Revendicare imobiliară

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA PITEŞTI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 10502/2012

Şedinţa publică de la 05 Decembrie 2012

Completul compus din:

PREŞEDINTE Mircea Stan

Grefier Florina Necula

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamantul J.V.F şi pe pârâta M. P. - prin Primar, având ca obiect revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la pronunţare, au lipsit părţile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că, dezbaterile asupra fondului cauzei au avut în şedinţa publică de la data de 28.11.2012, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a se depune concluzii scrise în conformitate cu disp. art. 260 C.proc.civ., a amânat pronunţarea asupra fondului cauzei la data de 05.12.2012.

INSTANŢA

Asupra cauzei de faţă, constată că la data de 04.02.2009 reclamantul J.V.F, în contradictoriu cu pârâtul M. P. - prin Primar, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să îl oblige pe intimat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 750 mp. având vecinătăţile: la Nord - ulicioară, la Est - proprietatea P. P., la Sud - rest proprietate, la Vest - str. Exerciţiu, situat între str. Exerciţiu nr. 5-7 şi str. Rahovei nr. 27 (29), teren pe care îl moşteneşte de la străbunicii săi I.G.N. şi S. şi care le-a fost preluat abuziv de regimul comunist, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că: este moştenitorul mamei sale N. D., fiica defuncţilor N. F. şi F., care au moştenit terenul revendicat de la părinţii lor I. G. N. şi S.; prin depoziţia nr. 2568/2005, i s-au acordat măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 230 mp. teren ce face parte din imobilul revendicat; ulterior decesului mamei sale, care era nevăzătoare, a descoperit actul de proprietate cu care a fost dobândit imobilul la care a făcut referire, din care rezultă ca in realitate suprafaţa terenului deţinut de bunicii săi a fost de 950 mp. şi nu de 230 mp aşa cum s-a reţinut in dispoziţia menţionată; cum nu mai poate uza de prevederile legii speciale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat in sensul admisibilităţii acţiunii in revendicare, terenul fiind liber, apreciază ca este singura modalitate de a îndrepta măsura abuziva ce a fost luată împotriva autorilor săi; în hotărârea dată în cauza Faimblat c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, ca urmare a respingerii ca inadmisibile a acţiunii reclamanţilor având ca obiect revendicare şi constatarea caracterului nelegal al naţionalizării imobilului ce a aparţinut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze şi să aştepte să se finalizeze, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001; terenul a fost dobândit autorii săi prin actul de vanzare - cumpărare din 1887, şi a fost transmis moştenitorilor prin succesiune; terenul ce se revendică este posedat abuziv de parat, fără nici un drept, si cu rea credinţa, întrucât, desi paratul stie ca nu are nici un titlu valabil constituit asupra imobilului, proprietatea reclamantului, refuza sa-i recunoască dreptul de proprietate şi să-i restituie diferenţa de teren; întrucât încercările sale de soluţionare amiabila prin procedura stabilită de Legea nr. 10/2000, a situaţiei au eşuat, si având in vedere situaţia de fapt redata mai sus, pentru apărarea dreptului său de proprietate, cu atributele ce-l compun, este nevoit sa se adreseze instanţei cu prezenta acţiune prin care solicită obligarea paratului sa-i lase in deplina proprietate si liniştita posesie terenul in suprafaţa de 750m, cu datele de identificare mai sus menţionate.

În drept, au fost invocate disp. art. 480 din Cod civil şi art. 1 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Anexat acţiunii s-a depus un set de înscrisuri (filele 4-20), iar la data de 11.03.2009 s-a depus, de către pârât, întâmpinare prin care a respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că: prin cererea de chemare în judecată s-a fost solicitat să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 750 mp., ce a trecut în proprietatea statului în mod abuziv; în motivarea acţiunii s-a arătat că terenul a intrat abuziv în proprietate statului şi că a fost formulată notificarea potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001; se arată prin cererea de chemare în judecată se arată că nu a fost soluţionată notificarea; faţă de aceste susţineri, se invocă excepţia de inadminisibilitate a acţiunii, pe motiv că trebuia urmată întocmai procedura de soluţionare a notificărilor formulate potrivit Lesii nr. 10/2001; de asemenea, în susţinerea excepţiei invocate, se enunţă Decizia nr. XX, pronunţată la data de 19.03.2007, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie republicată, în legătură cu competenţa instanţei de a judeca pe fond contestaţia făcută de persoana îndreptăţită împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanţă, in cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în ari. 25 alin. (1) din aceeaşi lege; astfel, unele instanţe atunci când au constatat că solicitarea reclamantului este întemeiată şi că acesta are, deci, calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute în Legea nr. 10/2001, au admis acţiunea şi, anulând decizia/dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, le-a obligat la emiterea unei noi decizii, respectiv dispoziţii, în sensul restituirii în natură a bunului în litigiu; în motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că instanţa, neputându-se substitui unităţii învestite cu soluţionarea cererii sau notificării, nu este abilitată să pronunţe o hotărâre de restituire a imobilului în natură, care să înlocuiască actul administrativ, ci doar, în măsura constatării nelegalităţii sau netemeiniciei acestuia, să dispună reluarea procedurii administrative de restituire; alte instanţe au respins, ca inadmisibile sau prematur introduse, acţiunile prin care s-a solicitat restituirea imobilelor în natură, chiar şi în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001, dacă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cereii, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării; s-a motivat, în acest sens, că principalul efect juridic al notificării constă în învestirea unităţii deţinătoare a imobilului cu obligaţia rezolvării ei în condiţiile prevăzute în lege, reclamantul neputând învesti cu soluţionarea cererii sale atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ cu activitate jurisdicţională, cât timp procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001; s-a arătat că o atare soluţie se justifică şi pentru că reclamantul are posibilitatea să ceară instanţei, în temeiul art. 5803 din Codul de procedură civilă, constrângerea unităţii deţinătoare a imobilului la îndeplinirea obligaţiei de a emite decizia, respectiv dispoziţia de restituire; în fine, alte instanţe au considerat, contrar celorlalte păreri, că instanţa judecătorească poate să dispună ea însăşi, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare a imobilului, cât şi în cazul când unitatea deţinătoare a imobilului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziţie motivată, cu privire la pretenţiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege; în adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare"; în legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii, prin art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că "persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (prelungit, succesiv, prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 109/2001 şi nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se, totodată, că "în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile,, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil"; totodată, prin art. 26 alin. (3) din legea menţionată s-a precizat că "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare"; or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, este evident că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură; dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat tară titlu valabil; o astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire; ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului; de altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte; în acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură; într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime; în consecinţă, reclamantul putea să solicite obligarea pârâtului la emitere, dispoziţiei şi ulterior, dacă nu era mulţumit de soluţie, putea contesta actul administrativ.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului, cea testimonială (a fost audiat martorul B. G. – fila 88 dosar iniţial), expertiză tehnică în specialitatea topografie.

Prin sentinţa civilă nr. 8638/03.11.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost respinsă acţiunea.

Pentru a se adopta o astfel de soluţie s-a reţinut că: <<Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Codului civil este mijloc juridic de drept comun prin care se urmăreşte protejarea dreptului de proprietate. Construcţia juridică acţiunii în revendicare permite formularea acesteia împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului şi care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În rezolvarea acţiunii urmează a se compara titlurile reclamantului şi al pârâtul, pentru a se stabili care din ele este preferabil. În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 – 1989, se ridică problema posibilităţii recurgerii la această cale, în condiţiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale. Cu alte cuvinte, este de stabilit dacă procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr.10/2001 mai permit sau nu celor interesaţi să recurgă şi la protecţia dreptului de proprietate asigurată prin acţiunea în revendicare de drept comun. Aşa cum s-a stabilit şi în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu s-ar putea accepta o soluţie discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că “pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.  Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă: “Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.” Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi. În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.). Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.” Închiderea căii acţiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată. Acesteia îi este asigurat liberul acces la justiţie în sensul art.21 din Constituţie şi al articolului 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Modalitatea în care respectarea acestui drept este asigurată este procedura administrativă de restituire prevăzută de legea specială, procedură care reglementează expres şi posibilitatea contestării în faţa instanţelor judecătoreşti a tuturor deciziilor luate de autorităţile implicate în procedura administrativă. Dreptul la un proces echitabil, ca drept fundamental al omului, instituit de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conţinutul căruia intră şi accesul liber la o instanţă nu este încălcat de soluţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Accesul liber la justiţie, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, presupune existenţa posibilităţii de a supune judecăţii unei instanţe, care întruneşte toate condiţiile de independenţă impuse de textul menţionat, o contestaţie ce poartă asupra unui drept sau obligaţii civile. Însă, dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea pentru statul contractant de a recunoaşte pentru toate persoanele posibilitatea de a recurge la toate mijloacele prevăzute de legile interne pentru a valorifica un drept, deoarece, în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut. În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că „pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept, întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate E. în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor” (Goder c. Marii Britanii). Aşadar, cu condiţia că dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anume mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii. O modalitate în care un stat parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Conform jurisprudenţei, Curtea de la Strasbourg a recunoscut compatibilitatea cu cerinţele art.6, respectiv posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acţiuni în justiţie. În legătură cu aplicarea articolului 6 paragraful 1, Curtea  Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că „raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale (...) ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei” (Le D., E. Leuven şi De Meyere c. Belgiei, 1981). Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre ale Consiliului Europei în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil. Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze şi unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la o instanţă ar fi atins în substanţa sa; în măsura în care aceste exigenţe sunt respectate dreptul de acces la justiţie nu este afectat. În cauza de faţă, instanţa reţine că prin Legea nr.10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, potrivit art.26 „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”. De asemenea, persoana interesată poate contesta lipsa răspunsului unităţii deţinătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001. Astfel, cu putere obligatorie, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că tribunalul este competent să soluţioneze cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr.10/2001. Aşadar, persoana interesată are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice deţinătoare de a emite decizia de soluţionare a notificării, refuz manifestat şi sub forma lipsei răspunsului în 60 de zile de la înregistrarea notificării. Prin urmare, accesul său la justiţie nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acţiune în revendicare, potrivit dreptului comun, în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001. Accesul liber la justiţie nu presupune şi o obligaţie pozitivă a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecţia unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea obligaţie pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, nici faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu mai este admisibilă acţiunea în revendicare, deşi înainte de 14 februarie 2001 putea fi formulată, nu reprezintă o limitare a accesului liber la justiţie. Posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 – 1989 o procedură administrativă de soluţionare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării şi a unei acţiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului, recunoscută potrivit articolului 6 din Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului. În cauză, reclamantul a mai invocat şi prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca temei al acţiunii. Instanţa apreciază că acest temei juridic nu poate fi reţinut în speţă, întrucât reclamantul nu a justificat existenta unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului menţionat. Astfel, Convenţia garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecţia articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Noţiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune că reclamantul să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauza Poenaru c. României). În speţă instanţa reţine, în esenţă, că reclamantul nu a uzat de procedura specială şi de aceea pentru toate considerentele mai sus expuse instanţa va respinge acţiunea.”>>.

Împotriva acestei hotărâri a fost formulată calea de atac a recursului, de către reclamant, cale de atac admisă de către Tribunalul Argeş – Secţia Civilă prin decizia nr. 2572/15.09.2011, sentinţa fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a se adopta această soluţie s-a reţinut că: <<Analizând sentinţa prin prisma criticilor  aduse  şi care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct.9 Cod pr. civliă tribunalul apreciază că recursul este fondat pentru următoarele motive: Prin recursul în interesul legii solutionat de ICCJ prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiza complexa a actiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 Cod civil dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În primul rând, s-a stabilit daca exista o optiune între aplicarea legii speciale – Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii si anume Codul civil, statuându-se ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii. O a doua problema a vizat stabilirea raportului dintre legea interna nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Înalta Curte de Casatie si Justitie a apreciat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun si introdusa dupa intrarea în vigoare a Legiui nr. 10/2001 nu echivaleaza cu privarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar în privinta raportului dintre legea speciala si art. 1 Protocolul nr. 1 Aditional la conventie, acesta trebuie solutionat cu respectarea principiului securitatii raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât si în cazul cumparatorului de buna credinta. Ulterior pronuntarii deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronuntata la 13.01.2009, a stabilit ca declararea ca inadmisibila a unei actiuni în revendicare formulata în baza Codului civil, dupa aparitia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si ca formularea unei actiuni în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480, 481 Cod civil, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila „indiferent de procedura urmata (administrativa sau judiciara)”. Oricum, în final, executarea deciziei administrative sau a hotarârii judecatoresti se face, în toate cazurile, prin procedura prevazuta de Legea nr. 247/2005 si deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privinta caruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri, ca nu functioneaza în prezent de o maniera susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva. În plus, nici Legea nr. 10/2001 si nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu tin cont de prejudiciul suferit prin absenta prelungita a despagubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor. Desi Legea nr. 10/2001 deschide reclamantilor accesul la o procedura administrativa urmata, daca este cazul, si de una contencioasa, acest acces ramâne teoretic si iluzoriu, în prezent în masură sa asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizatii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibila restituirea în natura”. Fata de aceasta stare de fapt, Curtea europeana a retinut ca a existat o ingerinta si ca nu este necesar sa se clarifice problema daca aceasta ingerinta este urmarea sau nu a unui scop legitim pentru ca, oricum, nu respecta cerinta proportionalitatii. Masura respingerii actiunii ca inadmisibile de catre instante, concluzioneaza Curtea, a încalcat dreptul reclamantilor de acces la justitie într-o masura în care, nici astazi, dupa mai mult de sapte ani de la angajarea procedurii administrative nu au obtinut vreo despagubire si nu au nici o garantie ca o vor obtine într-un viitor apropriat. Dreptul de acces la justitie nu este doar un drept teoretic de a obtine recunoasterea dreptului printr-o hotarâre definitiva, ci include si speranta legitima ca hotarârea sa fie pusa în executare. Curtea a concluzionat deja ca nu se ofera nici o garantie partilor interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache si altii contra României- satisfactie echitabila nr.38113/02, 17 – 19, 17 iunie 2008). Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiaza statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurarii accesului concret si efectiv la o instanta si nici eficienta pe care o poate avea procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 în special, pentru stabilirea calitatii de persoana ce poate beneficia de dreptul la despagubire si pentru propunerea metodei de despagubire. Exista de asemenea posibilitatea ca decizia administrativa sa poata fi supusa controlului instantelor judecatoresti. Cu toate acestea, chiar daca partea interesata parcurge întreaga procedura administrativa si daca este cazul ,contencioasa, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevazute de Legea nr. 247/2005 si prin urmare prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea a stabilit deja în cauzele Ruxanda Ionescu împotriva României si Matache si altii împotriva României, cum s-a mentionat si anterior ca acest Fond nu functioneaza în prezent într-un mod susceptibil sa fie considerat ca echivalent cu acordarea efectiva a unei despagubiri. În concluzie, desi Legea nr. 10/2001 le ofera partilor interesate atât accesul la o procedura administrativa cât si ulterior, daca este necesar, la o procedura contencioasa, acesta ramâne teoretic si iluzoriu, nefiind în prezent în masura sa conduca într-un termen rezonabil la plata unei despagubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibila. Conform art. 46 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului statele membre sunt obligate sa se conformeze hotărârilor definitive ale Curtii. Aspectele dezlegate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului sunt obligatorii, astfel încât cele doua probleme dezlegate prin recursul în interesul legii prin  decizia nr. 33/2008 a ICCJ privind optiunea între Legea nr. 10/2001 si actiunea de drept comun în revendicare si raportul dintre Legea nr. 10/2001 si art. 6 din CEDO, urmeaza a fi înlaturate conform art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. În consecinţă, acţiunea în revendicare era admisibilă. Cum instanţa de fond respingând acţiunea ca inadmisibilă nu a intrat în cercetarea fondului, în baza art. 312 alin.3 şi 5 Cod pr. civilă , tribunalul va admite recursul ,va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond pentru a se pronunţa asupra  fondului cauzei.>>.

În faţa acestei din urmă instanţe la termenul de judecată din data de 08.02.2012 a fost dispusă administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografie, iar la termenul din 07.11.2012 au fost respinse obiecţiunile formulate de pârât împotriva raportului.

La termenul din 28.11.2012 s-au formulat concluzii asupra excepţiei inadmisibilităţii şi fondului cauzei.

Raportat la dispoziţiile art. 137 din C.proc.civ. instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei.

După cum rezultă în mod evident din motivarea deciziei de casare, Tribunalul Argeş a soluţionat deja în mod irevocabil o astfel de excepţie în prezenta cauză, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că acţiunea formulată de petent este admisibilă.

