Răspundere civilă contractuală. Diferenţa între pactul comisoriu şi clauza de denunţare unilaterală a contractului.

DOMENIU: REZOLUŢIUNE

Răspundere civilă contractuală. Diferenţa între pactul comisoriu şi clauza de denunţare unilaterală a contractului.

SENTINŢA CIVILĂ NR. 3641/13.03.2012

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul S.C. B.P. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul S.C. R.R. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate rezilierea de drept a contractului de intermediere încheiat la data de 01.02.2011, conform art. 10 din contract, şi repararea pagubelor suferite ca urmare a acestei rezilieri din cauza nerespectării prevederilor contractuale de către pârât, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 01.02.2011 a încheiat contractul de intermediere cu pârâtul pe o perioadă de 12 luni. La data de 02.02.2011 reclamantul a distribuit pârâtului 4.250 exemplare din Ghidul Bucureşti la depozitul pârâtului din Chitila. Pârâtul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile contractuale, urmărind de fapt scoaterea de pe piaţă a reclamantului prin efectul exclusivităţii contractuale, care se traduce prin obligaţia reclamantului de a colabora profesional numai cu pârâtul, coroborat cu o practică comercială abuzivă a acestuia de a expune la vânzare respectivul ghid doar în locuri dosite de ochiul potenţialului cumpărător, de natură a atrage o scădere drastică a vânzărilor. În pofida multiplelor notificări efectuate de reclamant, pârâtul a refuzat orice încercare de conciliere.

În drept, sunt invocate prevederile art. 10 din contractul părţilor.

Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru şi cu timbru judiciar.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, contractul de intermediere, factură fiscală, notificare, alte înscrisuri.

Fiind legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare peste termenul legal, motiv pentru care instanţa l-a decăzut din dreptul de mai invoca excepţii relative şi de a propune probe prin încheierea de şedinţă din 17.01.2012.

Instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri constând în actele de la dosar, apreciindu-le utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei, potrivit art. 167 C.pr.civ. Au fost încuviinţate şi probele cu interogatoriul şi depoziţii testimoniale. Asupra probei testimoniale instanţa a revenit ca nefiind utilă soluţionării cauzei, pentru motivele arătate în practicaua prezentei sentinţe.

Analizând materialul probator administrat în cauză, reţine următoarele:

În fapt, între părţi s-a încheiat contractul de intermediere din data de 01.02.2011 având ca obiect, potrivit art. 1.1, executarea operaţiunilor de intermediere a activităţii de difuzare, executarea activităţilor de cartare, ambalare şi transport de către pârât, a ziarelor şi revistelor şi/sau alte tipărituri care aparţin reclamantului.

Prin art. 6.1 s-a stabilit că reclamantul are obligaţia să predea pârâtului publicaţiile la termenele şi în cantităţile menţionate în documentele însoţitoare şi specificate pentru fiecare titlu în parte; să informeze pârâtul înainte de apariţia publicaţiilor comandate, despre toate situaţiile speciale ce pot surveni pe parcurs şi care pot eventual afecta livrarea

Conform art. 6.2 s-au instituit în sarcina pârâtului următoarele obligaţii: să preia de la reclamant publicaţiile editate de acesta, menţionate în Anexa 1, în speţă Ghid Bucureşti; să menţină expuse la vânzare publicaţiile până la apariţia numărului următor sau până la cererea expresă de retragere a reclamantului; să plătească contravaloarea publicaţiilor preluate spre difuzare; să efectueze vânzarea publicaţiilor preluate.

Potrivit art. 7.2 pârâtul va avea exclusivitate în ceea ce priveşte distribuirea publicaţiilor reclamantului, către toate companiile de distribuţie cu care pârâtul are contract şi distribuie marfa.

Nu în ultimul rând, art. 10.1 prevede că denunţarea unilaterală a contractului se face motivat, partea care invocă încetarea contractului având obligaţia de a notifica celeilalte părţi cauza şi motivele de încetare cu minimum 15 zile calendaristice înainte de data la care încetarea urmează să-şi producă efectele.

Totodată, art. 10.2 arată că rezilierea contractului nu va produce nici un efect asupra obligaţiilor deja scadente între părţile contractante.

În drept, instituţia pactelor comisorii nu este reglementată expres cu valoare de principiu de vechiul Cod civil, aplicabil în speţă, însă jurisprudenţa şi doctrina, plecând de la anumite aplicaţii particulare ale acestora, au învederat în mod constant că acestea pot fi reglementate în cuprinsul oricărui contract ori de câte ori părţile vor să înlăture inconvenientele rezoluţiunii/rezilierii judiciare. Aşadar, pactele comisorii nu reprezintă, în esenţă, altceva decât clauze contractuale prin care părţile convin să rezoluţioneze/rezilieze contractul fără intervenţia judecătorului atunci când debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător din culpă obligaţia asumată contractual.

Astfel, potrivit art. 1370 C.civ. la vânzări de denariate şi de lucruri mobile, vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor. Legiuitorul a consacrat un veritabil pact comisoriu de ultim grad, care desfiinţează prin intermediul rezoluţiunii contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunuri mobile ce trebuie preluate într-un termen limită de cumpărător şi care are caracter esenţial pentru părţi. În acest caz, precum şi în orice altă situaţie în care părţile reglementează în cuprinsul contractului lor o clauză, conform căreia, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale, intervine de drept rezoluţiunea/rezilierea, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului (interpelarea la care face referire legiuitorul), suntem în prezenţa unui pact comisoriu de ultim grad, al IV – lea, cel mai energic dintre toate, care desfiinţează relaţia contractuală chiar de la data scadenţei obligaţiei contractuale.

În ce priveşte configuraţia pactului comisoriu de gradul al III – lea, în temeiul căruia rezoluţiunea/rezilierea intervine de drept, însă nu de la data scadenţei obligaţiei neexecutate, ci de la data punerii în întârziere, dispoziţiile art. 1367 C.civ. sunt extrem de relevante, acestea reglementând un veritabil pact comisoriu de gradul al III – lea. Astfel, potrivit art. 1367 C.civ. când la o vânzare de imobile s-a stipulat că, în lipsă de plata preţului în termenul defipt, vânzarea va fi de drept rezolvită, cumpărătorul poate plăti după expirarea termenului, pe cât timp nu este pus de vânzător în întârziere printr-o interpelare în formă; dar după asemenea interpelare, judecătorul nu-i poate da termen.

Cum acestea sunt cele mai energice pacte comisorii, practica judiciară şi doctrina au admis şi existenţa unui pact comisoriu de gradul al II – lea, mai puţin energic decât celelalte două, întrucât desfiinţarea contractului pe calea rezoluţiunii/rezilierii nu se produce nici de la data scadenţei şi nici de la data punerii în întârziere, ci de la o dată ulterioară acestor momente, însă numai la manifestarea neîndoielnică de voinţă a creditorului obligaţiei neexecutate.

Pactul comisoriu de gradul I este considerat a fi acea clauză contractuală prin care părţile nu mai conferă niciuneia puterea de a obţine rezoluţiunea/rezilierea prin simpla lor manifestare de voinţă, ci nu fac altceva decât să reitereze conţinutul dispoziţiilor de la art. 1020 şi art. 1021 C.civ., arătând că creditorul are dreptul de a solicita justiţiei să pronunţe rezoluţiunea/rezilierea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei. În acest sens, art. 1020 şi art. 1021 C.civ. prevăd următoarele. Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

În toate situaţiile, însă, indiferent că este vorba de rezoluţiune/reziliere convenţională sau judiciară, desfiinţarea contractului nu se poate produce decât cu îndeplinirea condiţiilor de acţiune ale acestor sancţiuni de drept civil substanţial, în speţă existenţa unei neexecutări a obligaţiei contractuale, culpa debitorului şi caracterul grav al acestei neexecutării.

Revenind la situaţia de fapt din speţă, instanţa statuează că reclamantul nu poate invoca în favoarea sa existenţa vreunui pact comisoriu, de niciun grad, câtă vreme clauza de la art. 10.1 din contractul de intermediere nu are natura juridică a unui pact comisoriu.

Este în afara oricărui dubiu că aceasta este de fapt o clauză de denunţare unilaterală a contractului, permisă în contractele cu executare succesivă, în temeiul căreia oricare parte contractantă are puterea de a denunţa contractul pentru viitor, punând astfel capăt relaţiei contractuale prin manifestarea sa discreţionară de voinţă. Este adevărat că în speţă exerciţiul dreptului de denunţare unilaterală trebuie însoţit de o justificare a motivelor de încetare, însă acestea pot avea un câmp foarte extins, pornind de la schimbarea climatului economic general al pieţei în care acţionează părţile contractante până la obţinerea unor oferte comerciale mai avantajoase pentru una din părţi.

Pentru a se fi instituit un pact comisoriu de gradele IV, III sau II ar fi trebuit ca părţile să redacteze clauza contractuală de la art. 10.1 după conţinutul legal al acestora, astfel cum a fost învederat mai sus. În orice caz, era fundamental de arătat, chiar dacă nu s-ar fi folosit explicit termenul de reziliere, că desfiinţarea contractului se face de drept sau că partea creditoare este în drept să desfiinţeze contractul ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor celeilalte părţi.

Aşadar, nimic din trăsăturile pactului comisoriu nu se poate regăsi în fiinţa juridică a unei clauze de denunţare unilaterală a contractului.

În ceea ce priveşte rolul activ al instanţei, este important de subliniat faptul că reprezentantul reclamantei a arătat în mod categoric şi expres că înţelege să uzeze de pactul comisoriu, că stăpâneşte înţelesul juridic al acestui concept, întrucât este licenţiat în drept încă din anul 1994, astfel încât principiul disponibilităţii procesului civil impune rezolvarea cererii de chemare în judecată în limitele cauzei ei juridice, astfel cum acestea au fost clarificate pentru ambele părţi, cărora li s-a oferit posibilitatea să formuleze argumente şi apărări asupra existenţei sau inexistenţei pactului comisoriu.

Nu în ultimul rând, instanţa învederează că prezenta sentinţă nu se bucură de autoritate de lucru judecat decât sub aspectul rezilierii convenţionale întemeiate pe instituţia pactului comisoriu. Nimic nu-l împiedică pe reclamant să solicite printr-o acţiune civilă separată rezilierea judiciară a contractului de intermediere.

Cum primul capăt de cerere privitor la constatarea intervenirii de drept a rezilierii urmează a fi respins, consecinţa firească a legăturii de la principal la accesoriu atrage aceeaşi soluţie de respingere şi a capătului de cerere accesoriu privind acordarea de despăgubiri.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare