Lege penală mai favorabilă. Apreciere în concret.

Lege penală mai favorabilă. Apreciere în concret.

În contextul în care, prin intrarea în vigoare a  noului Cod penal, limitele speciale de pedeapsă sunt modificate în mod bivalent (este majorată limita minimă şi este redusă limita maximă), aprecierea legii penale mai favorabile se face in concreto. În speţă, atâta timp cât orientarea primei instanţe a fost în sensul aplicării unei pedepse mai apropiate de limita minimă, legea veche este, în concret, mai favorabilă inculpatului.

Secţia  penală şi pentru cauze cu minori  - Decizia penală nr. 128/A/10 martie 2014

Prin sentinţa penală nr. 19/23.01.2014, pronunţată de Judecătoria Hunedoara în dosarul nr. 5510/243/2013, s-au hotărât următoarele:

A fost condamnat inculpatul P.C.F. la pedeapsa de 1(un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzute de art. 2151 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 3201 al. 7 din Codul de procedură penală.

În baza art. 71 Cod penal, i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal, din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 81 Cod penal a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei de 1 an închisoare pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 359 Cod proc. pen. şi i s-a pus în vedere inculpatului disp. art. 83 Codul penal, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Prin încheierea nr. 1/05.02.2014 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în aliniatul 5 al dispozitivului sentinţei şi i s-a atras atenţia inculpatului şi asupra cauzei de revocare a suspendării prevăzute de art. 84 din Codul penal.

În temeiul art. 14 rap la art 346 din Codul de procedură penală, a fost admisă acţiunea civilă a părţii civile SC R.R. SRL  şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 15.000 lei despăgubiri civile reprezentând suma sustrasă de inculpat prin infracţiunea dedusă judecăţii

În baza art. 191 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200 lei reprezintă onorariul apărătorului din oficiu care s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a constatat următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara la data de 28.11.2013 în dosar 1220/P/2013 şi înregistrat pe rolul primei instanţe la data de 11.12.2013, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului P.C.F.,  pentru săvârşirea infracţiunii de:

- delapidare prev. şi ped. de art. 215 ind 1 alin.1 din Codul penal

În rechizitoriu s-a reţinut următoarea stare de fapt :

Inculpatul P.C.F. a fost angajat în calitate de sef secţie în cadrul magazinului P.M. din oraş C. – judeţul Hunedoara, aparţinând SC R.R. SRL, fiind încheiat în acest sens contract de muncă între societate şi inculpat. Potrivit fişei postului anexă la contractul de muncă, inculpatul avea ca atribuţii de serviciu, printre altele, să se asigure de corespondenţa dintre situaţia evidenţiată după sondarea Kassa şi situaţia încasărilor efectuate până la momentul respectiv; să efectueze încasări care nu ţin de competenţa casierilor la casele de marcat; să asigure managementul personalului, numeralului şi a activităţii de casierie.

Pentru asigurarea managementului numeralului, inculpatul trebuia să preia fondul de casă din trezor (în fapt gestiunea totală a magazinului – păstrată într-un seif la care şeful de secţie avea acces) şi să îl predea fiecărui casier, precum şi să răspundă de păstrarea în siguranţă a valorilor din trezor pe perioada turei, semnând de conformitate predare – primire la început de tură şi la ieşirea din tură. Inculpatul  avea şi atribuţii pe linie de centralizare a încasărilor zilnice şi predarea acestora către firma de transport valori monetare.

La data de 11.05.2013, inculpatul a intrat în tură, conform planificării, pentru intervalul de timp 13:00 – 23:30. În virtutea sarcinilor de serviciu mai sus menţionate, inculpatul era singura persoană din unitate care deţinea – pe tura respectivă – cheia de acces la seiful cu valori al magazinului. În jurul orelor 18:00, inculpatul a intrat în biroul unde se afla seiful, procedând la deschiderea acestuia, şi şi-a însuşit suma de 15.000 lei din sumele depozitate în seif şi care reprezentau contravaloarea încasărilor realizate de magazin, bani pe care i-a introdus într-un săculeţ de material textil, cu intenţia de a-i folosi pentru achiziţia unor bilete de pariuri sportive, având hotărârea să mizeze pe un joc de fotbal ce urma a se disputa în cursul serii, de al cărui rezultat era sigur, pentru ca ulterior să încaseze premiul, să restituie suma luată din gestiune şi să păstreze diferenţa dintre suma mizată şi câştig.

Întrucât nu putea să părăsească incinta magazinului pe timpul serviciului, inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul C.D.E., un prieten mai vechi (care în perioada anterioară mai pariase la pariuri sportive diferite sume de bani, mai mici,  pentru inculpat), căruia i-a cerut să se deplaseze la magazinul unde inculpatul lucra. Ajuns la magazin, martorul a primit indicaţii de la inculpat în sensul de a se deplasa la o unitate de pariuri sportive din oraşul C. pentru a paria suma de 15.000 lei pe meciul Girona - Xerex (meci de fotbal din Liga spaniolă), meci având  o cotă de câştig de 1,25 în cazul unei victorii a echipei Girona. În acest sens, inculpatul a predat martorului C.D.E. şi suma de 15.000 lei, reprezentând banii însuşiţi din gestiunea pe care o avea în cadru magazinului unde îşi desfăşura activitatea.

Martorul C.D.E. s-a deplasat la unitatea de pariuri sportive P.B. din C., unde a achitat contravaloarea a 30 de bilete cu o valoare nominală de 500 lei reprezentând pariuri pe meciul indicat de inculpat, pentru fiecare sumă de 500 lei pariată urmând a primi – în caz de realizare a evenimentului sportiv – suma de 595,24 lei (un câştig de 95,24 lei la fiecare 500 lei mizaţi), bani din care inculpatul urma a acoperi suma delapidată şi a-şi asigura un câştig. Biletele de pariu au fost depuse în original de inculpat la dosarul cauzei. Cum meciul s-a încheiat cu victoria echipei Xerex, inculpatul s-a văzut în imposibilitatea acoperirii sumei delapidate, moment în care a şi  sesizat conducerea  magazinului, contactând telefonic pe şeful de departament T.L.G. căreia i-a relatat cele petrecute.

Conducerea unităţii a procedat la întrunirea unei comisii de inventariere, care a verificat gestiunea faptică şi scriptică a inculpatului, stabilind un minus în gestiune în valoare de 14.995 lei.

Audiat fiind cu privire la aspectele mai sus prezentate, inculpatul a recunoscut în întregime  comiterea faptei, aşa cum aceasta a fost mai sus descrisă. În fază de urmărire penală, a solicitat un termen de 2 luni pentru a încerca să achite prejudiciul creat (până la data de 10.09.2013), însă audiat fiind la data de 15.09.2013 de procuror, a menţionat că a fost în imposibilitatea acoperirii prejudiciului.

SC R.R. SRL s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 15.000 lei .

În dovedirea situaţiei prezentate în rechizitoriu s-au administrat următoarele mijloace de probă : procesul verbal de sesizare din oficiu întocmit de ofiţerii de poliţie ; contractul de muncă al inculpatului P.C.F.; extras din fişa postului inculpatului ; listă de inventariere din data de 11.05.2013 ; 30 de bilete de pariuri sportive în original ; listing internet privind rezultatul meciului pariat ; adresă constituire parte civilă; declaraţie martor T.L.G.; declaraţie martor P.L.C.; declaraţie martor R.A.; declaraţie martor O.L.; declaraţie martor C.D.E.; declaraţiile inculpatului ; fişa de cazier judiciar a inculpatului .

Pe parcursul cercetării judecătoreşti nu au fost administrate probe noi, ţinând seama că inculpatul, prezent în faţa instanţei, a arătat că recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, conform art. 320 ^1 din Codul de procedură penală.

Analizând materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că starea de fapt şi de drept prezentată în rechizitoriu se confirmă, în sensul inculpatul P.C.F., în calitate de şef secţie în cadrul magazinului P.M.  aparţinând părţii civile SC R.R. SRL, având atribuţii pe linia gestionării sumelor de bani provenind din încasările zilnice ale unităţii, şi-a însuşit din gestiune, în data de 11.05.2013,  suma de 15.000 lei, bani pe care i-a folosit în interes personal (pentru pariuri sportive).

În drept, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prev. şi ped. de art. 215 indice 1 alin 1 Cod penal, a mai reţinut prima instanţă.

Din coroboarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, cu privire la forma şi gradul de vinovăţie, prima instanţă a reţinut că inculpatul a acţionat în cazul infracţiunii deduse judecăţii, cu intenţie directă, calificată prin scop, şi anume, de- aşi însuşi sumele sustrase de la partea civilă.

Reţinând săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului. La individualizarea sancţiunii şi proporţionalizarea acesteia, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 72 alin. 1 şi art. 52 Cod Penal.

În conformitate cu prevederile art. 72 Cod penal prima instanţă a avut în vedere, gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă stabilite de lege. Gradul de pericol social al faptelor săvârşite va fi apreciat în baza art. 181 alin. 2 Cod penal, avându-se în vedere modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-a comis fapta, urmarea produsă, precum şi persoana şi conduita inculpatului.

În ceea ce priveşte gradul de pericol social concret al faptelor, determinat prin aplicarea criteriilor prevăzute de art. 181 alin. 2, instanţa a apreciat că fapta ce face obiectul prezentei cauze prezintă un grad de pericol social mediu, întrucât prejudiciul rezultat din infracţiune este destul de ridicat şi nu a fost acoperit de inculpat.

Referitor la persoana inculpatului, din extrasul după cazierul judiciar, rezultă că inculpatul nu are antecedente penale, însă simplul fapt că o persoană nu a mai fost condamnată, nu poate constitui circumstanţă atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a din Codul penal.

Atitudinea procesuală sinceră a inculpatului care, în declaraţiile sale din faza de urmărire penală şi din cursul judecăţii, a  recunoscut săvârşirea faptei, nu poate fi reţinută ca şi circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 alin. 1 lit. c Cod penal, întrucât inculpatul ştia că dacă nu va depune banii sustraşi  în seif până la ieşirea din tură, va fi descoperit că a săvârşit fapta. Cu alte cuvinte, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei din proprie iniţiativă, ci a recunoscut-o doar în momentul când şi-a dat seama că nu va putea justifica în nici un fel lipsa banilor, el fiind singura persoană care avea acces la seif pe tură.

 Având în vedere circumstanţele reale şi personale ale cauzei şi limitele de pedeapsă stabilite de lege, prima instanţă l-a consamnat pe inculpat la 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prev. şi ped. de art. 215 indice 1 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 320 indice 1 alin 7 Cod procedură penală. Aplicarea unei pedepse uşor sporită peste minimul special de 8 luni ( rezultat din aplicarea art. 320 indice 1 alin 7 Cod procedură penală), se impune având în vedere că prejudiciul este destul de ridicat (15000 lei), iar inculpatul nu l-a reparat nici măcar parţial (n-a plătit nici un leu părţii civile din suma sustrasă până în prezent), a  mai conchis prima instanţă.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, prima instanţă a apreciat că, raportat la natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, împrejurările cauzei, persoana inculpatului, aceasta este nedemn în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a-II-a şi lit. b, fiind justificată îndepărtarea acestuia de la activităţi ce presupun încrederea publică ori exerciţiul autorităţii.

Având în vedere faptul că infracţiunea comisă este absolut independentă de aspectele referitoare la exercitarea funcţiei şi profesiei sau legate de exercitarea autorităţii părinteşti, prima instanţă a apreciat că nu se impune interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. c, d şi e. De asemenea, instanţa a apreciat că inculpatul nu este nedemn în exercitarea dreptului de a alege şi prin urmare nu va interzice nici dreptul prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. a teza a I a.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, prima instanţă a apreciat, în contextul probelor administrate, că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia în regim de detenţie, aplicarea pedepsei fiind un avertisment suficient de puternic pentru îndreptarea comportamentului social al inculpatului, care poate fi reintegrat social şi reeducat şi fără izolare în regim de detenţie.

Prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 alin. 1 Cod Penal, respectiv: pedeapsa aplicată inculpatului este de 1 an, aşadar o pedeapsă mai mică de 3 ani închisoare; inculpatul nu fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar; experienţa unui proces penal şi riscul revocării suspendării cu consecinţa executării pedepsei într-un loc de detenţie, sunt apreciate de instanţă ca fiind suficiente pentru a-l determina pe inculpat să adopte în viitor o atitudine de respect faţă de regulile de convieţuire socială, astfel încât scopul pedepsei poate fi realizat şi fără executarea efectivă a acesteia.

Având în vedere aceste aspecte, prima instanţă a dispus suspendarea  condiţionată a executării pedepsei, conform art. 81 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, conform art. 82 din Codul penal.