Astfel, această problemă fiind dezlegată, instanţa de fond nu o mai poate analiza şi eventual dispune asupra sa, chiar şi în cazul în care ar adopta aceeaşi soluţie.

Pentru aceste motive, în baza disp. art. 315, alin. 1 din C.proc.civ. („(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”), se va respinge excepţia.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, raportat la probele administrate, urmează ca instanţa să respingă acţiunea, pentru următoarele considerente:

Conform cererii de chemare în judecată, petentul a înţeles să formuleze o acţiune în revendicare.

Printr-o acţiune în revendicare se solicită, de către reclamantul - proprietar care a pierdut posesia bunului său, restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Se constată că, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute (fiind un drept real), cu consecinţa că titularul său are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte de drept civil revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-l stânjeni pe titular în exerciţiul dreptului său.

Din probele administrate se observă că pârâtul nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului (nu a deposedat pe aceasta din urmă), nefiind necesară intervenţia instanţei, urmând ca acţiunea în revendicare să fie respinsă.

Astfel, după cum chiar reclamantul menţionează în acţiune, terenul autorilor săi a fost preluat de către stat, aceştia fiind deposedaţi.

Rezultă că, în patrimoniul defuncţilor săi străbunici/bunici nu s-a aflat un drept de proprietate pentru o suprafaţă de 750 mp., drept pe care aceştia să-l fi transmis prin moştenire.

Astfel, actul de vânzare prezentat de reclamant (filele 75-77) nu poate fi apreciat ca titlu de proprietate, atât timp cât dreptul pe care îl consacră a fost pierdut de autorii săi.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, spre deosebire de o cerere formulată în baza prevederilor Lg. 18/1991 sau Lg. 10/2001, reclamantul trebuie să facă proba dreptului de proprietate pe care îl deţine la acest moment asupra bunului revendicat, iar nu a îndreptăţirii sale de a beneficia de reconstituire sau restituire.

Numai în procedurile speciale ale Lg. 18/1991 sau Lg. 10/2001 petentul putea prezenta actul de vânzare al autorilor săi, iar eventual instanţele (în cazul unui eşec în procedura administrativă), să-l analizeze şi să reţină îndreptăţirea sau nu a petentului de a beneficia de reconstituire sau restituire. În dispoziţiile Lg. 18/1991 sau Lg. 10/2001 sunt prevederi speciale privind dovada dreptului de proprietate, prevederi ce se aplică numai acestor proceduri speciale, iar nu şi acţiunilor în revendicare.

Mai mult decât atât, analizând actul de vânzare prezentat şi observând conţinutul raportului de expertiză tehnică, se reţine că prin acest act nu se face proba nici a existenţei unei îndreptăţiri pentru întreaga suprafaţă solicitată.

Astfel, după cum a analizat expertul Chiriţescu Lucian în răspunsul la primul obiectiv fixat (fila 73), potrivit actului de vânzare depus de către reclamant, autorii săi I. G. N. şi S. I.G. N. au cumpărat de la C. F. un teren situat în str. Exerciţiu cu o lăţime de 10 stânjeni şi lungimea de 20 de stânjeni, rezultând că suprafaţa minimă a terenului este de 768 mp., iar cea maximă de 995 mp., raportat la mărimea unui stânjen (între 1,96 m. şi 2,23 m.).

Actul de vânzare a fost încheiat la 11.03.1897.

În acelaşi timp, în cadastrul de la nivelul anului 1932 deţinut de Primăria mun. Piteşti, N. F. figura în registru cu suprafaţa de numai 527 mp., o suprafaţă mai mică decât cea din actul prezentat de petent (filele 105, 106 dosar iniţial).

Rezultă atât că, suprafaţa pe care au dobândit-o autorii reclamantului (străbunicii) a fost de numai 768 mp. (petentul solicită 750 mp., iar din probe nu a rezultat că ar fi fost de 995 mp., ci numai o posibilă înstrăinare a 266 mp.), cât şi că în decursul timpului aceştia au mai înstrăinat din ea, existând la nivelul anului 1932 numai 527 mp. (posibil numitului S., după cum se va analiza şi mai jos). Din însumarea suprafeţei de 527 mp. deţinută la nivelul anului 1932 şi cea care este posibil să fi fost vândută numitului S. N. rezultă totalul de 793 mp., apropiat de limita minimă prezentată de expertul cauzei.

