Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.)

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA PITEŞTI

SECTIA PENALĂ

SENTINŢĂ PENALĂ Nr. 3218/2012

Şedinţa publică de la 25 Septembrie 2012

Completul compus din:

PREŞEDINTE I.B.

Grefier F.S.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti reprezentat prin procuror

C.F.

Pe rol judecarea cauzei penale privind pe petent C.A.I., având ca obiect „contestaţie la executare (art.461 C.p.p.)”

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită, fara citarea parţilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul ca dezbaterile in fond asupra cauzei au avut în şedinţa publica din  data de 18.09.2012, susţinerile parţilor si concluziile reprezentantului Parchetului fiind consemnate în scris în încheierea de amânare a pronunţării din acea data, încheiere ce face parte integranta din prezenta sentinţa.

Deliberând;

INSTANŢA

Constată că, prin contestaţia la executare înregistrată sub nr. 10566/280/2012 în data de 24.05.2012, condamnatul C.A.I., încarcerat al PNT Colibaşi, invocă incidenţa dispoziţiilor art. 461 lit.d C.proc.pen., constând în aceea că, în hotărârea de condamnare –respectiv s.p. nr. 87/19.03.2009 pronunţată de Judecătoria Horezu, definitivă prin d.p. nr. 558/R/08.09.2010 a Curţii de Apel Piteşti, nu s-a dat corespunzător eficienţă dispoziţiilor art. 72 C.pen. coroborate cu art. 74 şi urm. C.pen., în sensul că s-au reţinut numai stările de agravare  a pedepsei, respectiv concursul de infracţiuni şi starea de recidivă, dar nu şi circumstanţele atenuante, respectiv atitudinea sinceră şi cooperantă a inculpatului, care conducea automat la o diminuare a pedepsei aplicate, ceea ce în cazul de faţă constituie o cauză evidentă de micşorare  a pedepsei.

În cauză s-au solicitat relaţii despre mandatul în a cărei executare se află, data încarcerării sale, dacă există alte mandate ale pedepsei închisorii emise pe numele său, fişă de cazier judiciar reactualizată, precum şi hotărârea de condamnare cu menţiunea datei şi modalităţii rămânerii ei definitive.

În raport de actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine în fapt următoarele:

Prin sentinţa penală nr.87 din 19 martie 2009,  pronunţată de Judecătoria Horezu, judeţul Vâlcea,  în baza art.302 Cod pr.penală, s-au respins, ca nefondate, toate excepţiile invocate de inculpat, prin apărător şi, în baza art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată, cu aplic.art.37 lit.a Cod penal, a fost condamnat inculpatul C.AI, la 2 ani închisoare.

In baza art.89 alin.1 din  acelaşi act normativ, cu aplic.art.37 lit.a Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani închisoare.

In baza art.293 Cod penal, cu aplic.art.37 lit.a Cod penal, a mai fost condamnat inculpatul la 1 an închisoare.

In baza art.33, 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

In baza art.61 Cod penal, s-a revocat liberarea condiţionată  a inculpatului pentru condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 10 luni, aplicată  prin sentinţa penală nr.637 din 7 martie 2003 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin decizia penală nr.498 din 30 septembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Timiş şi decizia penală nr.1119 din 20 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.

S-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin prezenta sentinţă cu restul de pedeapsă de 536 zile, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, în condiţiile art.57, 71 Cod penal, aplicându-i-se, totodată,  şi dispoziţiile art.64 lit.a, b Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut ca stare de fapt, următoarele:

La data de 29.07.2005, inculpatul C.A.I. se afla pe DN 67, la volanul unui autoturism marca Ford Escort decapotabil, de culoare albă, având numere străine de înmatriculare, circulând singur, fără a fi  însoţit de vreo persoană, din direcţia Horezu spre Târgu Jiu.În raza localităţii Slătioara, judeţul Vâlcea, într-o curbă la stânga, fără vizibilitate, inculpatul s-a angajat într-o manevră periculoasă de depăşire a unui autotractor marca MAN care tracta o remorcă.În acel moment al depăşirii neregulamentare, din sens opus se deplasa un autoturism marca Dacia, condus de martorul V.A., în autoturism fiind şi soţia acestuia, martora V.C..Pentru a evita impactul cu autoturismul condus de inculpat, martorul V.A. a fost obligat, concomitent cu reducerea vitezei, să vireze dreapta, intrând, astfel, pe contrasens.

În acest timp, martorul C.P, conducătorul autotractorului, a fost vigilent şi, sesizând pericolul, a tras de volan dreapta şi, cu toate acestea, impactul cu autoturismul Dacia nu a putut fi evitat, acesta intrând în coliziune cu remorca tractorului, mai exact, în roţile motrice mijloc, (cap tractor).

În acelaşi timp, autoturismul Ford decapotabil a depăşit, printr-o manevră scurtă, autotractorul,  după care conducătorul acestuia  a continuat drumul, părăsind locul accidentului, fără a se opri pentru a observa consecinţele faptei sale şi fără încuviinţarea organelor de poliţie.

