Delapidare

Sentinţa penală nr. 361 din 17 septembrie 2012 – Tribunalul Arad

Constată că sentinţa penală nr. 228 din 15 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală în dosarul nr. 9854/1/2011, s-a admis cererea formulată de petiţionarul G.I. pentru strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 10986/83/2011 al Tribunalului Satu Mare şi s-a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Arad, fiind menţinute actele îndeplinite la instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei.

Ca urmare a strămutării, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la  data de 27 februarie 2012.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare  nr.923/P/2011 au fost trimişi în judecată inculpaţii G.I. şi U.V. pentru săvârşirea faptelor de delapidare prevăzută de art. 145 alin.1 din Legea nr. 85/2006 şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 Cod penal.

 La primul termen de judecată fixat, respectiv 19 martie 2012, inculpatul G.I. prin apărătorul ales a depus, în scris, la dosar, cerere de restituire a cauzei la procuror, în temeiul dispoziţiilor art. 300 alin.2 Cod procedură penală, invocând mai multe excepţii, pe care le-a susţinut oral la dezbaterea pe fond.

S-a susţinut că, instanţa nu a fost regulat sesizată, că neregularităţile actului de sesizare nu pot fi înlăturate nici de îndată, nici prin acordarea unui termen în acest sens, astfel că se impune restituirea cauzei la procuror, pentru următoarele argumente:

1.Verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului nu s-a făcut de către procurorul competent, întrucât în cazul de faţă, o parte din actele de urmărire penală au fost efectuate de către prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare – respectiv doamna  P.M., astfel că verificarea temeiniciei şi legalităţii rechizitoriului trebuia făcută de prim procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

2. Urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent material; nu există corespondenţă între faptele descrise în plângerile penale /denunţurile penale formulate împotriva inculpatului G.I. şi faptele pentru care a fost pus sub acuzare, respectiv cele pentru care s-a extins urmărirea penală ori s-a dispus schimbarea încadrării juridice; nu există corespondenţă între faptele pentru care a fost pus sub învinuire acest inculpat şi cele pentru care a fost audiat, respectiv i-au fost aduse la cunoştinţă; nu există corespondenţă între faptele menţionate anterior şi cele descrise în expozitivul rechizitoriului şi nici între acestea şi cele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată prin dispozitivul rechizitoriului; nu se poate stabili pentru care faptă penală a fost trimis în judecată acest inculpat şi pentru care a fost scos de sub urmărire penală; nu se indică probele pe care se întemeiază fiecare dintre acuzaţiile aduse împotriva inculpatului G.I., respectiv cele pentru care a fost trimis în judecată. În dezvoltarea amplă a acestor excepţii, s-a arătat că în cuprinsul rechizitoriului nu s-au arătat împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scop în care a fost săvârşită fapta, aceasta nu a fost descrisă, ceea ce este esenţial în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare şi deşi nerespectarea acestor dispoziţii legale nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, vătămarea ce li s-a produs în acest fel este lesne de dedus. De asemenea, s-a susţinut că nu a fost stabilit prejudiciul cauzat ca urmare a infracţiunilor deduse judecăţii, şi faţă de declaraţiile părţilor vătămate care s-au constituit părţi civile cu sume mai mari de 1000000 euro, se impunea o verificarea a competenţei materiale a organului de urmărire penală.

3.Inculpatului G.I. nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, în condiţiile în care acesta a fost citat pentru data de 28.11.2011 în dosarul nr. 923/P/2011, dosar despre care nu avea cunoştinţă şi nu i s-a acordat un termen în vederea studierii materialului de urmărire penală,  încălcându-se  în mod grav dreptul la apărare,  fiind pus în imposibilitatea de a studia actele de urmărire penală şi de a formula apărări faţă de acuzaţiile ce i s-au adus.

 Asupra excepţiilor invocate,

Potrivit art. 1 Cod procedură penală, legea apără, între altele, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Diferit, în Codul de procedură penală sunt prevăzute regulile după cum urmează  a se desfăşura urmărirea penală şi judecata, drepturile ce le au persoanele faţă de care se desfăşoară activitatea de urmărire penală şi judecată. Respectarea tuturor acestor reguli constituie garanţia desfăşurării unui proces echitabil şi în spiritul aflării adevărului. În acest sens, în partea generală a Codului de procedură penală, Titlul I, capitolul I, sunt arătate regulile de bază ale procesului penal, care se aplică pe întregul parcurs al procesului penal, indiferent de faza în care se găseşte. Printre aceste reguli sunt amintite cele privind legalitatea procesului penal, aflarea adevărului sau rolul activ al organelor judiciare.

De o importanţă covârşitoare şi ca un corolar al textelor mai sus citate în art.5/2 şi 6 sunt reglementate dispoziţii cu privire la prezumţia de nevinovăţie şi garantarea dreptului la apărare. În conformitate cu alin.2 al art.6 Cod procedură penală, în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele în apărare.  Aceste exigenţe procesuale şi procedurale privind garantarea şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, corespund şi exigenţelor art. 6 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil( „orice acuzat are în special dreptul să fie informat în termenul cel mai scurt(...) şi în mod amănunţit asupra naturii şi  cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”), exprimate ca atare în cauza S. şi alţii contra Turciei ( Hotărârea din 17 iulie 2001) şi cu precădere în cauza A.C. contra României (Hotărârea din 12 aprilie 2011) în cuprinsul căreia este statuat că „dispoziţiile paragrafului 3 al art. 6 recunosc dreptul acuzatului de a fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor ce i se aduc, adică a faptelor materiale ce îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la calificarea juridică dată respectivelor fapte şi aceasta într-o manieră detaliată.

Sub aspectul neregularităţii actului de sesizare al instanţei prin prisma dispoziţiilor art.264 alin.3 Cod procedură penală şi Decizia nr. 9/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, tribunalul  apreciază că  actele emise de prim procuror respectiv - ordonanţa din 3.03.2010 prin care s-a trimis dosarul în vederea începerii urmăririi penale faţă de inculpatul G.I.  ş.a., rezoluţia din 11.03.2010 prin care s-a confirmat începerea urmăririi penale faţă de inculpatul G.I. ş.a. şi ordonanţa din 21.04.2010 prin care s-a dispus extinderea cercetărilor faţă de inculpatul U.V., sunt acte izolate care nu presupun efectuarea urmăririi penale. Urmărirea penală a fost condusă de procuror P., prim procurorul  P.nu a realizat alte acte de urmărire penală, nu a administrat probatorii, astfel că excepţia neregularităţii actului de sesizare sub acest aspect este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

 Procedând la verificarea sesizării instanţei prin prisma excepţiei invocate  la punctul 2, tribunalul constată următoarele:

Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie act procedural  scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al procurorului. Rechizitoriul este format din trei părţi – introducerea, expunerea şi dispozitivul. În conformitate cu dispoziţiile art. 263 Cod procedură penală, expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, precum şi arătarea probelor pe care se întemeiază situaţia de fapt reţinută şi vinovăţia inculpatului. Descrierea trebuie să se refere la toate împrejurările de timp, de loc, mijloace, mod, scop în care a fost săvârşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării faptei reţinute sau la individualizarea răspunderii penale. În expunere se arată încadrarea juridică a faptei, cu motivarea în drept a acestei încadrări, care trebuie să conducă la concluzia că sunt întrunite toate condiţiile pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Dacă  urmărirea s-a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturor inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor.

Analizând actul de acuzare se constată că pentru inculpatul G.I. nu este descrisă fapta care constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, sesizarea trebuind să se refere la faptă nu la încadrarea juridică, faptă care, pentru  acest inculpat nu există. De asemenea, nu este indicată  perioada de timp în care se reţine a fi comisă fapta, pentru a se putea calcula, eventual, termenul de prescripţie a răspunderii penale, având în vedere că lichidarea societăţii a început în anul 2000.

Infracţiunea de delapidare, pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, este o infracţiune de prejudiciu şi în cauză nu a fost stabilit un prejudiciu cauzat părţilor vătămate SC L. SA şi SC R. SRL. În cuprinsul rechizitoriului se face referire la prejudicierea falitei SC L. SA şi SC R. SRL, iar în dispozitivul acestuia este menţionată ca parte vătămată/parte civilă C.L., în calitate de reprezentant legal al SC R. SRL. În cuprinsul dispozitivului nu există nici o referire la SC L. SRL, iar SC R. SRL nu are nici o constituire de parte civilă la dosarul cauzei. Prin lipsa menţiunilor privind prejudiciul, părţile vătămate/ părţi civile, inculpaţilor li s-a încălcat dreptul la apărare. Încălcarea dreptului la apărare precum şi cel la un proces echitabil potrivit art.6 paragraf 3 lit. d din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi înlăturate decât prin anularea actelor de urmărire penală întocmite.

În aceeaşi ordine de idei, tribunalul reţine că prin plângerea formulată la data de 23.12.2008, C.L. şi C.S.(fila 46 dosar u.p.), nu au indicat existenţa vreunui prejudiciu. Ulterior, prin declaraţia dată la 16.04.2010(fila 63 verso dosar u.p.), C.L. indică un prejudiciu de 1.500.000 euro cauzat falitei SC Leda SA şi precizează că se constituie parte civilă cu suma de 30000 dolari plus dobânzi, în calitate de creditor. La data de 22.04.2010, prin declaraţia aflată la fila 67 dosar u.p., C.S. precizează că SC L. SA a fost prejudiciată cu suma de 1.500.000 euro, sumă cu care se constituie parte civilă (fila 70 verso dosar u.p.). La data de 4.04.2011, (fila 24 dosar u.p.) partea vătămată C.L., precizează că prejudiciul de  30000 dolari, cu care s-a  constituit parte civilă, reprezintă contravaloarea debitului falitei SC L. SA, prejudiciu pe care l-a suferit în calitate de creditor al falitei şi de care se fac vinovaţi inculpaţii U.V. şi G.I.. La aceeaşi dată, respectiv 4.04.2011, partea vătămată C.S.  prin declaraţia aflată la fila 28 dosar u.p., a precizat că SC L. SA, societate pe care a administrat-o, a suferit un prejudiciu pe care îl estimează la 1.000.000 euro.

Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de delapidare, infracţiune împotriva patrimoniului,  situaţie în care  prejudiciul se determină  în mod cert, prin administrarea de probe, ori, în cauză partea vătămată C.S. îl precizează iniţial la 1.500.000 euro pentru ca ulterior, în urma apărărilor formulate de inculpaţi, să îl „estimeze” la  1.000.000 euro. Aşadar,  stabilirea unui  cuantum cert  al prejudiciului, este esenţială, întrucât dacă este peste valoarea de 1.000.000 euro (aşa cum au susţinut ambele părţi vătămate), competenţa de  a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie conform art.13 alin.2/1 din OUG nr.43/2002 modificată, situaţie  în care,  cercetarea penală s-a făcut de un organ necompetent.

Toate aceste nelegalităţi reţinute de către instanţă privind sesizarea instanţei atrag nulitatea absolută a actelor de urmărire penală, cu consecinţa restituirii la procuror conform art. 332 alin. 2 Cod procedură penală.

Critica formulată de apărătorii inculpaţilor privind lipsa menţiunilor referitoare la mijloacele de probă din rechizitoriu, este neîntemeiată, în condiţiile în care, într-adevăr, rechizitoriul nu face trimitere la acestea, nu atrag nulitatea actului.

Referitor la neregularităţile prezentării materialului de urmărire penală instanţa reţine că procedura prezentării acestuia este reglementată în dispoziţiile art. 250 – 254 Cod procedură penală cu trimitere la dispoziţiile art. 259- 260 Cod procedură penală.

Prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului constituie o garanţie că acesta poate combate, încă din faza de urmărire penală, inculparea ce i s-a adus, mai ales că la acest stadiu al cercetării nu poate fi împiedicat contactul inculpatului cu apărătorul său, cunoaşterea materialului  de urmărire fiind urmată de analiza critică a probelor efectuate împreună cu un avocat.

Prezentarea materialului de urmărire penală constă din trei operaţiuni  succesive : i se pune în vedere inculpatului că are dreptul de a lua la cunoştinţă de lucrările de urmărire penală, arătându - i - se şi încadrarea juridică a faptei cercetate, i se asigură apoi posibilitatea de a lua cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală; este întrebat, după ce a luat la cunoştinţă de lucrările din dosar, dacă are de formulat cereri sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare. Se întocmeşte un proces verbal în care se consemnează, pe lângă îndeplinirea operaţiilor arătate şi cererile sau declaraţiile făcute de inculpat.

În speţa dedusă judecăţii, la data de 28.02.2011 în dosarul nr. 567/P/2008 se face prezentarea materialului de urmărire penală inculpaţilor pentru infracţiunile prevăzute de art. 144 alin.2 şi art. 145 alin.1 din Legea nr. 85/2006, dată la care prejudiciul precizat de partea vătămată era de 1.500.000 euro.Ca urmare a apărărilor formulate de inculpaţi,  se procedează la ascultarea părţilor vătămate la data de 4.04.2011, ocazie cu  care C.S. „estimează” prejudiciul la suma de 1.000.000 euro. Ulterior, prin ordonanţa din 19 octombrie 2011 dată în dosarul nr. 567/P/2008 se procedează la schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul G.I. din infracţiunile prevăzute de art. 144 alin.2 şi 145 alin.1 din Legea nr. 85/2006 în infracţiunile prevăzute de art. 246 Cod penal, art.144 alin. 1 şi 145 alin.1 din Legea nr. 85/2006.

 Prin ordonanţa din 24 octombrie 2011 dată de procuror în dosarul nr. 567/P/2008 s-a dispus  declinarea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pentru efectuarea de cercetări faţă de numitul G.V. – avocat – sub aspectul săvârşirii  infracţiunilor prevăzute de art. 246 Cod penal, art. 145 din Legea nr. 85/2006.Prin ordonanţa din 10.11.2011 dată de procuror în dosarul nr. 690/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul G.V., reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art.10 lit. c Cod procedură penală, disjungerea şi declinarea la Parchetul Tribunalului Satu Mare pentru inculpaţii G.I., U.V. ş.a.. Urmare acestei declinări dosarul s-a înregistrat sub nr. 923/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

În aceste împrejurări, se procedează la citarea inculpaţilor G.I. şi U.V., pentru data de 28.11.2011, pentru prezentarea materialului de urmărire penală în dosarul nr. 923/P/2011.

Urmare acestei citaţii, la data de 25.11.2011 apărătorul ales al inculpatului V. – avocat G.I.P. a depus o cerere de amânare, motivată cu aceea că la data fixată are de susţinut  două cauze la Judecătoria Satu Mare, cu inculpaţi arestaţi preventiv(fila 6 dosar u.p). La această cerere, prim procurorul a răspuns, cu menţiunea că se apreciază că se impune să desemneze o altă persoană care să asigure substituirea.

La data de 28.11.2011, prin fax, apărătorul ales al inculpatului G. I, avocat G.V. a depus un înscris(fila 3 dosar u.p), prin care a arătat că în dosarul nr.923/P/2011 nu are nici o calitate şi nu cunoaşte conţinutul acestuia, iar  G.I. nu are cunoştinţă să fie învinuit în acest dosar, precizând că în dosarul nr.567/P/2008, acesta are calitatea de învinuit iar domnul avocat este apărător ales La aceeaşi dată, respectiv 28.11.2011 inculpatul G. I. s-a prezentat la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, refuzând să i-a cunoştinţă despre conţinutul materialului de urmărire penală, în lipsa apărătorului său. Drept urmare, procurorul a procedat la întocmirea referatului în conformitate cu dispoziţiile art. 257 Cod procedură penală raportat la art. 254 şi 259 Cod procedură penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 Cod procedură penală, când prezentarea materialului de urmărire penală nu a mai fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 Cod procedură penală se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării.

Faţă de înscrisurile existente la dosarul cauzei, instanţa reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 254 Cod procedură penală, întrucât inculpaţii U.V. şi G.I. nu sunt dispăruţi şi nu s-au sustras de  la chemarea înaintea organului  de urmărire penală, în condiţiile în care aceştia au formulat cereri de amânare pentru apărare, respinse de către procuror, împrejurare care nu este sancţionată cu nulitatea absolută, aceasta nefiind inclusă în enumerarea  limitativă de la  art. 197 alin.2 Cod procedură penală. Aceste aspecte reprezintă o neregularitate de natură a atrage nulitatea relativă, care operează numai în cazul în care inculpaţilor li s-a cauzat o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului, iar această încălcare să fie invocată în anumite limite de timp.

Raportând aceste dispoziţii legale la cauza de faţă, se constată că inculpaţilor de mai sus li s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, fiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. 1 şi 4 Cod procedură penală. Tribunalul consideră că vătămarea se apreciază în raport de dispoziţiile art. 320/1 Cod procedură penală, de a căror aplicare inculpaţii pot  beneficia ori în condiţiile în care se  nu reţine starea de fapt pentru unele dintre  infracţiuni, nu se indică cuantumul  prejudiciului  şi în procedura stabilită de aceste dispoziţii legale, nu este posibilă administrarea de probe,  acest drept le este îngrădit.

Pornind de la aceste considerente, tribunalul a admis excepţiile formulate de inculpatul G.I. şi în consecinţă, în baza art. 332 alin.2 Cod procedură penală  a restituit la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, cauza penală privind pe inculpaţii G.I. şi U.V., trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 145 alin.1 din Legea nr. 85/2006 şi art. 246 Cod penal.

Împotriva acestei sentinţei au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de lângă Tribunalul Arad şi părţile civile C.S. şi SC R. SRL, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii la Tribunalul Arad.

În motivarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad s-a arătat că în viziunea instanţei supreme, legalitatea actului de sesizare a instanţei este condiţionată de îndeplinirea a trei elemente care trebuie în mod obligatoriu respectate în cuprinsul rechizitoriului: a) descrierea faptei într-un mod susceptibil de a produce efecte juridice; b) precizarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului; c) dispoziţia de trimitere în judecată pentru această faptă şi analizând conţinutul actului de trimitere în judecată, se constată că activitatea ilicită a inculpaţilor a fost descrisă pe larg la secţiunea I a înfăţişării stării de fapt, aşa cum a rezultat din cercetările efectuate, de o manieră care să permită identificarea elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina lor, cu referinţele corespunzătoare la încadrarea juridică, dispoziţia de trimitere în judecată privind strict faptele descrise în partea expozitivă, singura chestiune ce ar putea fi pusă în discuţie, la modul ipotetic, fiind aceea dacă activitatea frauduloasă a inculpatului G.I., în modalitatea prezentată în cuprinsul actului de trimitere în judecată, întruneşte elementele constitutive ale ambelor infracţiuni sau numai ale uneia, dacă subzistă un concurs de infracţiuni, ori unul de texte, probleme ce pot fi supuse analizei instanţei după parcurgerea activităţii specifice de cercetare judecătorească.

Totodată, se arată că, cu referire la rezultatul socialmente periculos al infracţiunii de delapidare, reglementată de art. 145 al. 1 din Legea 85/2006, la rubrica „în drept” din rechizitoriu ce complineşte secţiunea „în fapt” şi formează expozitivul actului de trimitere în judecată, se arată că „activitatea abuzivă a celor doi învinuiţi a prejudiciat interesele falitei şi ale R. SRL a cărei ofertă de cumpărare nu a fost înregistrată şi luată în considerare de învinuiţi”, exprimare ce nu lasă loc de îndoială cu privire la producerea unei pagube, ca urmare imediată a acţiunii materiale executată de cei doi inculpaţi, ori pentru ca instanţa să fie investită cu judecarea faptei este suficientă descrierea acesteia în elementele constitutive, în situaţia dată act material şi rezultat socialmente periculos, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei. Astfel, se arată că pentru ca instanţa să fie sesizată legal cu judecarea unei infracţiuni de rezultat este necesar şi suficient să se arate că există un prejudiciu şi că acesta a fost cauzat prin activitatea inculpaţilor, întinderea pagubei urmând a fi stabilită în baza probatoriului administrat, problema ridicată de instanţă ţinând de exercitarea acţiunii civile şi rezolvarea laturii civile a procesului penal, iar nu de legala sesizare a instanţei.

Se mai arată că potrivit art. 13 alin. 12 din OUG 43/2002 modificată, DNA este competentă să efectueze urmărirea penală dacă s-a cauzat o pagubă materială m,ai mare decât echivalentul în lei a sumei de 1.000.000 euro în cazul infracţiunilor prev. de art. 215 al. 1,2,3 şi 5, art. 246, 247, 248 şi 2481 Cp, al infracţiunilor prevăzute la art. 175, 177 şi 178-181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare şi în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, infracţiunea de delapidare dedusă judecăţii reglementată de art. 145 al. 1 din Legea nr. 85/2006 nefigurând în cele expres enumerate, astfel încât consecinţa arătată de instanţă, la modul ipotetic, în raport de valoarea prejudiciului dacă s-ar confirma cuantumul peste 1 milion de euro, nu s-ar putea produce, competenţa revenind, indiferent de limita acestuia, Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Cu privire la neprezentarea materialului de urmărire penală, se arată că deşi constituie o încălcare a disp.art. 250 Cpp, nefiind prevăzută între cazurile de nulitate absolută enumerate în art. 197 alin. 2 Cpp, reprezintă o neregularitate de natură a atrage nulitatea relativă, care operează numai în cazul în care inculpatului nu i s-a cauzat o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului, în acest sens, statuînd Plenul Tribunalului Suprem prin Decizia de Îndrumare nr. 3 din 23.03.1972 cu privire la corecta aplicare a unor dispoziţii din codul de procedură penală referitoare la urmărirea penală, la punctul  4 din dispozitiv: „Omisiunea organului de urmărire penală de a prezenta inculpatului materialul de urmărire penală nu este sancţionată cu nulitatea absolută. Această omisiune atrage însă sancţiunea nulităţii absolute, în condiţiile art. 197 alin. 2 Cpp, dacă inculpatul este minor, militar în termen sau arestat chiar în altă cauză”, iar în susţinerea soluţiei adoptate, Plenul Tribunalului Suprem a invocat două argumente principale: „În raport cu natura sa, procedura reglementată în art. 250-254 Cpp poate fi suplinită atunci când dosarul a ajuns la instanţă, prin posibilitatea pe care o are inculpatul de a studia întregul material de urmărire penală, de a formula cereri şi de a face declaraţii în apărarea sa. În această privinţă ansamblul dispoziţiilor care reglementează faza judecăţii conţine asemenea prevederi încât asigură realizarea drepturilor inculpatului în cursul procesului penal în aceeaşi măsură ca şi în cadrul procedurii prezentării materialului de urmărire penală. Pe de altă parte, încălcarea dispoziţiilor procedurale sus-menţionate nu este prevăzută în cazurile de nulitate absolută indicate limitativ în art. 197 alin. 2 Cpp”. Se arată că raţionamentul şi argumentele Tribunalului Suprem rămân valabile, „mutatis mutandis” şi în raport de textele de lege în vigoare, iar decizia de îndrumare îşi păstrează actualitatea, câtă vreme legiuitorul nu a reglementqat neprezentarea materialului de urmărire penală între cazurile sancţionate cu nulitate absolută.

