţi din imobil, care avea însă posesia de fapt asupra întregului imobil, să clarifice situaţia juridică a acestuia şi să dispună o soluţie legală şi temeinică.

Faptul că aceasta ar fi dispus asupra unei părţi din imobil cu nerespectarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 modif. care stabilesc competenţa privind restituirea ori faptul că regimul juridic al imobilului ar fi fost diferit pentru fiecare lot în parte sunt probleme care priveau exclusiv instituţiile statului, însărcinate să dispună cu privire la bunurile proprietate de stat aflate în administrarea lor, iar modalitatea de soluţionare a acestora nu ar putea produce efecte negative asupra dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituire dacă nu i se contestă însuşi dreptul, acestea urmând a fi rezolvate exclusiv între instituţiile statului fără a produce pagube terţului care a acţionat cu bună-credinţă şi care beneficiază de protecţia dreptului său actual.

De fapt, privind în ansamblu problema de drept, instanţa constată că părţile cu interese contrarii sunt cele două instituţii publice ale statului – reclamanta şi pârâta persoane juridice -, una dintre acestea pretinzând că cealaltă ar fi dispus cu privire la restituirea unei părţi dintr-un bun fără să aibă competenţă în acest sens, competentă fiind prima instituţie, însă nu se contestă dreptul terţului ori temeinicia actului, invocându-se exclusiv vicii de procedură. Însă, ambele sunt instituţii ale statului şi au în administrare un bun aflat în proprietatea acestuia, protejând aceleaşi interese – ale statului român, iar nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”), ceea ce s-ar întâmpla în acest caz.

Pentru aceste motive, instanţa apreciază că scopul urmărit prin acţiunea de faţă nu justifică o ingerinţă de o asemenea amploare, respectiv chiar privarea de o parte din dreptul de proprietate recunoscut de statul român prin instituţiile sale, existând o disproporţionalitate vădită ce ar duce la încălcarea dreptului de proprietate astfel cum este protejat prin normele internaţionale, art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Nici motivul de nulitate invocat de reclamantă ulterior, pe timpul desfăşurării procesului civil, constând în nerespectarea dispoziţiilor art. 11 şi 12 din Legea nr. 213/1998 şi art. 5 şi 35 din Legea nr. 18/1991 republ. care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, neputând fi introduse în circuitul civil decât dacă sunt dezafectate din domeniul public, nu este întemeiat motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul în litigiu ar face parte din domeniul public al statului, potrivit art. 1169 Cod civ. şi art. 129 alin.1 teza finală Cod proc.civ.

Mai mult, deşi instanţa, în virtutea rolului activ, a solicitat atât reclamantei, cât şi pârâtei, care au avut calitatea de administratori - prezumându-se că deţin înscrisuri doveditoare ale regimului juridic al imobilului -, şi s-a adresat inclusiv instituţiilor locale în acest scop, nu s-a făcut dovada susţinerilor reclamantei, din întregul material probator rezultând faptul că imobilul se află în domeniul privat al statului şi a fost folosit pentru mai multe decenii ca tabără şcolară, aflându-se în posesia de fapt a A.N.T..

Pentru toate considerente arătate, instanţa constată că Ordinul nr. 683/5.12.2005 emis de A.N.T., prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţată de 125.095 mp şi clădiri, cunoscut ca Palatul Ş. şi Parcul Ş., situat în localitatea D., jud. Bacău, îndeplineşte condiţiile de legalitate, motiv pentru care va respinge cererea ca fiind neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare