Revizuire – cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a C.proc.pen.; condiţii de aplicabilitate a textului pentru stabilirea admisibilităţii cererii de revizuire; înţelesul noţiunii de „probe noi”; condiţiile în care lipsa de discernământ a inculpatu...

 Prin cererea înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi sub nr. 469/II/6/11.05.2010, revizuientul L (fost S.) F., prin curator L. A., a solicitat revizuirea sentinţei nr. 437 din 26.06.2007 a Tribunalului Iaşi în baza dispoziţiilor art. 394 lit. a C.proc.pen.

În motivarea cererii de revizuire a se arată că în faţa instanţelor de control s-a invocat o anumită situaţie legată de starea psihică a inculpatului, depunându-se o serie de acte care confirmau că acesta a avut un istoric bogat în evenimente de natură psihiatrică. Instanţa s-a limitat însă la o expertiză efectuată neprofesionist de IML Iaşi în care s-a concluzionat că inculpatul răspunde penal. Ulterior, în cadrul procedurii de punere sub interdicţie declanşată de soţia inculpatului s-a stabilit că acesta are discernământ critic absent şi nu păstrează capacitatea de a decide cu liberă voinţă asupra propriilor drepturi şi obligaţii. Întrucât această împrejurare a fost confirmată abia la data de 29.04.2010 în urma unui aviz cerut de Ministerul Public şi constatarea ei duce la stabilirea iresponsabilităţii inculpatului ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, se solicită admiterea cererii de revizuire şi reluarea judecăţii pentru a se da eficienţă principiului prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la un proces echitabil.

Prin concluziile înaintate de procuror conform art. 399 C.proc.pen. s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă în principiu. Susţine procurorul că tulburările psihice ale revizuientului nu au fost aduse la cunoştinţa instanţelor care au judecat cauza în fond şi în apel, dar au fost invocate cu ocazia judecării recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contextul în care se susţinea că recurentul nu putea participa la judecată. Instanţa nu a solicitat IML Iaşi să se pronunţe cu privire la discernământul recurentului, deşi îi fuseseră aduse la cunoştinţă concluziile raportului medico-legal nr. 5097/PSH/l7.06.2008. Instanţa de recurs a solicitat comisiei medico-legale să examineze pe L. F. doar din perspectiva în care s-a invocat că boala de care suferea nu-i permite să participe la judecată, nu şi pentru a stabili dacă faptele pentru care era judecat au fost săvârşite sau nu cu discernământ, având probabil în vedere că toate actele medicale evocau un TCC suferit în anul 2004 şi că toate internările medicale sunt ulterioare acestei date, iar cele de la Spitalul Socola Iaşi de după pronunţarea sentinţei penale nr. 437/26.06.2007 a Tribunalului Iaşi. În aceste condiţii, nu putem considera că expertiza medico-legală psihiatrică efectuată de IML Iaşi în luna iunie 2009 şi avizată în martie 2010 ar putea constitui o împrejurare care nu a fost cunoscută de instanţă la judecarea cauzei, având în vedere că se referă la discernământul revizuientului de la data efectuării expertizei, iar nu de la data săvârşirii faptei – noiembrie 2004.

În faza de judecată instanţa a dispus ataşarea dosarului de fond şi citarea persoanelor interesate în procedura de revizuire potrivit disp. art. 402 alin. 1 C.proc.pen. în vigoare la acel moment.

Pentru dovedirea motivului de revizuire invocat revizuientul, prin apărător ales, a solicitat instanţei să dispună efectuarea a două adrese către Spitalul de Neurochirurgie Iaşi, pentru a confirma un TCC din 1999 suferit de revizuient, şi către Laboratorul de Medicină Legală Iaşi, pentru a comunica dacă pe fondul consumului de alcool discernământul critic al revizuientului era prezent la momentul accidentului rutier sau anterior acestuia. Probele solicitate au fost respinse de instanţa de judecată ca neutile cauzei la acest moment procesual, solicitarea adresată LML Iaşi ţinând de fondul cauzei. În plus, adresa către Spitalul de Neurochirurgie era ineficientă în raport de menţiunile înscrisurilor medicale şi rapoartelor de expertiză ataşate dosarului de fond.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond şi înscrisurile depuse în susţinerea cererii de revizuire, instanţa reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr.437 din 26 iunie 2007, Tribunalul Iaşi a dispus următoarele:

I. În temeiul dispoziţiilor art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.a Cod procedură penală achitarea inculpatului L. (fost S.) F. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori;

II. Condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, la pedeapsa de 5 ani închisoare; părăsirea locului accidentului, la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare; ucidere din culpă, la pedeapsa de 12 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b C.pen., pedepsele aplicate inculpatului L. F. au fost contopite, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de 2 ani închisoare, deci un total de pedeapsă de 14 ani închisoare.

 Prin decizia nr. 14 din 06.03.2008 a Curţii de Apel Iaşi au fost respinse apelurile inculpatului, ale parchetului şi ale părţilor civile G.G., G.L. şi G. L., şi a fost admis apelul părţilor civile G.V. şi G.P., majorând cuantumul daunelor materiale la care a fost obligat inculpatul.

 Prin decizia nr. 3383 din 22.10.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, recurenţii părţi civile G.V. şi G.P. şi recurentul intimat L. (S.) F.

 În cauză a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 532/23.10.2009 care nu a putut fi pus în executare până la acest moment, revizuientul condamnat figurând ca plecat din ţară, fiind dat în urmărire internaţională.

Cu privire la motivul de revizuire invocat, instanţa reţine că potrivit art. 117 alin. 1 teza a II-a C.proc.pen. efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Această îndoială trebuie însă să fie susţinută de un minim de date, furnizate fie de antecedentele medicale ale inculpatului, fie de atitudinea sa în faţa organelor judiciare (în acest sens şi deciziile ÎCCJ nr. 2781/1999 şi 2084/1993).

 Ori, revizuientul L. (S.) F. a fost audiat în mod nemijlocit nu numai de organele de urmărire penală, ci şi de către instanţa de fond şi apel, fără ca vreunul dintre judecătorii cauzei să aibă dubii cu privire la discernământul acestuia. Mai mult, pe parcursul judecăţii în fond şi apel nici măcar nu s-a invocat de către apărătorii aleşi ai inculpatului starea psihică a acestuia.

 După soluţionarea cauzei de către instanţa de apel, la data de 13.05.2008, se solicită de către mama inculpatului revizuient, S. E., punerea sub interdicţie a acestuia, solicitare admisă prin sentinţa civilă nr. 8553/15.07.2008 a Judecătoriei Iaşi. La baza soluţiei dispuse de Judecătoria Iaşi a stat raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 5097/PSH din 17.06.2008 întocmit de IML Iaşi (f. 82 dosar ÎCCJ, vol. II) în care se arată că numitul L. F. prezintă diagnosticul „tulburare psihotică acută de aspect maniacal, pe fond organic cerebral post TCC”, nu are discernământul critic asupra faptelor şi a acţiunilor sale, boala de care acesta suferă putând fi asimilată noţiunii juridice de alienaţie mintală cronică. De remarcat faptul că, în acest raport, deşi se face trimitere la un TCC, se are în vedere „un TCC prin accident rutier în anul 2004”, adică tocmai evenimentul rutier ce a stat la baza condamnării revizuientului în cauza a cărei revizuire se cere.

 De altfel, în nici unul dintre actele medicale depuse la dosarele de fond sau ataşate cererii de revizuire nu se face vorbire despre un TCC în anul 1999, antecedent de natură a arunca dubii asupra discernământului revizuientului ( a se vedea în acest sens filele 113 – 158, dosar ÎCCJ vol. I).

 Doar în raportul de expertiză medico-legală nr. 18179/16.07.2009 (f. 221 dosar ÎCCJ vol.II) se face referire la un TCC prin agresiune în 1999, însă nu este susţinut de înscrisuri, fiind consemnat de medicii legişti doar pe baza declaraţiilor revizuientului (declarativ), în condiţiile în care toate celelalte antecedente patologice ale revizuientului sunt pe larg detaliate.

 Ori, aşa cum am arătat şi anterior prin trimitere la deciziile ÎCCJ în materie, simpla declarare a unui traumatism cranio-cerebral în antecedentele medicale ale unui inculpat nu determină automat necesitatea efectuării unei expertize care să stabilească asupra discernământului acestuia, în lipsa unui minim de date care să susţină existenţa unui dubiu asupra stării sale psihice.

 Potrivit art. 394 lit. a C.proc.pen., caz de revizuire invocat de revizuient, o sentinţă de condamnare este supusă revizuirii atunci când s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

 Este evident că stabilirea inexistenţei discernământului condamnatului la comiterea faptei este o împrejurare de natură a determina netemeinicia hotărârii de condamnare, dar situaţia invocată de revizuientul L. F. nu se încadrează în acest tipar şi, mai mult, nu reprezintă o împrejurare nouă şi care să nu fi fost cunoscută de judecători la soluţionarea cauzei.

 Aşa cum a stabilit încă din 1976 Tribunalul Suprem (decizia 1643/1976), textul art. 394 lit. a C.proc.pen. se referă la „fapte şi împrejurări”, deci la fapte probatorii, şi nu la probe noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a infirma principiul securităţii raporturilor juridice aplicabil şi în materie penală ca parte a principiului procesului echitabil. Fără îndoială că noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi împrejurările pe care le dovedesc. În plus, aceste fapte şi împrejurări trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă.

 Ori, revizuientul L. F. invocă o probă nouă ca temei al revizuirii, respectiv avizul Comisiei Superioare Medico – Legale din cadrul INML din 06.04.2010 prin care se aprobă avizul Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico - Legale din cadrul IML Iaşi referitor la faptul că revizuientul L. F. are discernământ critic absent şi nu păstrează capacitatea psihică de a decide cu liberă voinţă asupra propriilor drepturi şi obligaţii şi asupra propriilor interese, de a-şi reprezenta interesele, de a se autoconduce şi a se autoîngriji (f. 12, dosar revizuire).

 Deşi acest aviz este o probă nouă, necunoscută instanţei de recurs care a soluţionat cauza la 22.10.2009, aceasta nu probează o împrejurare nouă, care să nu fi fost cunoscută instanţei de recurs, ci doar susţine concluziile raportului iniţial de expertiză prin care se propunea punerea sub interdicţie a revizuientului, aspect cunoscut instanţei de recurs întrucât raportul respectiv a fost depus la dosar, ca şi sentinţa civilă de punere sub interdicţie.

 Potrivit înscrisurilor ataşate la dosarul ÎCCJ, la termenul din data de 26.03.2009 instanţa a constatat că nu se poate dialoga cu recurentul L. F., motiv pentru care s-a încuviinţat efectuarea unei expertize psihiatrice care să stabilească conform art. 303 C.proc.pen. dacă acesta poate participa la judecata recursului. Drept urmare, s-a întocmit şi ataşat la dosarul cauzei raportul de expertiză nr. 18179/16.07.2009 în care s-a concluzionat că recurentul L. F. are diminuată capacitatea psihică de a decide cu liberă voinţă asupra propriilor drepturi şi obligaţii, afecţiunea prezentată nepermiţându-i participarea la judecată (f. 223, vol. II). Prin urmare, această expertiză nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului inculpatului în comiterea faptei penale pentru care era cercetat, cum nici celelalte rapoarte întocmite în alte cauze (procedura punerii sub interdicţie) nu au vizat acest aspect, toate expertizele vizând conduita actuală a revizuientului şi capacitatea sa de a-şi gestiona propriile obligaţii şi interese la momentul actual şi nu la un moment anterior sau măcar apropiat datei faptelor – 09.11.2004.

 Mai mult, aspectele invocate privind lipsa de discernământ nu prezintă noutate pentru judecător, potrivit condiţiei impuse de art. 394 lit. a C.proc.pen. Cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, în recurs, apărătorul recurentului inculpat L. F. a susţinut lipsa de discernământ a acestuia în comiterea faptelor penale, aspect reţinut în motivarea instanţei de recurs şi înlăturat motivat. Astfel, în motivarea deciziei instanţei de recurs se arată că „în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în fond şi în apel, nu au existat date ori elemente care să creeze îndoială privitor la discernământul său”…iar expertiza efectuată „nu atestă lipsa discernământului acestuia”, în condiţiile în care instanţa de recurs avea cunoştinţă de faptul că recurentul inculpat fusese pus sub interdicţie de instanţa civilă.

 Prin urmare, asupra existenţei discernământului revizuientului în comiterea faptelor penale pentru care a fost condamnat definitiv s-a pronunţat instanţa de recurs, în cauza de faţă revizuientul invocând doar o probă nouă şi nu o împrejurare necunoscută judecătorilor care au soluţionat definitiv dosarul de fond.

 În plus, dacă analizăm înscrisurile ataşate dosarului cauzei, proba invocată nu este de natură a determina netemeinicia soluţiei de condamnare a revizuientului. Nici una dintre expertizele medico-legale psihiatrice efectuate cu privire la revizuient nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului acestuia la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv – 09.11.2004, efectuarea unei astfel de expertize nefiind nici obligatorie şi nici impusă de datele cauzei. La toate expertizele ceea ce s-a stabilit de către medicii legişti a fost discernământul revizuientului la momentul efectuării acesteia şi dacă pe viitor acesta îşi poate exprima voinţa în mod valabil cu privire la actele şi faptele sale.

 Ori, pentru a se invoca iresponsabilitatea ca o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei comise trebuie să se stabilească faptul că la momentul comiterii acesteia, deci la 09.11.2004, revizuientul nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art. 46 C.pen.). Din actele dosarului nu rezultă însă nici un element de natură a arunca dubii asupra discernământului inculpatului la data de 09.11.2004, toate internările suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind ulterioare acestui moment (începând cu data de 04.07.2005), consecinţa TCC suferit de revizuient cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat penal şi condamnat definitiv.

 Faptul că, aşa cum am arătat anterior, într-unul dintre rapoartele de expertiză se consemnează un TCC declarativ din 1999 nu este un aspect de natură a infirma cele anterior arătate, un temei al revizuirii sentinţei penale definitive, simpla susţinere a revizuientului nefiind confirmată de alte probe, probe uşor de obţinut pentru revizuient care nu trebuia decât să depună actele medicale sau o adeverinţă eliberată de unitatea medicală în care a fost tratat pentru acest traumatism. Oricum admiterea unei asemenea probe ca temei al revizuirii ar fi neutilă şi ar constitui un precedent periculos, orice condamnat definitiv putând invoca un TCC declarativ şi solicita revizuirea condamnării, situaţie inacceptabilă prin prisma securităţii raporturilor juridice.

 Ceea ce este chemată instanţa investită cu soluţionarea cererii de revizuire să constate este existenţa unor date suficiente, necunoscute judecătorilor care s-au pronunţat în cauză pe fond sau în căile de atac promovate, care să arunce dubii asupra discernământului revizuientului la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv. Ori, astfel de date nu au fost relevate instanţei în cauza de faţă.

Pentru considerentele pe care le-am arătat anterior, susţinerile revizuientului L. F. neîncadrându-se în cerinţele imperative ale art. 394 lit. a C.proc.pen., cererea formulată de acesta va fi respinsă ca nefiind admisibilă în principiu.

Domenii speta

Spete similare