În motivarea recursurilor declarate de părţile civile s-a învederat că în ceea ce priveşte conţinutului rechizitoriului, acesta îndeplineşte toate condiţiile impuse de art. 263 Cpp şi aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 Judecători prin Decizia penală nr. 2266/2002, din coroborarea dispoziţiilor art. 317 şi art. 263 Cpp, legalitatea actului de sesizare a instanţei este condiţionată de menţionarea în cuprinsul rechizitoriului a trei elemente: 1) descrierea faptei într-un mod susceptibil de a produce efecte juridice; precizarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului; 3) dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă, aşa încât,  examinând din această perspectivă actul de sesizare a instanţei, rezultă că acesta cuprinde toate cele 3 elemente, cu privire la fiecare dintre faptele pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii. Cu privire la critica reţinută de prima instanţă, conform căreia „nu este descrisă fapta care constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”, se arată că din lecturarea pag.2-5, începând cu sintagma „din cercetările efectuate au rezultat următoarele”; partea expozitivă a rechizitoriului fiind împărţită în ceea ce priveşte descrierea faptelor în două subsecţiuni, subsecţiunea I fiind alocată descrierii faptelor inculpaţilor.

În ceea ce priveşte indicarea perioadei de timp în care se reţine a fi comisă fapta, se arată că pentru a se putea calcula termenul de prescripţie a răspunderii penale, simpla privire asupra părţii expozitive a actului de sesizare a instanţei relevă o trimitere exactă la date calendaristice, procurorul nemulţumindu-se să facă trimiteri generale, de genul an, lună, ci menţionând date calendaristice complete: „la data de 21.03.2005”; „la data de 29.12.2006”; „la data de 10.06.2009;”la data de 7 iunie 2005 se întocmeşte de către unul dintre lichidatori”, „de oferta de cumpărare din data de 30 iunie 2006 a avut cunoştinţă învinuitul G.I. „, în acest context, calcularea prescripţiei răspunderii penale fiind posibilă cu exactitate, motivul de restituire neavând nici o bază legală. De asemenea, se arată că discuţia antamată deja dacă activitatea infracţională descrisă în rechizitoriu ar întruni elementele constitutive ale celor două infracţiuni aflate în concurs sau numai a uneia dintre ele excede cadrul verificării legalităţii sesizării instanţei, fiind o chestiune de fond ce poate fi soluţionată de către instanţa de judecată în cadrul procesual reglementat de art. 334 Cpp.

Totodată se consideră că luând în considerare referirea pe care procurorul o face la pag.5 a rechizitoriului conform căreia „activitatea abuzivă a celor doi învinuiţi a prejudiciat interesele falite şi ale SC R. SRL a cărei ofertă de cumpărare nu a fost înregistrată şi luată în considerare de învinuiţi”, apare ca fiind clară în ceea ce priveşte descrierea faptei de abuz în serviciu, neavând importanţă topografia textului.

Se mai arată în motivele de recurs că în ceea ce priveşte constituirea de părţi civile care nu ar fi avut loc în faza de urmărire penală, aceasta nu este o condiţie care să vizeze legala sesizare a instanţei, ea neputându-se circumscrie cadrului prevăzut de art. 300 şi art. 332 Cpp, trebuind rezolvată, conform disp.art. 15 alin. 2 Cpp, acest ultim text chiar prevăzând că se poate realiza constituirea de parte civilă „în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare a instanţei”. Se precizează că mai mult, toate aceste probleme au fost complinite în faza de judecată, în faţa Tribunalului Arad, unde a avut loc constituirea de parte civilă în condiţiile art. 15 alin. 2 Cpp şi de asemenea, în faţa primei instanţe s-a constituit parte civilă SC L. Sa prin lichidator, în acest context, neputându-se susţine că ar fi fost încălcate în vreun mod drepturile părţii civile, ale SC L. Sa şi ale inculpaţilor, atâta vreme cât în cursul procesului penal, atât cererile de constituire de părţi civile, cât şi probele ce urmează a se administra pe latura civilă a procesului penal sunt puse în discuţia contradictorie a părţilor, se vor putea solicita şi administra contraprobe, totul desfăşurându-se în şedinţa publică, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

În cea ce priveşte încălcarea în faza urmăririi penale a normelor de competenţă specială reglementate de art. 13 alin. 12 din OUG nr. 43/2002 modificată, prima instanţă realizează o gravă confuzie apreciind că faptele pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii intră sub incidenţa disp.art. 13 alin. 12 din OUG nr.43/2002 modificată întrucât, în primul rând, infracţiunea de prejudiciu pentru care au fost trimişi în judecată cei doi inculpaţi este infracţiunea de delapidare prev. de art. 145 alin. 1 din Legea nr.85/2006, or, conform disp.art. 13 alin. 1 ind.2 din OUG 43/2002 modificată, în competenţa DNA nu intră urmărire penală în cazul infracţiunii de delapidare, nici a celei prevăzute şi pedepsite de art. 2151 Cp şi nici a celei prevăzute de art. 145 alin.1 din Legea nr.85/2006, astfel, indiferent la cât ar fi cuantificat prejudiciul în cazul infracţiunii de delapidare, acesta nu atrage niciodată competenţa DNA.