Întrucât pedepsele accesorii sunt alăturate pedepsei principale a închisorii, constând în interzicerea exerciţiului unor drepturi pe durata executării pedepsei, iar instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, prima instanţă a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 359 Cod proc. pen, i-a fost atrasă atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 şi art. 84  C. pen. (acest din urmă articol fiind menţionat ca urmare a încheierii denumită de îndreptare a erorii materiale) privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare sau a neplăţii despăgubirilor civile.

În privinţa laturii civile, prima instanţă a constatat că partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză în cursul urmăririi penale cu suma de 15000 lei reprezentând suma sustrasă de inculpat. Prima instanţă a reţinut că prin declaraţiile date in faţa instanţei, inculpatul a fost de acord să-i plătească părţii civile suma solicitată. Instanţa constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1357 din noul Cod Civil potrivit căruia : ” Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă . În speţă, s-a dovedit fapta ilicită a inculpatului sub forma sustragerii sumei de 15000 lei de la partea civilă. A fost dovedit prejudiciul adus părţii civile constând în contravaloarea sumei de bani sustrase, prejudiciu nereparat încă, precum şi  legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs. A fost dovedită şi vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei.

Prin urmare, în temeiul art. 14 rap la art 346 din Codul de procedură penală, prima instanţă a admis acţiunea civilă a părţii civile şi va obliga inculpatul să-i plătească suma solicitată.

Pentru culpa sa infracţională, şi prin aceasta, pentru culpa sa procesuală, potrivit art. 191 alin. 1 Cod proc. pen., prima instanţă l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 200 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu s-a dispus a fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale a declarat, în termen, recurs PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA HUNEDOARA, solicitând casarea lor şi, în rejudecare, a i se interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie şi exercitarea drepturilor prev. de art.64 lit. c din Codul penal din 1969.

De asemenea, parchetul a criticat introducerea dispoziţiei de atragere a atenţiei inculpatului asupra cazului de revocare a suspendării condiţionate prevăzut de art. 84 din Codul penal din 1969 prin intermediul unei încheieri de îndreptare de eroare materială, susţinând că respectiva omisiune nu era susceptibilă de a fi suplinită pe această cale procedurală.

Parchetul a mai susţinut că, având în vedere că prima instanţă s-a orientat spre o pedeapsă cu închisoarea apropiată de limita specială minimă, legea veche este mai favorabilă, neimpunându-se aplicarea dispoziţiilor din noul Cod penal.

Inculpatul şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul respingerii căii de atac.

La data de 01.02.2014 a intervenit intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, drept pentru care, în baza art. 10 alin. 2 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, recursul a fost analizat pe baza dispoziţiilor procedurale noi privitoare la apel.

Analizând sentinţa primei instanţe prin prisma motivelor de apel invocate de parchet dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în acord cu dispoziţiile art. 417 alin. 2 din noul Cod de procedură penală, curtea a reţinut următoarele:

Cu privire la starea de fapt reţinută de prima instanţă curtea nu a desprins neregularităţii, starea de fapt fiind conformă cu cele ce rezultă din ansamblul materialului probatoriu, confirmat, de altfel şi de recunoaşterea inculpatului, care a uzat de procedura simplificată.

De asemenea corectă este şi încadrarea în drept a faptei în dispoziţiile art. 2151 alin. 1 din Codul penal din 1969, în vigoare la data faptei şi la data pronunţării sentinţei.

Curtea a constatat că prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, la data de 01.02.2014, infracţiunea de delapidare săvârşită de inculpat se găseşte incriminată la art. 295, care modifică limitele speciale ale pedepsei principale în sensul că majorează limita minimă de la 1 an la 2 ani şi o reduce pe cea maximă de la 15 ani la 7 ani. De asemenea, noul Cod penal prevede şi obligativitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi pentru infracţiunea de delapidare.

În acest context, în care limitele de pedeapsă sunt modificate în mod bivalent, în acord cu susţinerile parchetului recurent, Curtea a apreciat şi ea că, atâta timp cât orientarea primei instanţe a fost în sensul aplicării unei pedepse mai apropiate de limita minimă, legea veche este, în concret, mai favorabilă inculpatului.

Apreciind astfel, Curtea a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, conform cărora pedepsele accesorii şi complementare urmează regimul legii identificate ca fiind mai favorabilă în ceea ce priveşte pedeapsa principală.