Din această suprafaţă, prin decretul de expropriere nr. 331/28.10.1988, N. F. a fost expropriată cu suprafaţa de 300 mp., iar J. D. a fost expropriată cu suprafaţa de 230 mp., rezultând că s-a pierdut prin expropriere întreg dreptul de proprietate ce se deţinea (conform cadastrului de la nivelul anului 1932), respectiv 530 mp.

Astfel, reclamantul nu mai poate pretinde că îşi probează un drept de proprietate pentru o suprafaţă de 750 mp., atât timp cât autorii săi mai deţineau în anul 1932 numai 527 mp., iar în anul 1988 sunt expropriaţi pentru 530 mp.

Decretul de expropriere a fost depus în copie la filele 109-114, fiind evidenţiate suprafeţele de 300 mp. şi 230 mp.

Este de reţinut că, numita J. D.nu este menţionată în cadastrul din 1932, ci numai numita N. F., rezultând că suprafaţa expropriată autoarei J. făcea parte din cea de 527 mp. menţionată în cadastru, iar nu era diferită de aceasta.

Aceeaşi este concluzia la care a ajuns şi expertul (fila 74).

Astfel, după cum s-a menţionat şi mai sus, reclamantul nu probează dreptul său de proprietate pe care l-ar deţine în prezent şi care să poată fi avut în vedere într-o acţiune în revendicare, ci acesta a fost pierdut prin expropriere.

Înscrisurile depuse de acesta, inclusiv decretul de expropriere, trebuiau folosite în cadrul procedurii speciale a Lg. 10/2001, procedură în care ar fi probat îndreptăţirea sa de a beneficia eventual de restituire.

Mai mult decât atât, se observă şi că autoarea N. D. (fosta J. D. – în urma divorţului – fila 63 dosar iniţial) a urmat calea impusă de disp. Lg. 10/2001, iar prin dispoziţia nr. 2568/29.06.2005 emisă de Primarul mun. Piteşti i s-a admis numai în parte cererea şi s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent (fila 7 dosar iniţial).

Reclamantul este fiul autoarei de mai sus (certificatul de calitate de moştenitor de la fila 12 dosar iniţial).

Această dispoziţie a fost modificată prin dispoziţia cu nr. 4861/01.10.2007 (fila 19 dosar iniţial) prin care a fost diminuată suprafaţa de 230 mp. la cea de 170 mp., apreciindu-se că numai pentru această suprafaţă există dreptul.

Nu s-a probat contestarea în instanţă a acestor decizii.

Conform certificatului de moştenitor cu nr. 1986/18.12.1979 (fila 57 dosar iniţial), numitul N. I. F. a decedat la data de 31.08.1979, moştenitoare a sa fiind fiica J. D., iar conform certificatului de moştenitor nr. 276/08.11.1965 (fila 147 dosar iniţial), la data de 08.07.1965 a decedat autorul N. D., iar moştenitori au fost: N. F., Z.A., C.C., N. D.

Mai mult decât atât, din adeverinţa cu nr. 527/15.12.2003 emisă de Comisia Municipală Piteşti de aplicare a legii fondului funciar (fila 149 dosar iniţial), rezultă că numita N. F. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în natură pentru suprafaţa de 121 mp., suprafaţă ce ulterior a fost înstrăinată (contractul de la filele 145, 146 dosar iniţial).

De asemenea şi autoarei N. D. i s-a reconstituit în natură dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 60 mp. în baza Lg. 18/1991 – adeverinţa de la fila 82 dosar iniţial – însă nu a fost depus un proces – verbal de punere în posesie sau un titlul de proprietate.

Rezultă că, din suprafaţa de 527 mp. s-a reconstituit în natură dreptul pentru terenurile de 121 mp. şi 60 mp., cât şi sub formă de echivalent pentru cel de 171 mp., rezultând un rest de 175 mp.

Pentru această suprafaţă petentul de astăzi, raportat la procedura adoptată de autoarea sa, trebuia să formuleze acţiune în faţa instanţei de judecată, respectiv Tribunalul Argeş, în baza prevederilor Lg. 10/2001, ceea ce însă nu a făcut.