Se mai arată că infracţiunea de abuz în serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu este susceptibilă de a atrage competenţa DNA în aplicarea disp.art. 13 alin. 12 din OUG nr. 43/2002, atâta vreme cât această infracţiune nu este eo ipso o infracţiune de prejudiciu, intrând în competenţa DNA doar infracţiunile de abuz în serviciu reglementate de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată, acest text de incriminare special prin raportare la disp.art. 246 Cp prevăzând că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie numai dacă este săvârşită de un funcţionar public şi dacă „funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial”, astfel că, în contextul în care inculpaţilor nu li s-a reţinut şi infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată,, ci doar infracţiunea prev. de art. 246 Cp, fără a se fi cauzat în mod direct un prejudiciu, competenţa DNA este exclusă.

Totodată se precizează că în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, acesta nu parte fi stabilit exclusiv prin raportare la cererea de constituire de parte civilă, care are de cele mai multe ori un caracter subiectiv, aceasta trebuind soluţionată în baza probelor administrate de către instanţa de judecată, procedura neajungând până în acest moment la acest punct.

Cu privire la procedura prezentării materialului de urmărire penală, apreciată de instanţă ca fiind una care nu s-a parcurs cu respectarea drepturilor procesuale ale inculpaţilor, se consideră că nici acest argument nu are vreun temei procesual. Astfel, se arată că nu poate fi primit argumentul primei instanţe, conform căruia neregularitatea procesuală a fost invocată în termenul prev. de art. 197 al. 4 Cpp, text pe care prima instanţă îl coroborează cu disp.art. 3201 Cpp, fără ca între cele două texte normative să existe vreo legătură, prin raportare la disp.art. 197 al. 4 Cpp, invocarea nulităţii relative iscate de pretinsa încălcare a dispoziţiilor procesuale din materia prezentării materialului de urmărire penală, apărând ca fiind tardivă. Se mai arată că a accepta teza îmbrăţişată de prima instanţă, ar însemna că price nulitate relativă din faza de urmărire penală să poată fi invocată în faţa primei instanţe până la citirea actului de sesizare, ori disp.art. 197 al. 4 Cpp, prevăd expressis verbis că invocarea acesteia trebuia făcută „în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului”, primul termen cu procedura completă fiind în faţa Tribunalului Satu Mare, înainte de soluţionarea cererii de strămutare a judecării cauzei. Se precizează că mai mult decât atât, nu se poate aprecia că inculpatul G.I. nu ar fi cunoscut termenul la care a fost citat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, atâta vreme cât acesta s-a prezentat în faţa procurorului şi a refuzat să ia act de materialul de urmărire penală, prin urmare, în contextul în care inculpatul a fost prezent, orice viciu ar fi avut procedura de chemare a sa în faţa procurorului, este acoperit, neprezentarea nejustificată a avocatului inculpatului neputând induce nulitatea actului procesual, mai ales că aceasta a fost provocată de către chiar cel care o invocă.

Curtea de Apel Timişoara prin decizia penală nr. 1613/R din 22 noiembrie 2012  a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi părţile civile Cristea Sorin Alexandru şi SC Romstyll SRL Satu Mare împotriva sentinţei penale nr. 361 din 17.09.2012 pronunţată de Tribunalul Arad, a casat-o sentinţa penală recurată şi a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Arad.

În considerentele deciziei de casare, s-au reţinut următoarele:

În speţă, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 263, art. 254 şi 332 C.p.p. pentru a dispune măsura restituirii cauzei la procuror, texte legale care însă nu au fost corect aplicate stării de fapt.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 263 C.p.p. se reţine că potrivit acestui text legal:  „Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. În rechizitoriu se arată de asemenea numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.” În accepţiunea acestui text de lege, prin faptă reţinută în sarcina sa nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a învesti instanţa, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă. Pe de altă parte, nu trebuie să fie confundată operaţiunea de constatare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 263 C.p.p. cu cea de analiză a temeiniciei încadrării juridice dată de procuror în rechizitoriu sau existenţa faptei şi vinovăţiei inculpatului. Astfel, în rechizitoriul nr. 923/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la capitolul destinat încadrării juridice a faptelor(fila 5 rechizitoriu) au fost descrise faptele imputate de organul de urmărire penală inculpatului G.I., iar în ceea ce priveşte perioada de timp la care se raportează acestea rezultă că este vorba de perioada de vânzare a bunurilor SC L. SA, în special cea de după oferta de cumpărare din 30 iulie 2006 formulată de SC R. SRL.

În ceea ce priveşte lipsa menţiunilor privind prejudiciul şi neefectuarea de către organul de urmărire penală a unei expertize tehnice de specialitate referitoare la infracţiunea de delapidare, instanţa de control judiciar constată că deşi constatarea primei instanţe este întemeiată, aceasta nu atrage restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Astfel, potrivit art.332 C.p.p.: „Când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 alin. 1. Cauza nu se restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.”; nefiind menţionată între cazurile de restituire şi ipoteza neadministrării de către organul de urmărire penală a unei probe pe care instanţa ar aprecia-o ca fiind utilă cauzei. De altfel, articolul 333 C.p.p. care prevedea posibilitatea restituirii cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006, ipoteza neputând fi inclusă în alt text legal, câtă vreme legiuitorul însuşi a dorit să o excludă. Mai mult, în art. 145 alin. 1 din Legea nr. 85/2005 nu se condiţionează existenţa infracţiunii de un anumit cuantum al prejudiciului, textul prevăzând că realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare „însuşirea, folosirea sau traficarea de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului, precum şi de orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani, valori ori alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”.

În ceea ce priveşte relevanţa întinderii prejudiciului în raport cu competenţa materială a organului de urmărire penală, concluzia primei instanţe este eronată. Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 lit. a şi alin. 12 din OUG nr. 43/2002 se arată că : „(1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro; (12) Direcţia Naţională Anticorupţie este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5, art. 246, 247, 248 şi 248^1 din Codul penal, al infracţiunilor prevăzute la art. 175, 177 şi 178 - 181 din Legea nr. 141/1997*) privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.” Din analiza textului legal sus citat se constată că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 145 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 nu se încadrează în acesta, nefiind enumerată între infracţiunile din alin. 12 şi nefiind nici o infracţiune de corupţie în sensul art. 5 din Legea nr. 78/2000 care menţionează că „sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 254 - 257 din Codul penal, la art. 6^1 şi 8^2 din prezenta lege, precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la art. 254 - 257 din Codul penal, şi la art. 6^1 şi 8^2 din prezenta lege”. Prin urmare, existenţa şi întinderea prejudiciului vizează vinovăţia şi latura civilă a cauzei, neatrăgând neregularitatea actului de sesizare.

Referitor la aspectul neregularităţii prezentării materialului de urmărire penală, se reţine că literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera că neprezentarea materialului de urmărire penală, deşi constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, nefiind prevăzută printre cazurile enumerate în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu este sancţionată cu o nulitate absolută, ci cu o nulitate relativă. Totodată, potrivit art. 254 C.p.p.: „Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul sau apărătorul său a lipsit în mod nejustificat la chemarea organului de urmărire penală ori refuză în mod nejustificat să ia cunoştinţă de materialul de urmărire penală ori este dispărut, în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.” În cauză, în data de 28 noiembrie 2011 s-a întocmit de către procuror un referat în care se constată motivele neprezentării materialului de urmărire penală către cei doi inculpaţi, respectiv inculpatul U.V. şi apărătorul său ales nu s-au prezentat deşi au fost citaţi, iar inculpatul G.I. s-a prezentat, dar a refuzat să ia cunoştinţă de conţinutul materialului de urmărire penală în absenţa apărătorului său, care de asemenea fusese înştiinţat. Chiar dacă în speţă s-ar confirma  ipoteza indicării greşite a numărului de dosar pe citaţia înaintată inculpaţilor pentru prezentarea materialului de urmărire penală, instanţa de control judiciar a constatat că rechizitoriul a fost emis în data de 30 noiembrie 2011, astfel că luând cunoştinţă de spre obiectul chemării la procuror, inculpatul G.I. avea posibilitatea de a se prezenta şi lua cunoştinţă despre materialul de urmărire penală conform art. 254 alin. 2 C.p.p., putând invoca nulitatea înainte de întocmirea rechizitoriului. Pe de altă parte, în speţa de faţă nu se poate vorbi despre o vătămare ce le-a fost cauzată inculpaţilor, instanţa de judecată fiind în măsură să asigure acestora posibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, iar pe parcursul cercetării judecătoreşti având obligaţia de a le permite să formuleze cereri noi şi să propună noi probe în apărarea lor. 

Domenii speta

Spete similare