Concluzionând în sensul celor proxim mai sus arătate, Curtea a reţinut că, dată fiind evidenta folosire a atribuţiilor conferite de funcţia de gestionar pentru săvârşirea infracţiunii, funcţie care are ca temei încrederea ce se investeşte de către angajator în angajatul său şi pe care încrederea inculpatul a înşelat-o în mod flagrant, se impune ca acestuia să-i fie interzis, pe lângă exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b  din Codul penal din 1969, exerciţiul dreptului de a exercita o funcţie de natura celei de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii, prev. de art. 64 alin. 1 lit. c din Codul penal din 1969, respectiv funcţia de gestionar.

Curtea a împărtăşit şi critica parchetului referitoare la imposibilitatea înlăturării omisiunii prind atragerea atenţiei inculpatului asupra cazului de revocare a suspendării condiţionate prevăzut de art. 84 din Codul penal din 1969 prin intermediul unei încheieri de îndreptare de eroare materială.

Această procedură este reglementată, atât în vechiul Cod de procedură penală (art. 195) cât şi în noul Cod de procedură penală (art. 278) ca un remediu pentru îndreptarea unor greşeli vădit materiale.

Cu privire la înţelesul sintagmei „eroare materială evidentă”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie–Secţia Penală, într-o decizie de speţă(decizia nr. 1916/25.05.2009), a reţinut că „erori materiale evidente sunt doar acele greşeli scriptice, făcute în cazul scrierii numelui sau prenumelui unei persoane (ex.: P. în loc de P.; I. în loc de I.), a unei sume (100 lei în loc de 10 lei), a unor date calendaristice la care se referă actul procedural sau a datei întocmirii actului, evidenţa erorii traducându-se în lipsa oricărui dubiu cu privire la aceasta, certitudinea ei fiind manifestă, neimpunându-se deliberarea, reaprecierea ori exprimarea unei convingeri”.

Cu alte cuvinte, pe calea procedurii îndreptării de eroare materială evidentă, se pot remedia doar acele greşeli care nu implică o chibzuire, o examinare, o luptă a argumentelor în vederea luării unei hotărâri asupra unei chestiuni oarecare.

Chestiunea, precum în speţă, legată de menţionarea unei cauze de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, deşi nu implică o prea adâncă chibzuire, nu reprezintă, totuşi, o eroare materială în accepţiunea mai sus amintită ci, mai degrabă, o omisiune a instanţei, care, în ipoteza suspendării condiţionate a executării pedepsei, era obligată, cf. art. 359 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, să atragă atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a beneficiului suspendării executării..

O astfel de omisiune nu putea face, însă, nici obiectul unei încheieri de înlăturare a unei omisiuni vădite pe temeiul art. 279 din noul Codul de procedură penală, deoarece respectivul text normativ cuprinde o enumerare limitativă a omisiunilor ce pot fi astfel înlăturate (asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii) şi între care omisiunea în discuţie nu se regăseşte.

Singura cale procedurală de înlăturarea a omisiunii primei instanţe este cea a căii de atac, pe care parchetul a exercitat-o şi căreia Curtea îi va da curs.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a din noul Cod de procedură penală, curtea a admis apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA HUNEDOARA împotriva sentinţei penale nr. 19/23.01.2014 şi a încheierii penale nr. 1/05.02.2014, pronunţate de Judecătoria Hunedoara în dosarul nr. 5510/243/2013.

Curtea a desfiinţat încheierea apelată integral iar sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte stabilirea conţinutului pedepsei accesorii aplicate inculpatului P.C.S. şi al omisiunii indicării tuturor cauzelor care pot atrage revocarea suspendării executării pedepsei şi, rejudecând în aceste limite:

A respins sesizarea din oficiu referitoare la îndreptarea unei erori materiale strecurate în minuta sentinţei penale de primă instanţă.

Cu aplicarea art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, a interzis inculpatului P.C.F., ca pedeapsă accesorie, pe lângă exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b  din Codul penal din 1969, exerciţiul dreptului de a exercita o funcţie de natura celei de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii, prev. de art. 64 alin. 1 lit. c din Codul penal din 1969, respectiv funcţia de gestionar.

A atras atenţia inculpatului şi asupra dispoziţiilor art. 84 din Codul penal din 1969, potrivit cărora, dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii.

Curtea a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare