Anulare act

Dosar nr. 7768/280/2009

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA PITEŞTI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 9248

Şedinţa publică de la 16 Noiembrie 2010

Completul compus din:

PREŞEDINTE E. F.

Grefier I. C.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant C M şi pe pârât P M, pârât C I, pârât C

M, pârât P I, având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanţei că dezbaterile în fond

asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 09.11.2010, susţinerile părţilor fiind

consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta sentinţă.

INSTANŢA

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 17.06.2009 sub

nr. 7768/280/2009 reclamanta C M a chemat în judecată pe pârâţii P M,  C I, pentru ca prin

sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2176/07.06.2002 încheiat între numiţii C I şi P M; atribuirea imobilului apartament nr. 1 situat

în mun. P, str. G, bl. 2; evacuarea pârâtei  P M din imobilul sus arătat.

În motivarea acţiunii s-a arătat că prin dec.pen. nr. 2120/05.06.2009 pronunţată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia Penală în dosarul nr. 4319/280/207 s-a dispus constatarea

nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 468/23.01.2002 întocmit de notarul C

G.

Arata reclamanta că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 2176/2002 a cărui

nulitate o solicită este un act subsecvent contractului de vânzare-cumpărare  nr. 468/2002 anulat

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul sus amintit se impune anularea lui.

Releva reclamanta ca, în ceea ce priveşte atribuirea imobilului, cererea este admisibilă atâta

timp cat primul capăt de cerere îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractului de

vânzare-cumpărare al unui imobil, singurul proprietar fiind aceasta după anularea primului act de

vânzare-cumpărare încheiat în lipsa sa şi la baza căruia a stat contractul mai sus amintit.

În ceea ce priveşte evacuarea pârâţilor  P M şi P I din imobilul menţionat, arata ca acest

apartament este singura sa locuinţa, neavând alta locuinţa unde să locuiască.

La filele 101-102 pârâta P a depus întâmpinare prin care  a solicitat respingerea acţiunii

întrucât a fost de bună credinţă în  momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare având

în vedere faptul că la data la care a cerut intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară nu

era nicio menţiune, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 31 din Lg. 7/1997.

În şedinţa publică din 27.10.2009 reclamanta a modificat cadrul procesual pasiv arătând că

înţelege să cheme în judecată în calitate de pârâta şi pe C M, casatorită cu C I în momentul

încheierii contractului.

La filele 114-115 din dosar reclamanta a depus cerere precizatoare şi modificatoare a

cererii iniţiale.

Prin aceasta cerere reclamanta a solicitat constatarea  nulităţii absolute a contractului nr.

468/2002 în contradictoriu cu pârâţii C I, C M, P M şi P I.

A solicitat obligarea pârâţilor P M şi P I  să-i  le lase în deplină şi posesie apartamentul,

arătând că înţelege să formuleze acţiune în revendicare împotriva acestora, sens în care a

modificat capetele II şi III din cererea iniţială.

Pârâta P M a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr.

3441/2003 cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate contract de vânzare-

cumpărare.

Pârâţii C au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât au înstrăinat

apartamentul.

 Instanţa a unit aceste excepţii cu fondul cauzei.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatoriu, proba cu expertiză tehnică

efectuata de d-nul expert G G având ca obiectiv evaluarea apartamentului ca urmare a faptului că

pârâţii au contestat valoarea declarata de reclamantă în vederea stabilirii taxei de timbru.

La data de 21.10.2009 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Piteşti dosarul nr.

20118/280/2009.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, reclamanta C M a chemat în judecată pe

pârâta P M solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pe pârâta să-i

plătească echivalentul în lei a sumei de 5400 euro reprezentând lipsa de folosinţa a apartamentului

cu privire la care a solicitat revendicarea prin cererea ce formează obiectul dosarului nr.

7768/280/2009 pentru perioada 2006-2009.