Organele de poliţie, sesizându-se din oficiu despre producerea accidentului rutier soldat cu vătămarea mai multor persoane, s-au deplasat la faţa locului, după care, au luat datele necesare privind autoturismul Ford decapotabil şi persoana care îl conducea, totodată, luând legătura şi cu unităţile de poliţie ce tranzitează DN 67 din raza judeţului Gorj, pentru ca acestea să procedeze la identificarea în trafic şi oprirea autoturismului menţionat.

Astfel, Poliţia Rutieră Gorj a depistat pe raza municipiului Târgu Jiu, autoturismul cu pricina, iar persoana care îl conducea s-a prezentat cu numele C.S.P situaţie constatată de agentul şef adjunct D.L. şi agentul G.T. din cadrul poliţiei rutiere a municipiului Târgu Jiu, în procesul verbal întocmit la data de 29.07.2005.

Cu aceeaşi ocazie, s-a constatat că autoturismul prezintă urme de avarii pe aripa spate şi faţă şi pe spoiler, despre care cel care s-a prezentat cu numele C.S.P. a afirmat că au fost produse în urmă cu o săptămână şi nu cunoaşte dacă are autorizaţie de reparaţie. De asemenea, întrebat fiind dacă are cunoştinţă despre vreun accident produs pe raza judeţului Vâlcea , acesta a negat, după care a declarat că se obligă să se prezinte, în cel mai scurt timp, la poliţia vâlceană, pentru lămuriri în legătură cu accidentul.

Totodată, organele de poliţie ale municipiului Târgu Jiu au făcut fotografii privind autoturismul Ford Escort alb decapotabil  şi, faţă de identitatea afirmată de cel ce conducea autoturismul, au făcut verificări în baza de date, intrând în posesia datelor complete de stare civilă a persoanei cu numele C.S.P., acestea fiind trimise organelor care anchetau cauza.

Ulterior, C.S.P. a fost chemat, oficial, pentru a da relaţii privind accidentul produs în ziua de 29.07.2005, cu această ocazie acesta fiind surprins de acuzaţia ce se pune în sarcină, spunând că, în vara anului 2005, el nu a fost în judeţul Vâlcea, cum de altfel, niciodată, că nu a fost împreună cu inculpatul şi prietena lui pe traseul rutier indicat de inculpat.

Totodată, a afirmat că îl cunoaşte pe inculpatul C.A.I., fiind ca şi el din Deva, iar despre autoturismul Ford decapotabil de culoare albă susţine că este proprietatea inculpatului.

Organele de poliţie vâlcene au solicitat celor doi agenţi ai Poliţiei Municipiului Târgu Jiu, care au depistat în ziua de 29.07.2005 autoturismul Ford Escort şi conducătorul acestuia, să–l identifice prin prezentarea fotografiei acestuia, comparativ cu fotografia privind pe C.S.P., împrejurare în care cei doi agenţi l-au indicat, fără dubiu, pe inculpatul C. ca fiind cel depistat pe raza municipiului Târgu Jiu, conducând autoturismul cu pricina.

Chemat să dea explicaţii privind accidentul rutier din raza comunei Slătioara, inculpatul a negat implicarea lui în producerea accidentului, spunând că în ziua respectivă s-a aflat, într-adevăr, în trafic pe DN 67, în drum spre Târgu Jiu, cu autoturismul condus de prietena sa, P.A.M., avându-l ca pasager pe C.S..

Faţă de declaraţia inculpatului, organele abilitate au chemat-o pe prietena acestuia pentru a da la rândul ei explicaţii cu privire la evenimentele din ziua accidentului, iar aceasta a susţinut declaraţia inculpatului.

Ulterior, P.A.M. a revenit asupra primei declaraţii, modificând-o în totalitate, spunând că a susţinut afirmaţiile inculpatului la sugestia acestuia şi de temerea pe care i-a indus-o prin ameninţări, în cazul în care nu îl susţine. Aceasta a declarat că, în ziua de 29.07.2005, nu a fost împreună cu prietenul ei, inculpatul, pe traseul spre Târgu Jiu, urmând să se întâlnească în localitatea Vulcan, pentru a pleca pe litoral şi că a primit telefon de la inculpat spunând că întârzie la întâlnire, pentru că are probleme cu poliţia.

Tot în cursul urmăririi penale, martorul C.S.P. a revenit şi el asupra declaraţiei iniţiale, în cuprinsul căreia afirma că nu este adevărată susţinerea inculpatului, referitoare la faptul că, în ziua accidentului ar fi fost împreună în autoturismul „Ford Escort”, condus de către P.A.M. , pe DN 67, în drum spre Tg Jiu, şi , cu ocazia sesizării Judecătoriei Horezu, cu propunerea procurorului privind luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul C.I.A., acesta a susţinut contrar primei declaraţii, afirmaţiile inculpatului.

Din coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală, cu cele administrate în faza de cercetare judecătorească, prima instanţă a ajuns la concluzia certă, că accidentul rutier ce a avut loc în ziua de 29.05.2005, pe DN 67, în raza localităţii Slătioara, judeţul Vâlcea, a fost provocat de către inculpatul C.A.I., în timp ce circula cu autoturismul marca „Ford Escort” decapotabil, de culoare albă, din direcţia Horezu spre Târgu Jiu.