Atât timp cât autoarele sale au înţeles să utilizeze prevederile Lg. 18/1991 şi Lg. 10/2001, formulând cereri de reconstituire şi notificare, nu se mai poate invoca existenţa în patrimoniu a unui drept de proprietate.

Prin alegerea făcută acestea au acceptat că suprafaţa de teren a fost preluată de către stat în întregime, rezultând că s-a realizat o deposedare efectivă şi totală a lor, acestea pierzând astfel dreptul de proprietate.

Mai mult, din relaţiile comunicate de către Primăria mun. Piteşti la solicitarea instanţei (filele 17,18), rezultă că, numiţii N. O. şi P. R., prin dispoziţia nr. 1425/12.02.2008 au beneficiat de restituirea în natură a suprafeţei de 266 mp. pe vechiul amplasament, iar autorul acestora, numitul S. N.este menţionat în cadastrul din anul 1932.

Astfel, există posibilitatea, pe care instanţa a reţinut-o la analiza titlului prezentat de petent, ca autorii reclamantului să fi înstrăinat către numitul S. N. o parte din suprafaţa menţionată în actul de vânzare din anul 1897, ajungându-se astfel la cea de 527 mp., însă nu a fost depus în acest sens un act de vânzare. În aceeaşi logică se observă şi adresa nr. 7965/02.03.2012 a Serviciului de Aplicare a Legilor Proprietăţii, Cadastru şi Patrimoniu din cadrul Primăriei mun. Piteşti (fila 19), cât şi înscrisurile ulterioare (filele 20-25).

Raportat la analiza efectuată mai sus, se observă că instanţa nu poate reţine o dovadă temeinică a dreptului de proprietate efectuată de reclamant pentru suprafaţă de teren ce se revendică; titlul de proprietate prezentat de acesta (încheiat de autorul său la nivelul anului 1897), prezintă vicii, nemaiputând nici produce efecte, atât timp cât dreptul pe care acesta l-a dobândit a fost preluat de către stat.

Pe de altă parte, se observă că potrivit H.G. nr. 1280/22.11.1996 (filele 166 -169 dosar iniţial) suprafaţa de 954 mp. (aferentă Pieţei Teilor, situată în str. Exerciţiu, colţ cu str. Rahovei, împreună cu clădirile şi amenajările situate pe acest teren), aparţine domeniului public al Municipiului Piteşti.

De asemenea, se reţine că în prezentul litigiu nu este incidentă cauza Curţii E.D.O. Faimblant contra României invocată în motivarea cererii de chemare în judecată, raportat la analiza efectuată mai sus de către instanţă, cât şi motivele invocate de petent în acţiune.

Din cererea de chemare în judecată se observă că, petentul nu invocă o lipsă de eficacitate a procedurii impusă (şi urmată de autoarele sale) prin Lg. 10/2001, ci faptul că a descoperit târziu (datorită pasivităţii sale), actul de vânzare şi nu s-a putut folosi de el în termen util.

În fapt, prin acţiunea în revendicare formulată se doreşte a se evita procedura specială a Lg. 10/2001, cât şi pasivitatea reclamantului în formularea unei căi de atac împotriva deciziilor emise în baza acestor dispoziţii.

Nu a fost vătămat petentul (şi nici nu a invocat) de o pasivitate excesivă a statului în acordarea de despăgubiri, fiind astfel nevoit să apeleze la acţiunea în revendicare, pentru a fi incidentă cauza Curţii E.D.O. Faimblant contra României, ci acesta doreşte o suprafaţă mai mare de teren decât cea solicitată şi acordată în baza Lg. 18/1991 şi Lg. 10/2001, numai pentru că a depus mai târziu diligenţele necesare pentru dobândirea de înscrisuri. Nu s-a plâns că nu ar fi fost pusă în executare dispoziţia de acordare a despăgubirilor.

Pentru toate aceste considerente, în baza disp. art. 480 din C.civ., se va respinge acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge excepţia inadmisibilităţii.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul J.V.F, în contradictoriu cu pârâtul M- P. prin primar.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 05 Decembrie 2012.

Preşedinte,

Mircea Stan

Grefier,

Florina Necula

Red. S.M.

Tehnored. M.N./28 Decembrie 2012

4 ex.

Domenii speta

Spete similare