În motivarea cererii reclamanta arata ca a fost proprietara apartamentul pană în anul 2002

când l-a vândut ilegal numitului C I care la rândul său l-a vândut paratei, care s-a mutat în

apartament astfel încât  s-a aflat în imposibilitatea de a folosi apartamentul fiind nevoită să 

locuiască cu chirie, achitând lunar sume cuprinse între 100 şi 150 euro.

Pârâta a formulat întâmpinare  prin care a solicitat respingerea acţiunii întrucât este

cumpărător de bună credinţa şi pe cale de consecinţa posesor de bună credinţa.

În cauză s-au administrat următoarele probe: testimonială în cadrul căreia a fost audiat

martorul B I, expertiză contabilă având ca obiectiv calcularea lipsei de folosinţa a imobilului,

raportul fiind întocmit de d-na expert Z C  şi înscrisuri.

În şedinţa publică din 28.09.2010 instanţa a admis excepţia de conexare şi a dispus

ataşarea dosarului nr. 20118/280/2010 la dosarul nr. 7768/280/2009.

Din probatoriul administrat instanţa reţine următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 60/26.02.1992 N A şi C M au dobândit

apartamentul nr. 1 situat în P, G, bl. 2, jud. A(fila 73).

N A şi C M au fost casatoriţi pană în anul 1997 cad au divorţat, în urma partajului

apartamentul în litigiu a revenit în proprietatea exclusivă a reclamantei, sens în care s-a pronunţat

sentinţa civilă nr. 7642/1998 (fila 4 din dosar ).

Pe data de 23.01.2002 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. nr. 468/2002 la BNP

G C în care apar ca vânzători reclamanta şi N A iar în calitate de cumpărător C I şi C M (fila 35

dosar conex).

La data de 07.06.2002 C I şi C M au vândut apartamentul în litigiu pârâtei P M casatorită

cu P I prin contractul nr.  2176/2002 autentificat la BNP M C F.

În momentul încheierii acestui contract, în cartea funciară a  imobilului figurau ca

proprietari C I şi C M conform contractului nr. 468/2002, nefiind înscrise alte sarcini ale

imobilului sau opoziţii la vânzare.

La data de 10.06.2002 P M şi P I şi-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.

Reclamanta, luând cunoştinţa de aceste vânzări, începând cu anul 2002 a declanşat

numeroase litigii motivat de faptul că apartamentul este proprietate sa, nu a intenţionat să îl

înstrăineze şi nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. 468/2002.

A formulat plângere penală împotriva notarului public solicitând în cadrul dosarului penal

anularea contractului.

Cercetările penale s-au desfăşurat o lunga perioada de timp, finalizându-se prin sent.pen.

nr. 27/13.03.2009, sentinţa prin care  a fost achitat notarul public motivat de faptul că s-a prescris

sentinţa penală şi s-a constatat nulitatea absolută  a contractului de vânzare nr. 468/2002 motivat

de faptul că reclamanta C nu a semnat contractul, neexprimându-şi consimţământul valabil în

vederea înstrăinării imobilului, hotărâre definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

nr. 2120/2009 prin care a fost respins recursul declarat de inculpata C G.

La data de 10.07.2002 s-a înscris în cartea funciară opoziţia la vânzare formulată de C M.

Prin încheierea pronunţată la 18.07.2002 în dosarul nr. 8336/2002 al  Judecătoriei Piteşti a fost

admisă cererea formulată de C M în contradictoriu cu C I şi N A, instituindu-se sechestru judiciar

asupra apartamentului în litigiu (fila 314), măsura înscrisă în cartea funciară la 07.08.2002, la

06.06.2005 s-a înscris o noua opoziţie la vânzare la cererea reclamantei, la 19.01.2006 s-a înscris

litigiul  ce foram obiectul dosarului nr.  3486/2004, la 08.02.2006 s-a radiat sechestrul, la

23.02.2006 s-a radiat opoziţia la vânzare.

În şedinţa publică din 04 mai 2010 , în dosarul conex, pârâta P M a învederat instanţei

faptul că a aflat de existenţa litigiului în perioada octombrie-noiembrie 2002 când a fost chemată

în judecată de reclamantă în vederea anularii contractului de vânzare-cumpărare, moment din care

au început numeroase procese.