S-a reţinut de instanţa de fond şi faptul că în momentul depistării în trafic de către organele de poliţie rutieră ale  municipiului Târgu Jiu, inculpatul a declarat că se numeşte C.S.P., în acest sens fiind procesul – verbal întocmit de reprezentanţii poliţiei rutiere din judeţul Gorj, la aceeaşi dată, 29.07.2005.

De asemenea, din probe a mai rezultat că inculpatul C.A.I., la data de 29.07.2005, nu era posesor de permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicul, în acest sens, fiind răspunsul dat de IPJ Vâlcea- Serviciul Poliţiei Rutiere, urmare adresei înaintate de Postul de Poliţie al comunei Slătioara.

Apărarea inculpatului, constând în aceea că nu el a condus autoturismul şi prin urmare, nu el a provocat accidentul din 29.07.2005, precum şi că nu a comis un fals privind identitatea, s-a constatat că nu este susţinută de probe.Faptul că apărarea sa este susţinută de martorul C.S.P., nu a prezentat relevanţă pentru instanţa de fond, pe de o parte, pentru că este o susţinere singulară iar, pe de altă parte, având în vedere că martorul şi-a modificat prima declaraţie, în cuprinsul căreia afirma că el nu s-a aflat cu inculpatul şi cu prietena acestuia în autoturism în ziua accidentului, pe traseul unde acesta s-a produs, această primă declaraţie având relevanţă probatorie, prin coroborarea cu ansamblul probelor administrate.S-a apreciat de instanţa de fond, că revenirea martorului C.S.P. asupra declaraţiei iniţiale, este consecinţa influenţei exercitate de inculpat asupra sa şi nu a făcut altceva decât să îngreuneze activitatea de cercetare şi, implicit, aflarea adevărului în prezenta cauză, inculpatul încercând, prin poziţia adoptată în faţa organelor de cercetare penală şi în faţa instanţei, să inducă ideea unui dubiu privind comiterea faptelor sesizate de procuror, cu scopul de a se sustrage răspunderii penale.

Prin urmare, în sarcina inculpatului s-a reţinut întreaga activitate infracţională descrisă în rechizitoriu, constând în conducerea autoturismului pe drumurile publice, fără a avea permis pentru niciuna din categoriile de autovehicule, faptă prev. şi ped. de art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002, republicată, săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prev. de art.89 alin.1 din acelaşi act  normativ, în acest sens fiind depoziţiile martorilor S.AL, P.A.M., V.C., V.A., C.P., coroborate cu procesul-verbal întocmit de agenţii poliţiei rutiere ai municipiului Târgu Jiu, privind depistarea autoturismului şi a conducătorului acestuia, precum şi cu procesul-verbal de recunoaştere în fotografie a persoanei inculpatului, ca fiind cel depistat, conform procesului-verbal anterior.Martorii C.P., V.C., V.A., S.A.L., au declarat toţi că la volanul autoturismului marca „Ford Escort”, de culoare albă, s-a aflat o persoană ale cărei semnalmente, după descrierea făcută de către aceştia, corespunde fără dubiu, cu înfăţişarea inculpatului C.A.I şi că, acesta era singur în autoturism în momentul producerii accidentului.Mai mult, martorii V.C. şi V.A., persoanele vătămate în timpul accidentului rutier provocat de către inculpat, au declarat, că în cursul urmăririi penale, după circa un an de la formarea dosarului parchetului, inculpatul i-a contactat, împrejurare în care a recunoscut că el s-a aflat la volan şi  a oferit, iar martorii au primit, o sumă de bani (1000 sau 2000 EURO), pentru ca aceştia să îşi retragă plângerea, ceea ce ulterior s-a şi întâmplat, motiv pentru care, prin rechizitoriul parchetului, s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de inculpat, pentru comiterea infracţiunii prev. de art.184 alin.1,3 Cod penal.S-a apreciat ca  relevantă şi depoziţia martorei P.A.M., care revenind asupra primei declaraţii, a afirmat, că sub presiunea ameninţării exercitate de inculpat asupra sa a susţinut în mod nereal apărarea inculpatului, ulterior revenind şi infirmând susţinerile acestuia, motiv pentru care prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestei martore, pentru infracţiunea prev. de art.264 Cod penal (favorizarea infractorului ).

Poziţia nesinceră a inculpatului, manifestată în tot cursul procesului penal, a fost explicată prin aceea că acesta a încercat să evite atragerea răspunderii penale asupra sa pentru faptele comise.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul, ştiind că nu posedă permis de conducere, a realizat faptul, că odată cercetat accidentul rutier, se va depista lipsa acestui act, absolut necesar pentru a putea conduce un autovehicul pe drumurile publice, motiv pentru care a ales să părăsească locul accidentului, iar în momentul în care a fost depistat  să declare că se numeşte altfel decât în realitate, săvârşind astfel şi  infracţiunea de fals privind identitatea prev. de art.293 Cod penal.S-a arătat că afirmaţia inculpatului, privind prezenţa prietenilor săi P.A.M. şi C.S.P., în momentul depistării pe raza municipiul Târgu Jiu, nu este susţinută, pentru că, în caz contrar, agenţii poliţiei rutiere, ar fi întocmit proces-verbal, în care era inclusă, în mod inevitabil, şi persoana martorului C.S.P.,  despre care inculpatul a afirmat că ar fi intrat în sediul poliţiei din Târgu Jiu.