După încheierea contractului de vânzare-cumpărare 468/2002 reclamanta a fost evacuată

din imobil de pârâţii C.

 Pârâta P a întrat în posesia apartamentului în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Conform depoziţiei martorului B I, în perioada 2002-2009 reclamanta a locuit cu chirie,

achitând lunar echivalentul în lei a sumei de 150 euro cu acest titlu.

Situaţia expusă se probează cu înscrisurile de înscrisurile depuse la dosar, răspunsurile  la

interogatoriu, depoziţia martorului şi cu concluziile  raportului de expertiza contabilă.

Reclamanta a solicitat prin acţiunea promovată constatarea nulităţii absolute a 

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2176/2002 încheiat de pârâţii C şi P.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor P să-i lase în deplină posesie şi

proprietate apartamentul. Reclamanta nu a promovat acţiune în revendicare în contradictoriu cu

pârâţii C.

Pârâţii C au invocat lipsa calităţii procesuale pasive motivat de faptul că au vândut

apartamentul.

O condiţie  de exerciţiu a  acţiunii  civile o constituie calitatea procesuală.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana chemată în 

judecată şi  cel care este subiect pasiv în  raportul juridic civil dedus  judecăţii.

Obligaţia de a justifica această calitate revine reclamantului şi se realizează prin indicarea

obiectului  cererii şi a motivelor  de  fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

Obiectul prezentei cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulităţii absolute

a  unui contract în care pârâţii C  au  calitatea de parţi.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială

reglementată de norma de drept civil.

Părţile raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau juridice  în calitate de titulare de

drepturi subiective  civile sau de obligaţii civile.

Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile  la care sunt îndrituite

părţile sau de care sunt ţinute  să le respecte.

Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea subiectului  pasiv al raportului juridic civil de a avea

o anumită conduită corespunzătoare  dreptului subiectiv corelativ care  poate consta în  a da, a 

face sau nu a face ceva şi  care  în  caz de nevoie poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

În cauză, pârâţii C au cunoscut faptul că au dobândit apartamentul de la un neproprietar şi

l-au înstrăinat unui terţ astfel încât, în contractul ce se cere a se constata nul, au calitatea de părţi.

Pentru considerentele expuse, instanţa apreciată că există identitate între pârâţii  C şi

persoana obligată în cadrul raportului juridic civil dedus judecăţii  drept  pentru care va respinge

excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor C. Trebuie precizat faptul că pârâţii C nu au fost

chemaţi în judecată raportat la cererea având ca obiect revendicare sau lipsa de folosinţa

apartament, în raport de aceste cereri  neavand calitatea de parţi şi nici motive să invoce o astfel

de excepţie.

 Conform dispoziţiilor art. 1201 C.civ.  autoritatea de lucrul judecat implica existenţa

triplei identităţi: obiect, cauză şi părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 3441/2003 definitivă prin decizia civilă nr. 160/2004 pronunţată de

Curtea de Apel Piteşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1841/2005 pronunţată de aceeaşi

instanţa s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului nr. 2176/2002

promovata de reclamantă şi N A  împotriva pârâţilor C I, P I şi P M.

În cererea ce a format obiectul dosarului nu s-a solicitat în mod expres anularea

contractului ca urmare a anularii actului iniţial.

În decizia 160/2004 se reţine că s-a încercat a se induce  incidenţa principiului nulităţii

actului subsecvent.

La momentul pronunţării acestor hotărâri contractul de vânzare-cumpărare principal,

respectiv contractul nr. 468/2002 nu era constatat nul.

În prezent acest contract de vânzare-cumpărare a fost constatat nul prin sent.pen. nr.

27/2009.

Din aspectele expuse rezultă pe de o parte faptul că reclamanta nu a solicitat în prima

cerere în mod expres anularea actului subsecvent ca urmare a anularii actului principal, fiind o

interpretare data de instanţa iar la momentul pronunţării hotărârilor actul principal nu era anulat,

neexistând deci identitate de cauză, putându-se susţine chiar că nu a existat nici identitate de

obiect, considerente pentru care instanţa va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocata

de pârâta P raportat la cererea având ca obiect constatare nulitate act.

Prin prezenta cerere reclamanta solicită constatarea nulităţi contractului de vânzare-

cumpărare nr. 2167/2002 ca act subsecvent contractului de vânzare-cumpărare nr.  468/2002 ce

a fost constatat nul.  Nu s-au invocat alte motive de nulitate absolută.

În momentul încheierii celor doua contracte de  vânzare-cumpărare pârâţii C au fost de o

totală rea-credinţa, cunoscând faptul că adevăratul proprietar, reclamanta, nu şi-a exprimat

consimţământul în vederea vânzării apartamentului.

În momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2167/2002 în cartea 

funciară a imobilului figurau ca proprietari pârâţii  C, nu erau înscrise litigii sau opoziţii la vânzare,

astfel încât instanţa reţine că pârâţii P au fost de bună-credinţa la acel moment având în vedere

dispoziţiile art. 31 din Lg. 7/1996.

Mai mult decât atât, din nicio altă probă nu rezultă faptul că la momentul încheierii

contractului pârâţii P au cunoscut că dobândesc imobilul de la un neproprietar.

Anularea titlului de proprietate  al transmiţătorului cu titlu oneros nu atrage caducitatea

actului în ceea ce priveşte pe subachizitor în cazul în care acesta a fost de buna-credinţa.

Potrivit art. 1898 C.civ. buna –credinţa este credinţa posesorului că acela de la care a

dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea iar potrivit

art. 1899 C.civ. buna-credinţa se presupune totdeauna, sarcina probei revenind celui care invoca

existenţa relei-credinţe.

Deci, numai în situaţia în care terţul achizitor cu titlul oneros a cunoscut, sau cu diligenţe

minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate  al înstrăinătorului, fiind de rea-

credinţa, operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al

vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subdobânditorului.

În cauză, aşa cum s-a precizat anterior pârâţii P s-au întemeiat cu buna-credinţa pe

înscrierile din cartea funciară şi prin  nicio probă administrată în cauză nu s-a făcut dovada relei-

credinţe în momentul cumpărării apartamentului, buna-credinţa fiind prezumată pană la proba

contrară, astfel că nu operează principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului

principal, considerente pentru care  instanţa va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat .

Potrivit dispoziţiilor art.  480 C.civ. acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin

care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cerere restituirea bunului de la posesorul

neproprietar .

Revine reclamantului obligaţia de a dovedi dreptul său de proprietate asupra bunului şi

faptul ocupării de către pârât.

În cauză atât reclamanta cat şi pârâţii P invocă titluri de proprietate.

Reclamanta invocă acel contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1992 şi hotărârea

de partaj prin care bunul a fost atribuit în lotul său iar pârâţii invocă  dobândirea dreptului de

proprietate prin contractul nr.  2167/2002 încheiat cu pârâţii C.

În aceasta situaţie se impune compararea titlurilor de proprietate.

Titlul invocat de reclamantă provine de la adevăratul  proprietar, nu a fost anulat pană în

prezent.

Titlul invocat de pârâta se fundamentează pe un contract constatat nul absolut printr-o

hotărâre judecătorească definitivă.

În raport de aceasta situaţie, instanţa apreciază că titlul de proprietate invocat de

reclamantă, dreptul de proprietate  provenind de la adevăratul proprietar,  este preferabil titlului

de proprietate invocat de pârâta fundamentat pe un contract nul absolut, dreptul de proprietate

provenind de la un neproprietar.

În acelaşi timp, instanţa reţine că prin probele administrate s-a dovedit faptul că pârâţii P

ocupă imobilul.

Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute

de art. 480 C.civ. instanţa va admite cererea având ca obiect revendicare şi va obliga pe pârâţii P

M şi P I să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei apartamentul nr. 1 situat în P, cartier

G , str. L R, bl. 2, jud. A.

De menţionat ca în cadrul acţiunii în revendicare, coparticiparea procesuală pasivă este

obligatorie  în raport de contractul de vânzare-cumpărare invocat de pârâţii P în dovedirea

propriului drept de proprietate.

Conform art. 483 C.civ. fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile,

sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune.

Conform art 485 C.civ. posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu

bună-credinţă; în cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul,

proprietarului care-l revendică.

Potrivit art.  486 C.civ. posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în

puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute.

Conform art 487 C.civ. el încetează de a fi de bună-credinţă din momentul când aceste

viciuri îi sunt cunoscute.

Pârâta P a cunoscut viciile titlului său din anul  2002 când a fost chemată în judecată

pentru anularea contractului  de către reclamantă.

Din acel moment a cunoscut faptul că a dobândit bunul de la un neproprietar astfel încât

are obligaţia de a restitui atât fructele percepute cat şi pe cele nepercepute, încetând de a mai fi de

buna-credinţa.

Nu este suficient pentru a dobândi fructele ca bună-credinţă  sa existe doar în momentul

dobândirii lucrului, fiind necesar ca ea să existe şi ulterior.

Bună-credinţă a posesorului este un element de ordin subiectiv şi consta în convingerea sa

greşită în validitatea titlului, convingerea fiind greşită pentru că, prin ipoteză, titlul său este afectat

de un viciu, iar convingerea lui greşită  provine din aceea ca ignoră viciile titlului.

Deci, de îndată ce a cunoscut viciile titlului, posesorul nu se mai bucura de beneficiul pe

care legea i-l recunoaşte, pentru ca nu le mai ignoră şi, nu mai este de bună-credinţa.

În vederea încetării bunei-credinţe nu este absolut necesar să se introducă acţiunea în

revendicare, fiind suficient ca aceste vicii să-i fie aduse la cunoştinţa pe o altă cale, întru-un

moment anterior, inclusiv prin chemare în judecată de către adevărul proprietar pentru anularea

titlului invocat.

Beneficiul instituit de art. 485 C.civ. în favoarea posesorului de bună credinţa

sancţionează şi proprietarul nediligent cu lucrul său, legiuitorul înţelegând să protejeze bună-

credinţă în situaţia în care aceasta este întărită de pasivitatea adevăratului proprietar, situaţie ce nu

se regăseşte în cauză întrucât reclamanta în calitate de adevărat proprietar al bunului a acţionat

împotriva pârâtei P imediat ce a luat cunoştinţa de contractul de vânzare-cumpărare, neputându-i-

se imputa neglijenţa şi respectiv cauza un prejudiciu, fiind lipsită de dreptul de a exercita posesia

asupra bunului proprietatea sa ca urmare a acţiunii frauduloase a pârâţilor C, acţiuni de care

pârâta P a luat cunoştinţa ulterior încheierii contractului de vânzare.

A aprecia ca pârâta P a fost de bună credinţa deşi reclamanta i-a adus la cunoştinţa viciile

contractului  său în momentul  imediat  următor încheierii acestuia şi a nu o obliga la restituirea

fructelor deşi a cunoscut viciile titlului din anul 2002 înseamnă a aduce o grava atingere

prerogativelor  dreptului de proprietate ce aparţine reclamantei cu consecinţa cauzării unui grav

prejudiciu ce nu-i este imputabil, manifestând o maxima diligenţa în vederea redobândirii posesiei

bunului şi a crea o situaţie favorabilă  pârâţilor P care au înstrăinat bunul deşi au cunoscut faptul

că l-au dobândit de la un neproprietar, având în vedere faptul că reclamanta nu poate formula în

mod direct o cerere de chemare în judecată împotriva acestora.

În acelaşi timp, pârâta P are posibilitatea promovării unei cereri de chemare în judecată

împotriva pârâţilor C în vederea recuperării întregului prejudiciu cauzat constând în preţ

apartament, contravaloare fructe, cheltuieli de judecată şi orice alte asemenea cheltuieli, cerere ce

ar fi putut fi formulată chiar în prezenta cauză însă pârâta nu a înţeles să beneficieze de acest

drept.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5400 euro începând cu anul

2006.