Faţă de cele arătate, prima instanţă a condamnat pe inculpat pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, prin rechizitoriu şi anume, conducerea autoturismului pe drumurile publice, fără a avea permis de conducere prevăzută de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, părăsirea locului accidentului, prevăzută de art.87 alin.1 din acelaşi act normativ, precum şi fals privind identitatea prevăzută de art.293 Cod penal.

De menţionat, că în sarcina inculpatului a fost reţinută şi starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, întrucât inculpatul a mai fost condamnat anterior pentru multiple fapte penale, unele dintre ele având legătură, de asemenea, cu regimul circulaţiei pe drumurile publice, faptele reţinute în sarcina sa, în această cauză, fiind comise în intervalul de timp rămas până la expirarea unei pedepse aplicate anterior, din care a fost liberat condiţionat.

Astfel,  din fişa de cazier judiciar a rezultat, printre alte condamnări, că prin sentinţa penală nr.637 din 7.03.2003, a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin decizia penală nr.498 din 30.09.2003, a Tribunalului Timiş şi decizia penală nr.1119 din 20.11.2003, a Curţii de Apel Timişoara, inculpatul C.A.I. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 10 luni, liberat condiţionat la 12.10.2004, rămânând de executat un rest de pedeapsă de 536 de zile.

Ca atare, prima instanţă, după ce în prealabil a contopit, potrivit art.33,34 Cod penal, pedepsele aplicate pentru infracţiunile săvârşite în prezenta cauză,  a făcut şi aplicarea art.61 Cod penal, întrucât aceste fapte au fost săvârşite în intervalul rămas până la împlinirea termenului de liberare condiţionată, ceea ce a condus la contopirea pedepsei rezultante stabilită prin sentinţă, şi anume 3 ani închisoare, conform dispozitivului enunţat, cu restul de pedeapsă de 536 zile, la care prima instanţă a adăugat un spor de 2 ani, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

Având în vedere gravitatea faptelor comise de către inculpat, precum şi împrejurările reale şi personale, constând în poziţia nesinceră, antecedentele penale şi starea de recidivă a acestuia, care denotă stăruinţa inculpatului în a comite fapte ilicite de natură penală, instanţa de fond a dispus ca modalitate de executare a pedepsei aplicate prin prezenta sentinţă penală, în regim de detenţie, făcând astfel aplicarea disp.art.57 C.pen., precum şi a disp.art.71 şi 64 lit.a,b Cod penal.

Impotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, arătând că în mod greşit a fost condamnat la instanţa de fond, fără a se face aplicarea dispoziţiilor art.13 Cod penal, referitoare la legea mai favorabilă, de asemenea, în mod greşit au fost respinse excepţiile ridicate în faţa acesteia, susţinând şi alte motive subsidiare, care se referă la individualizarea pedepsei, în neconcordanţă cu criteriile prevăzute de art.72 Cod penal, acestea fiind exagerat de mari, neanularea măsurii obligatorii de a nu părăsi ţara şi neaplicarea dispoziţiilor legale referitoare la computarea reţinerii şi arestării.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr. 190/A din 2 decembrie 2009, a admis  apelul declarat de  apelantul-inculpat C.A.I, a desfiinţat  în  parte sentinţa, în sensul  că, în  baza  art. 88  alin.1  Cod  pr.penală, a computat din  durata  pedepsei  închisorii  pronunţate, timpul reţinerii inculpatului  de  o  zi,  respectiv  24  iulie  2006, menţinând celelalte  dispoziţii  ale  sentinţei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în cauză, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea  textelor penale vizând infracţiunile la regimul circulaţiei rutiere, chiar dacă legea a fost republicată şi textele au suferit o nouă numerotare, fiind suficientă aplicarea art.13 Cod penal, fără a fi nevoie de menţionarea acestei aplicări, întrucât nu s-au produs urmări asupra pedepsei aplicate şi a consecinţelor acesteia asupra inculpatului.

De asemenea, tribunalul arată că, excepţiile invocate în faţa instanţei de fond, au fost corect respinse de către prima instanţă, însuşindu-şi, în esenţă,  motivarea acesteia, susţinând, printre altele, că încălcările vizate nu pot fi luate în considerare, întrucât inculpatul nu a dovedit că a suferit vreo vătămare, mai mult, acestea nu au fost invocate în cursul efectuării actului, aşa cum prevăd dispoziţiile art.197 alin.4 Cod pr.penală.

Cu referire la criticile vizând individualizarea pedepsei, tribunalul a menţionat că aceasta a fost făcută în mod judicios, conform dispoziţiilor art.72 Cod penal, luând în considerare atât limitele legale ale pedepselor pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat, modalitatea de săvârşire a acestora, precum şi persoana inculpatului, având în vedere antecedentele sale penale, cât şi atitudinea acestuia de a încerca să inducă în eroare organele judiciare, precum şi de a influenţa martorii, recunoaşterea ulterioară fiind tardivă, fără a avea vreun efect atenuant cu privire la individualizare, luând în considerare comportamentul anterior al inculpatului.

Cu privire la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara, tribunalul a arătat că instanţa nu are obligaţia cu privire la măsurile preventive de a se pronunţa asupra tuturor, ci numai cele cu referire la arestarea preventivă, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Tribunalul a admis, însă, apelul declarat de inculpat, ca urmare a faptului că prima instanţă a omis să deducă din durata pedepsei închisorii, timpul reţinerii inculpatului.

Impotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, în esenţă,  următoarele motive:

-Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.1 Cod pr.penală.

In acest sens, consideră  că instanţele au respins în mod greşit solicitarea de retrimiterea cauzei la parchet, în vederea refacerii urmăririi penale, formulată în temeiul dispoziţiilor art.332 Cod pr.penală, coroborat cu dispoziţiile art.208, 209 Cod pr.penală şi dispoziţiilor art.268 Cod pr.penală, susţinând că organele de poliţie nu au fost competente să efectueze actele de cercetare şi nici procurorul ce a instrumentat cauza, întrucât în privinţa organelor de poliţie se impunea ca procurorul să dispună, prin rezoluţie motivată, că aceste cercetări să fie efectuate de un alt organ de poliţie, respectiv Postul de Poliţie Vâlcea, cu larga participare a D.I.I.C.O.T-ului, în locul Postului de Poliţie Slătioara, Horezu, iar în privinţa procurorului, se arată că efectuarea actelor de către un alt procuror decât cel căruia i-a fost repartizat dosarul, fără a exista ordonanţă de declinare a competenţei de la Parchetul Horezu la Parchetul Vâlcea şi acordul procurorului desemnat, nu este o măsură legală, toate acestea conducând, astfel, la retrimiterea cauzei la parchet, în vederea refacerii urmăririi penale.

-Instanţa nu a fost legal sesizată, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.2 Cod pr.penală.

Cu referire la această critică, se arată că s-a dispus trimiterea sa în judecată, potrivit art.89 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, fără să se fi dispus, prin rezoluţie sau să se fi confirmat începerea urmăririi penale pentru această infracţiune, motivarea instanţei că,  această situaţie ar atrage numai nulitatea relativă, ce poate fi reţinută dacă s-a făcut dovada unui drept vătămat, la care adaugă susţinerea că avea posibilitatea plângerii, potrivit dispoziţiilor art.278 Cod pr.penală, neputând fi primită, întrucât interesul vătămat constă în dreptul la efectuarea unei apărări corespunzătoare în care poate să invoce prescripţia răspunderii penale, iar această critică, relativă la această neregularitate, se formulează înainte de citirea actului de sesizare şi nicidecum în cazul unei plângeri întemeiate pe dispoziţiile art.278 Cod pr.penală.

-In cauză s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.18 Cod pr.penală.

In această privinţă, inculpatul arată că instanţele de fond şi de apel nu au stabilit în mod corect situaţia de fapt, întrucât nu au observat faptul că s-a produs un al doilea accident soldat cu victime, ca urmare a culpei sale, întrucât nu avea vizibilitate, deoarece accidentul s-a produs într-o curbă fără vizibilitate, aşa cum rezultă şi din procesul verbal de cercetare la faţa locului, şi ca atare, solicită achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.a coroborat cu disp.art.10 lit.d Cod pr.penală, întrucât nu a avut intenţia de părăsire a locului accidentului, neştiind faptul că acesta s-a produs şi au existat victime, ca urmare a faptului că nu avea vizibilitate, iar la momentului producerii acestuia se afla la o distanţă apreciabilă.

-S-au aplicat pedepse individualizate, în raport cu prevederile art.72 Cod penal, critică ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.14 Cod pr.penală.

Susţinând această critică, se arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art.34 lit.b, c Cod penal, coroborat cu dispoziţiile art.61 Cod penal, întrucât sporul de pedeapsă nu se putea aplica decât în condiţiile în care pedeapsa ar fi fost sporită la maximul ei special, iar dacă acesta nu ar fi considerat îndestulător, se putea aplica un spor, sporul de 2 ani aplicat în  cauză, fiind, totodată, vădit exagerat în raport de natura şi consecinţele infracţiunii, aşa cum de altfel este exagerat de mare şi pedeapsa aplicată.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, potrivit prevederilor art.385/14 Cod pr.penală,raportat la cazurile de casare prevăzute de art.385/9 alin.1 Cod pr.penală, curtea a constatat că numai ultima critică este întemeiată, urmând ca toate celelalte să fie respinse, având în vedere următoarele considerente:

-Astfel, prima critică vizând nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei,  aşa cum este invocată de apărare, nu poate fi primită.

In acest sens, curtea arată că o atare critică vizează, de altfel, competenţa teritorială, în sensul că un alt organ de poliţie ar fi fost competent să efectueze acte de urmărire penală, precum şi efectuarea de acte de urmărire penală de către un alt procuror, neabilitat în condiţiile prevăzute de lege.

Or, toate aceste critici de esenţă au fost verificate de către instanţa de fond şi de apel şi,  în mod corect, au fost respinse, aşa cum rezultă din considerentele nuanţate expuse mai înainte.

Pe de altă parte, aceste critici în nici un caz nu pot fi subsumate textului de lege prevăzut de art.385/9 alin.1 Cod pr.penală, ca şi caz de casare, deoarece în cauză au fost respectate dispoziţiile legale privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, infracţiunile pentru care a fost cercetat şi condamnat inculpatul fiind infracţiuni de competenţa procurorului de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, potrivit art.209 alin.4 Cod pr.penală, prima instanţă competentă în cauză fiind judecătoria, potrivit art.25 alin.1 Cod pr.penală.

Aşadar, cum cauza a fost instrumentată, în final, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, accidentul rutier în cauză având loc pe raza comunei Slătioara, din circumscripţia teritorială a acestui parchet, parchet care a dispus trimiterea în judecată, iar instanţa care a judecat în fond această cauză a fost Judecătoria Horezu în circumscripţia căreia se află localitatea Slătioara, rezultă cu prisosinţă că normele vizând competenţa materială pe care apărarea le consideră încălcate au fost în întregime respectate, infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului fiind de competenţa judecătoriei şi a parchetului corespunzător de pe lângă această instanţă.

Cu privire la competenţa după calitatea persoanei invocată de apărare, întrucât inculpatul C.A.I. nu are nici o altă calitate prevăzută de lege care să atragă competenţa altei instanţe decât judecătoria, nici această critică nu poate fi primită.

-De asemenea, nici critica vizând nelegala sesizare a instanţei, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.2 Cod pr.penală, nu poate fi primită, întrucât în prealabil, în cauză, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art.89 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, urmată de propunerea de arestare care a fost respinsă, astfel că rechizitoriul ce constituie actul de sesizare a instanţei a fost întocmit în condiţiile legii, dispunându-se numai trimiterea în judecată, înlăturându-se astfel,  critica apărării sub acest aspect.

Faptul că nu s-ar fi început urmărirea penală, cu referire la această infracţiune şi că, ulterior, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, o atare încălcare a legii se impunea a fi invocată în cursul urmăririi penale, al prezentării materialului de urmărire penală, în condiţiile art.278 Cod pr.penală, respectiv art.250 şi urm. Cod pr.penală, ceea ce inculpatul nu a făcut, o atare eventuală încălcare atrăgând nulitatea relativă, ce putea să fie invocată  numai într-un anumit termen şi numai cu condiţia vătămării şi nu oricând în tot cursul procesului penal, cu atât mai mult în recurs.

-Nici cealaltă critică vizând o gravă eroare de fapt, care a avut ca urmare o soluţie greşită de condamnare cu privire la accidentul rutier în care a fost implicat inculpatul, având în vedere lipsa de vizibilitate în momentul accidentului sau lipsa intenţiei de părăsire a locului accidentului, datorită acestei lipse de vizibilitate şi neştiinţei că au existat victime, nu poate fi reţinută.

Astfel, din toate probele administrate în cauză, aşa cum  larg au fost prezentate de ambele instanţe, în considerentele hotărârilor atacate, rezultă că, deşi inculpatul a încercat iniţial să fie exonerat de răspundere penală, prezentând diverse versiuni şi încercând să influenţeze martorii pentru a denatura adevărul în cauză, inculpatul se face vinovat de toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, şi anume de conducerea autoturismului fără permis de conducere, prevăzută de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art.89 alin.1 din  O.U.G. nr.195/2002, şi de fals privind identitatea, prevăzută de art.293 Cod penal.

In cauză, este adevărat că inculpatul pe raza comunei Slătioara, judeţul Vâlcea, aflat la volanul autoturismul marca Ford Escort decapotabil, ce se deplasa  din direcţia Râmnicu Vâlcea spre Târgu Jiu, s-a angajat într-o depăşire neregulamentară, periculoasă, într-o curbă la stânga, fără vizibilitate a unui autotractor care tracta o remorcă, în timp ce din sens invers circula un autoturism Dacia 1310, condus de partea vătămată V.A., însă, tocmai această lipsă de vizibilitate trebuia să determine un comportament prudent şi atent în trafic din partea inculpatului, angajarea în acea curbă determinând  partea vătămată, pentru a evita impactul frontal cu maşina condusă de inculpat, să vireze dreapta şi să intre în criblura de pe acostament, derapând. Apoi, în încercarea de a evita şanţul din dreapta, a virat stânga pierzând controlul volanului şi a intrat în coliziune cu remorca autotractorului menţionat.

In acelaşi timp, autoturismul în care se afla inculpatul a avut o coliziune cu autoturismul părţii vătămate V.A., soldată cu vătămarea atât a acestei părţi cât şi a numitei V.C., care au suferit leziuni ce au necesitat 8-9 zile, respectiv 55 zile îngrijiri medicale – pentru această faptă de vătămare corporală din culpă, procesul penal a încetat – în urma acestei coliziuni, pe autoturismul inculpatului rămânând urme de vopsea neagră, partea stângă faţă fiind uşor înfundată.

Toate acestea rezultă din ansamblul probator al cauzei, aceasta fiind, în esenţă, situaţia de fapt, corect reţinută de instanţe, necomiţându-se nici o eroare gravă de fapt, aşa cum susţine apărarea.

Evident, că a existat intenţia de părăsire a locului accidentului, accident soldat nu numai cu coliziunea autoturismului victimelor, dar şi cu vătămarea corporală a acestora, intenţie de părăsire ce a fost luată ca urmare a faptului că inculpatul nu avea nici permis de conducere, ceea ce a şi condus la nerecunoaşterea implicării în acel accident rutier, inculpatul depistat de organele de poliţie după multiple cercetări, dându-şi, de altfel,  şi o altă identitate, tot în scopul exonerării răspunderii penale.

-Ultima critică vizând greşita individualizare a pedepselor, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art.385/9 pct.14 Cod pr.penală, este însă întemeiată, numai pe următoarele aspecte:

Astfel, curtea nu poate reţine critica apărării cu privire la modalitatea aplicării sporului de pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni, în sensul că instanţele trebuiau să dispună în primul rând sporirea pedepsei la maximul ei special, iar dacă acesta nu ar fi fost îndestulător, se putea aplica un spor, fiind nelegal procedeul stabilirii unei pedepse în cadrul limitelor prevăzute de lege, mai mici decât maximul special, şi după aceea aplicarea sporului, aşa cum au procedat instanţele în această cauză.

Curtea a constatat, însă, potrivit practicii constante, că este posibil stabilirea unei pedepse sub limitele maximului special prevăzut de lege şi, după aceea, aplicarea sporului, chiar dacă textul art.34 alin.1 lit.b Cod penal, prevede aplicarea iniţială a unei pedepse până la limita maximului prevăzut de lege, iar, după aceea aplicarea unui spor aşa cum susţine apărarea, deoarece în realitate este vorba în esenţă de o sporire facultativă unică a pedepsei celei mai grele până la o limită care să nu depăşească maximul special al acesteia, plus sporul special prevăzut de lege, fiind posibilă adăugarea unui spor la pedeapsa cea mai grea, chiar dacă nu s-a depăşit maximul special al acestei pedepse.

De altfel, cele două procedee, ca mecanisme juridice de aplicare a sporului, nu se suprapun, ci se completează, ele putând să coexiste , chiar dacă pedepsele aplicate pentru in fracţiunile concurente nu ating acest maxim special.

Critica inculpatului este însă întemeiată sub aspectul cuantumului sporului aplicat în această cauză, spor  care a determinat o pedeapsă nelegală, întrucât au fost încălcate prevederile art.34 alin.2 Cod penal.

Astfel, potrivit acestui text, în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune, apoi pedeapsa rezultantă şi se poate adăuga un spor, aşa cum a adăugat prima instanţă în speţa dată, însă, prin aplicarea acestor pedepse şi a acestui spor, pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.

Or, curtea constată că în urma aplicării art.61 Cod penal, revocând liberarea condiţionată pentru restul de 536 zile, ce a rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, prima instanţă a dispus contopirea pedepsei de 3 ani închisoare, pedeapsă rezultantă pentru infracţiunile concurente ce au fost reţinute în această cauză, aşa cum au fost menţionate, cu restul de pedeapsă de 356 zile, după care a aplicat un spor de 2 ani.

Adăugând acest spor de 2 ani, curtea constată că instanţa a depăşit totalul pedepselor pentru care s-a dispus contopirea, şi anume 3 ani închisoare, respectiv 536 zile – în total 4 ani şi 171 zile -, dispunând un spor de 2 ani, la pedeapsa cea mai grea, rezultantă, de 3 ani închisoare,  ceea ce a condus la aplicarea unei pedepse greşite, nelegale, de 5 ani, mai mare decât acest cuantum total de 4 ani şi 171 zile.

Aşa fiind, curtea constatând că subzistă cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.14 Cod pr.penală, vizând greşita individualizare a pedepsei în privinţa cuantumului acesteia, aşa cum susţine şi apărarea, a admis recursul inculpatului, în baza art.385/15 pct.2 lit.d Cod pr.penală, a casat în parte decizia precum şi sentinţa şi a redus sporul aplicat de la 2 ani închisoare la 1 an închisoare, pe care-l va adăuga la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute 4 ani închisoare, în condiţii privative de libertate, un asemenea cuantum, dar şi o atare modalitate de executare, corespunzând justei individualizări a pedepsei, conform criteriilor prevăzute de art.72 Cod penal, vizând limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, cât şi persoana acestuia care este recidivist, a mai săvârşit astfel de infracţiuni la regimul rutier, această pedeapsă atingându-şi scopul prevăzut de art.52 Cod penal, vizând constrângerea, reeducarea inculpatului şi prevenirea de noi infracţiuni şi a menţinut restul dispoziţiilor hotărârilor.

Faţă de cele prezentate şi având în vedere disp. art. 461 alin.1 lit. d C.proc.pen., invocat în cauză, se va constata că prezenta contestaţie la executare estre nefondată, pentru considerentele ce urmează:

Instanţa de judecată este obligată, potrivit legii, să se călăuzească în activitatea de individualizare judiciară a pedepsei, având în vedere criteriile de individualizare care trebuie luate în considerare nu aleator, ci respectând strict o ordine, pe care, de altfel, codul penal, în articolul 72 aliniatul 1 le prevede astfel:

-mai întai se ţine seama de dispoziţiile prevăzute de partea generală,

-apoi, limitele de pedeapsă fixate în partea specială,

-gradul de pericol social al faptei săvârşite,

-persoana făptuitorului şi

-împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Această enumerare făcută de legiuitor este una limitativă. Această reglementare a fost păstrată şi în noul cod penal, în articolul 87, la aliniatul 1.

Prevederile cuprinse în partea generală a codului penal sunt mult prea numeroase şi mult pre diverse pentru a putea oferi o posibilitate reală a judecătorului de a le lua pe toate în considerare la individualizarea pedepselor. Din aceste considerente trebuie făcută o selecţie a prevederilor părţii generale a codului penal care prezintă relevanţă şi utilitate reală în procesul de individualizare a pedepselor. Din dispoziţiile generale de care trebuie să se ţină seama în individualizarea pedepselor fac parte:

prevederile referitoare la pedeapsă, la modul general,

prevederile care, în ansamblu, contribuie la stabilirea cadrului general al individualizării: referirile la sistemul pedepselor, cele referitoare la circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, cauzele care aduc modificări pedepsei etc.,

prevederi referitoare la mijloacele de individualizare a pedepsei.

Legea conferă fiecărei infracţiuni, în mod individual, un grad de pericol abstract, particular, care se reflectă în limitele speciale ale pedepselor acestora. Tocmai pentru aceste considerente, trebuie să se stabilească întinderea unor eventuale circumstanţe agravante sau atenuante pornind de la limitele maximului special şi ale minimului special prevăzute de lege.

Instanţa de judecată este singura abilitată de lege pentru a stabili individualizarea pedepselor cu caracter penal, prin hotărârea de condamnare. Această hotărâre este însă supusă controlului judiciar, putând suferi modificări în urma promovării căilor ordinare de atac – apelul şi recursul – dar şi a căilor extraordinare de atac – recursul în anulare, contestaţia în anulare, revizuirea recursul în interesul legii. În situaţia în care hotărârea de condamnare nu este atacată cu nici una din formele menţionate anterior, aceasta devine definitivă şi se bucură de autoritatea de lucru judecat.

Potrivit reglementărilor în vigoare, pedeapsa aplicată într-o hotărâre definitivă poate constitui obiect de reindividualizare în următoarele situaţii:

-când, după rămânerea definitivă a condamnării, se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa concursului de infracţiuni sau a pluralităţii intermediare,

-când, după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, se constată, în temeiul unei alte hotărâri definitive, existenţa stării de recidivă,

-când, după rămânerea definitivă a hotărâri de condamnare, se descoperă în sarcina inculpatului existenţa şi a altor acţiuni sau inacţiuni ori a altor acte materiale ce intră în compunerea aceleiaşi infracţiuni continuate, complexe, continue succesive sau colective,

-când pedeapsa detenţiunii pe viaţă este înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani, în vreunul din cazurile prevăzute de lege,

-când cel condamnat se sustrage, cu rea-credinţă, de la executarea amenzii,

-când cel condamnat la pedeapsa închisorii, cu obligarea executării ei la locul de muncă, nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă,

-când, în urma rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare, pentru un concurs de infracţiuni, pentru două sau mai multe infracţiuni săvârşite în stare de recidivă post condamnatorie ori pentru o pluralitate intermediară, intervine dezincriminarea, amnistia sau graţierea, aplicată numai unora dintre infracţiunile componente.

Criteriile cuprinse în articolul 72 sunt criterii generale de individualizare şi trebuie avute în vedere mereu, şi în acele cazuri în care urmează să se ţină seama de alte criterii cu caracter special. Doctrina juridică a statuat, iar mai apoi legea a consacrat un principiu esenţial, călăuzitor în activitatea instanţelor de individualizare a pedepselor care stabileşte că ”fapta, făptuitorul şi toate împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea – indiferent dacă prin ponderea lor au sau nu un caracter de circumstanţe atenuante sau agravante – trebuie analizate în ansamblu, căci ele se condiţionează reciproc şi, ca atare, îşi sporesc sau îşi reduc gradul de pericol social”. Cum însă doctrina juridică nu este unitară, s-a formulat şi o părere opusă, care susţine caracterul independent şi distinct, în cadrul criteriilor de individualizare a gradului de pericol social al faptei săvârşite. Această teză însă a fost infirmată ulterior, de practica instanţelor judecătoreşti şi de legiuitor.

Se vor avea însă în  vedere disp. art. 80 alin.2 C.pen. care stabilesc şi faptul că „ în caz de concurs între circumstanţele agravante şi atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie”.

Având în vedere cele prezentate, modul în care, în mod complex şi judicios a fost analizată situaţia inculpatului C.A.I. la judecarea fondului, cât şi în căile de atac, se va constata că motivul invocat pe calea contestaţiei la executare nu se înscrie în disp. prev. de art. 461 alin. lit.d C.proc.pen., iar, pe de altă parte, hotărârea de condamnare  a devenit definitivă în felul amintit şi se bucură de autoritatea de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondată prezenta contestaţie la executare, iar în baza art.192 C.proc.pen. va obliga petentul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge contestaţia la executare formulată de condamnatul C.A.I. încarcerat la PNT Colibaşi.

Obligă petentul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare catre stat.

Cu recurs in termen de 3 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 25 Septembrie 2012

Preşedinte,

I.B..

Grefier,

F.S.

Domenii speta

Spete similare