Din raportul de expertiză şi depoziţia martorului audiat rezultă ca valoarea fructelor este

mult mai mare .

Întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii iar reclamanta nu a

majorat câtimea obiectului cererii instanţa va obliga pe pârâta P să-i restituie  contravaloarea

fructelor, respectiv să-i plătească cu titlu de despăgubiri civile echivalentul în lei la cursul practicat

de BNR în ziua plăţii al sumei de 5400 Euro, apreciind în baza dispoziţiilor anterior menţionate

ca fiind întemeiată cererea.

Instanţa va lua act de faptul că pârâţii C I şi C M nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În baza dispoziţiilor art.  274 C.pr.civ. instanţa va respinge cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată formulată de pârâta P M în raport de cererea conexă şi o va admite în

parte în raport de cererea principală, respectiv pentru suma de 250 lei în raport de soluţiile ce se

vor pronunţa şi de culpa procesuală.

Va obliga pe pârâta P M să plătească reclamantei suma de 2045 lei în raport de cererea

conexă şi pe pârâţii P M şi P I suma de 3055,2 lei în raport de cererea principală cu titlul de

cheltuieli de judecată.

Va compensa cheltuielile de judecată datorate reciproc de reclamantă şi de pârâta P M

până la concurenţa sumei de 250 lei, urmând ca pârâta P M să plătească singură reclamantei suma

de 1795 lei cu titlu de cheltuieli de judecată iar împreună cu pârâtul P I suma de 3055,2 lei cu

acelaşi titlu.

Va obliga pe pârâţii P M şi P I să plătească statului suma de 2568,28 lei reprezentând

taxă timbru în raport de cererea având ca obiect revendicare, sumă pentru care reclamanta a

beneficiat de ajutor public judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta P M şi excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii C I şi C M în raport de cererea principală având ca

obiect nulitate act.

Admite în parte cererea principală precizată, completată, modificată formulată de

reclamanta C M domiciliata în mun. P, cart. T, bl. 12, jud. A în contradictoriu cu pârâţii P Mşi P

I ambii domiciliaţi în mun. P, cart. D, jud. A, C I şi C M ambii domiciliaţi în mun. P, b-dul P, bl.

7, , jud. A şi cu reşedinţa în com. T, sat. T, jud. O.

Admite cererea conexă precizată.

Obligă pe pârâţii P M şi P I să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei

apartamentul nr. 1 situat în Piteşti, cartier G, str. L R, bl. 2, jud. A.

Obligă pe pârâta P M să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri civile echivalentul

în lei la cursul practicat de BNR în ziua plăţii al sumei de 5400 Euro.

Respinge cererea principală având ca obiect nulitate act.

Ia act de faptul că pârâţii C I şi C M nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta P M în

raport de cererea conexă şi o admite în parte în raport de cererea principală, respectiv pentru

suma de 250 lei.

Obligă pe pârâta P M să plătească reclamantei suma de 2045 lei în raport de cererea

conexă şi suma de 3055,2 lei în raport de cererea principală cu titlul de cheltuieli de judecată,

această din urmă sumă (3055,2 lei) împreună cu pârâtul P I.

Compensează cheltuielile de judecată datorate reciproc de reclamantă şi de pârâta P M

până la concurenţa sumei de 250 lei, urmând ca pârâta P M să plătească singură reclamantei suma

de 1795 lei cu titlu de cheltuieli de judecată iar împreună cu pârâtul P I suma de 3055,2 lei cu

acelaşi titlu.

Obligă pe pârâţii P M şi P I să plătească statului suma de 2568,28 lei reprezentând taxă

timbru în raport de cererea având ca obiect revendicare, sumă pentru care reclamanta a beneficiat

de ajutor public judiciar.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 16 Noiembrie 2010

Preşedinte,

Elena Fodor

Grefier,

Ionela Cîrciumaru

Red. EF

Tehn. LB  18 Noiembrie 2010

7/ex

7

Domenii speta

Spete similare