Revendicare imobiliară

Dosar nr. 2668/205/2009

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIE CIVILA Nr. 2083/2011

Şedinţa publică de la 14 Iunie 2011

Completul compus din:

S-a luat în examinare pentru soluţionare recursul declarat de reclamanta

recurent S.C. împotriva sentinţei civile nr.1510/07.10.2010 a Judecătoriei

Câmpulung în dosarul intimat-pârât fiind T ML.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părtile.

Procedura legal îndeplinită fără citarea părtilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile

asupra recursului au avut loc în şedinţa publică din data de 07 Iunie 2011,

susţinerile părţilor fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă din aceea

dată şi care fac parte integrantă din prezenta decizie.

TRIBUNALUL

Prin cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Câmpulung  sub

nr.2668 la data de 17.08.2009, reclamanta S.C.., reprezentată de S L a chemat în

judecată pe pârâtul T M L pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate şi

posesie suprafaţa de 650 mp situată în extravilanul com.L pct.”V – C”, jud.Argeş.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că prin efectul legii

(H.G.nr.834/1991) a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului potrivit

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.07, nr.0833 eliberat de

Ministerul Agriculturii şi Silviculturii la data de 11.08.1993.S-a mai susţinut că la

data dobândirii terenului, pe el se aflau două platforme tehnologice şi centrul de

achiziţie şi pulpare, împrejmuite de un gard. S-a mai susţinut că potrivit procesului

verbal de vecinătate nr.17730/02.07.1993 încheiat cu S.C. această societate se

învecina cu terenul din litigiu.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp.art.480 C.civ.

La data de 22.10.2009 pârâtul T M L a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că reclamanta nu a determinat cu

certitudine amplasamentul celor 650 mp şi că terenul pe care reclamanta îl deţine

potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate, este altul decât terenul

lui, pe care-l are în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2396/15.09.2009 şi

intabulat conform încheierii nr.4926/28.09.2006.Pârâtul a mai arătat că pe terenul

lui nu există nicio platformă tehnologică, centru de achiziţie şi pulpare şi că cei 569

mp pe care-l deţine în pct.”V-C” l-a cumpărat de la S.C.. şi nu se învecinează pe

nicio latură cu reclamanta. S-a mai susţinut  de asemenea că iniţial, terenul a fost în

proprietatea lui S.C., care l-a înstrăinat lui S.C. potrivit contractului de vânzare-

cumpărare nr.2036/2000, dreptul de proprietate fiind transcris de la acel moment.

Prin sentinţa civilă nr. 1510/07.10.2010 a Judecătoriei Câmpulung s-a respins

cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei s-a arătat că prin certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M.07 nr.0833 din 11.08.1993, terenul din litigiu

a fost dobândit de reclamantă. Din actul intitulat „Situaţia privind stabilirea

terenurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat”, din

documentaţia întocmită potrivit H.G. nr.834/1991, terenul se regăseşte la poziţia

29. S-a mai constatat că drept titlu asupra terenului este trecută Decizia nr.132 din

26.04.1988 a Consiliului Popular Judeţean Argeş, prin care s-a transmis din

administrarea directă a comunei L, în administrarea directă a Întreprinderii pentru

Lşi F Argeş (actualmente SC), terenul în suprafaţă de 300 m.p. cu trimitere la

anexele 1 şi 2. Anexa nr.1 (pag.13 dosar) mai este numită şi „Plan incintă”, are

suprafaţa de 300 m.p.S-a mai constatat că pârâtul a cumpărat 554,33 m.p. de la S.C.

la data de 15.09.2006 potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.2396 de B.N.P.ŢF, iar terenul a fost dobândit de vânzător, prin cumpărare de la

S.C. la data de 11.07.2000, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.2036 .S-a mai reţinut că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză , s-a

constatat că terenul din Decretul 132/26.04.1988 nu se suprapune cu terenul

pârâtului. În concluzie, procedându-se la compararea titlurilor de proprietate,

instanţa de fond a reţinut că pârâtul deţine act de proprietate contractul de

vânzare-cumpărare în formă autentică, pe când reclamanta nu are un titlu de

proprietate, ci un atestat a dreptului de proprietate, care dovedea că la data

eliberării terenul era deţinut de aceasta.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de către reclamnata SC care a

arătat că sentinţa este nelegală întrucât:

1.s-a realizat o greşită apreciere a probelor administrate cu consecinţa

reţinerii unei situaţii de fapt neconforme cu realitatea, în condiţiile în care a

rezultat că terenul în litigiu fusese atribuit în administrarea recurentei printr-o

decizie a fostului Consiliu Judeţean, astfel că acest teren a devenit proprietatea

recurentei în baza Legii nr.15/1990;

2.instanţa a realizat o greşită aplicare a legii întrucât dobândirea dreptului de

proprietate s-a făcut în temeiul legii conform art.644 c.civ., iar nu potrivit

certificatului de atestare a dreptului de proprietate;

3.instanţa de fond nu a făcut o comparare reală a titlurilor, omiţând să

transpună şi documentaţia care a stat la baza certificatului dreptului de proprietate

pentru SC (autoarea intimatlui).

Tribunalul analizând recursul, în opinie majoritară, reţine următoarele:

Acţiunea de revendicare este o acţiune reală, prin care proprietarul care a

pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul

neproprietar. Altfel spus, prin acţiunea în revendicare o persoană cere să i se

recunoască în justiţie dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost

deposedată. Este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa

dreptului de proprietate. Acţiunea în revendicare, fiind un mijloc juridic de

protecţie a proprietăţii, poate fi folosită de către proprietare oricând justificat de

caracterul absolut al dreptului de proprietate. În cadrul acţiunii în revendicare,

reclamantul/reclamanta are obligaţia să dovedească existenţa dreptului său de

proprietate pe care îl pretinde. În lipsa acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-

şi dovedească el titlul său de proprietate, deoarece legea ocroteşte posesia

independent de vreo dovadă a dreptului ce pretinde a se manifesta prin ea. Prin

urmare, atâta timp cât reclamantul nu face dovada dreptului de proprietate,

acţiunea în revendicare trebuie să fie respinsă (în acelaşi sens: Trib. Suprem, s.civ.,

dec.nr. 397/1971, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 52, p. 95).În cazul în care o

persoană juridică a dobândit dreptul de proprietate în conformitate cu art.20 din

Legea nr.15/1990, titlul de proprietate este legea conform art.644 c.civ., iar nu

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, având în vedere că acesta a fost

emis în conformitate cu prevederile HG nr.834/1991 pentru stabilirea şi evaluarea

unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat după o procedură

stabilită de lege, fiind emis în scopul înscrierii acestora în registrul unic al

societăţilor comerciale şi nu pentru dobândirea dreptului de proprietate (în acelaşi

sens: C.S.J., s.de cont.adm., dec.nr.284/1994, în B.J.1994, p.321)

În cauză recurenta-reclamantă SC (fosta Intreprindere de L şi F), a primit

conform Deciziei Comitetului Executiv al  Consiliului Popular al Judeţului Argeş

nr.132/26.04.1988 (f.13 şi f.125-dosar fond), în administrarea directă suprafaţa de

300 mp, situat în incinta cantonului pastoral V, identificat conform anexei nr.1  şi 2

(f.126-dosar fond). Această suprafaţă de teren a fost transpusă de expertul B P ( care

a efectuat lucrarea finală de expertiză in urma dispunerii refacerii expertizei prin

încheierea de şedinţă din data de 15.04.2010-f.128 dosar fond) prin reperele 2-3-4-

10-2, aspect asupra căreia recurenta SC nu a formulat obiecţiuni. De asemenea

recurennta SC a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria

MO7 nr.0833/11.08.1995 (f.7-dosar fond), pentru suprafaţa de 650 mp, conform

poziţiei nr.29 din situaţia centralizatoare (f.9-dosar fond), făcându-se menţiunea la

rubrica „titlu asupra terenului”, faptul că suprafaţa a fost dobândită în baza Deciziei

nr.132/2604.1988. Suprafaţa de 650 mp, conform certificatului de atestare a

dreptului de proprietate mai sus menţionat a fost transpusă de expertul B P(f.150-

dosar fond), prin reperele 1-2-3-4-5-9-8-1, cu contur roşu, în cadrul căreia se

include şi suprafaţa 300 mp dobândită conform Deciziei nr.132/126.04.1998 ,

delimitată de reperele 2-3-4-10-2, De asemenea expertul cauzei a transpus şi

terenul deţinut de intimatul-pârât T M, conform contractului de vânzare-

cumpărare sub nr.2396/15.09.2006 (f.53-dosar fond) şi înscris în cartea funciară

conform încheierii nr.4926/23.10.2006 (f.40-dosar fond), prin reperele 10-4-5-6-7-

9-10. S-a constatat de acelaşi expert, că terenul deţinut de pârâtul T M se suprapune

cu terenul deţinut de recurenta SC, conform certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria MO7 nr.0833/11.08.1995, pentru suprafaţa de 324 mp, pe reperele

10-4-5-9-10, dar nu se suprapune cu terenul deţinut de recurentă în baza deciziei

nr.132/26.04.1988, fiind vorba de amplasamente distincte.

Or, tribunalul reţine , în opinie majoritară, că pentru ca o societate

comercială înfiinţată în baza Legii nr.15/1990 să beneficieze de stabilirea dreptului

de proprietate conform art.20 din actul normativ menţionat, este necesar să se

verifice dacă la data intrării în vigoare a Legii nr.15/1990 mai avea vreun drept de

administrare asupra terenului, având în vedere că în conformitate cu art.1 din

Decretul nr.409/1955, bunurile proprietatea statului puteau fi transmise în

administrare între instituţiile centrale de stat, sfaturile populare şi unităţile tutelate

de acestea , fără plată, inclusiv prin decizii ale comitetului executiv al sfatului

popular, bunurile rămânând proprietate de stat conform dispoziţiilor

constituţionale în vigoare , iar potrivit art.6 raportat la art.7 din Decretul

nr.409/1955, schimbarea titularului dreptului de administrare avea loc pe o

perioadă nedeterminată, astfel că unitatea care deţinea iniţial bunul nu mai deţinea

nici un drept. Or, este de constatat că în cauză, recurenta SC , nu a depus un alt ac

justificativ de dobândire a dreptului de administrarea directă asupra terenului în

litigiu, în afară de Decizia nr.132/26.04.1998, astfel că tribunalul reţine că

recurenta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate în conformitate cu art.20

din Legea nr.15/1990 doar asupra terenului , care era în administrarea sa  conform

Deciziei nr.132/26.04.1988, respectiv asupra suprafeţei de 300 mp, identificată prin

reperele 2-3-4-10-2, amplasament distinct de cel deţinut de pârâtul T L, identificat

prin reperele 10-4-5-6-7-9-10 (f.150-dosar fond). Nu s-ar putea reţine că prin

procesul de delimitare din 2.07.1993 (f.10-dosar fond),semnat şi de reprezentantul

SC s-ar fi stabilit un alt amplasament al suprafeţei de 300 mp, întrucât acest aspect

nu a fost dovedit, nerealizându-se o transpunere a acestuia. De asemenea nu se

poate considera că prin acest proces verbal a avut loc o cedare a unei suprafeţe

suplimentare de 350 mp (650-300mp), câtă vreme un astfel de act de donaţie a unei

suprafeţe de teren sau de înstrăinare trebuia încheiat în formă autentică «ad

validitatem» sub sancţiunea nulităţii absolute conform art.814 c.civ. sau după caz

art.46 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar (în forma in vigoare la data

respectivă).

În concluzie, tribunalul apreciază, în opinie majoritară, că recurenta SC nu

şi-a dovedit dreptul de proprietate în conformitate cu art.1169 c.civ. raportat la

art.20 din Legea nr.15/1990 asupra terenului de 324 mp, revendicată de la pârâtul

T. Împrejurarea că terenul de 324 mp, apare în certificatul de atestare a dreptului

de proprietate seria MO7 nr.0833/11.08.1995, nu este de natură a face dovada

dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe, având în vedere astfel cum s-a

arătat anterior, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate are un caracter

recognitiv, neputând atesta mai multe drepturi decât a dobândit recurenta SC în

conformitate cu art.20 din Legea nr.15/1990. În acest context, tribunalul reţine că

în mod corect a fost respinsă obiecţiunea recurentei SC, prin avocat, conform căreia

expertul nu a precizat cine stăpâneşte suprafaţa de teren de 300 de mp, câtă vreme

s-a stabilit prin raportul de expertiză că pârâtul nu stăpâneşte suprafaţa de 300 mp,

iar acţiunea nu a fost formulată şi în contradictoriu cu alte persoane.

În ce priveşte critica conform căreia instanţa de fond trebuia să dispună ca

prin raportul de expertiză să fie transpusă şi documentaţia SC (autoarea pârâtului),

care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria

AG nr.0042/22.02.1996 (f.44-recurs), tribunalul reţine că un asemenea obiectiv nu

era necesar, câtâ vreme asupra suprafeţei de 324 mp, deţinută de pârâtul T M, în

baza contractului de vânzare-cumpărare sub nr.2396/15.09.2006,  recurenta SC nu

dobândise dreptul de proprietate în conformitate cu art.20 din Legea nr.15/1990.

De asemenea nici critica conform căreia instanţa de fond nu realizat o comparare a

titlurilor de proprietate nu este intemeiată, întrucât ipoteza comparării titlurilor de

proprietate intervine în situaţia în care amplasamentele terenurilor, conform

titlurilor constitutive sau translative, se suprapun, or, în speţă nu suntem într-o

asemenea ipoteză câtă vreme certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu

reprezintă un titlul translativ sau constitutiv, având doar un caracter recognitiv, iar

recurenta SC, nu a dobândit asupra suprafeţei de 324 mp, deţinută de pârât, dreptul

de proprietate conform art.20 din Legea nr.15/1990, neavând aşadar un titlul

constitutiv sau translativ al dreptului de proprietate.

Faţă de considerentele expuse şi având în vedere că recurenta nu a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 324 mp şi nici faptul

că pârâtul T ar stăpâni suprafaţa de 300 mp, distinctă de actul său de proprietate,

tribunalul, în opinie majoritară, în temeiul art.312 c.proc.civ. raportat la art.480

c.civ. va respinge recursul ca nefondat.

În baza art.274 c.proc.civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 1000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge recursul formulat  de reclamanta SC, cu sediul în judeţul Argeş, 

împotriva sentinţei civile nr. 1510/07.10.2010 a Judecătoriei Câmpulung în

contradictoriu cu pârâtul T  M L, domiciliat în ca nefondat.

Obligă recurenta SC la plata către intimat  T  M L a sumei de 1000 lei,

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 14.06.2011.

OPINIE SEPARATĂ

În argumentarea soluţiei de admitere a recursului, cu consecinţa casării

sentinţei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, arăt

următoarele:

Prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în revendicare.

Atâta vreme cât,  ambele părţi în litigiu, au pretins un drept de proprietate

asupra aceluiaşi teren, revenea instanţei de fond obligaţia de a compara titlurile de

proprietate ce se opun.

Simpla existenţă a două titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun,  obligă

instanţa la analizarea  celor două titluri pentru a da preferinţă  celui mai bine

caracterizat.

În speţă, reclamanta a opus certificatul de atestare a dreptului de proprietate

seria M 07 nr.0833/11.08.1993 eliberat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,

înscris în registrul de transcripţiuni de Judecătoria Piteşti sub

nr.13250/3258/10.11.1995,  procesul verbal de vecinătate nr.17730/02.07.1993

însuşit de reprezentanţii SC şi decizia nr.132/26.04.1988,  prin care fostul Consiliu

Popular al jud.Argeş a transmis din administrarea com.L în administrarea directă a

Întreprinderii pentru L şi F Argeş,  terenul în suprafaţă de 300 mp situat în

cantonul pastoral „V”, identificat prin planurile de situaţie anexă nr.1 şi 2, parte

integrantă din decizie,  planuri depuse şi în dosarul de fond – f.102 şi f.126.

Titlurile opuse de pârât le reprezintă contractul de vânzare cumpărare

autentificat sub nr.2896/15.09.2006,  contractul de vânzare cumpărare autentificat

sub nr.2036/2000 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria AG

nr.0042 emis de Consiliul Judeţean Argeş şi  eliberat SC la data de 22.02.1996,

înscris în registrul de transcripţiuni ţinut de Judecătoria Piteşti  sub

nr.1728/10.02.1999.

Rezultă că,  în speţă,  se punea problema analizării drepturilor de proprietate

dobândite şi transmise în patrimoniul ambelor părţi şi, în principal,  a analizării

comparative a conţinutului actelor de proprietate eliberate în condiţiile Legii

15/1990 şi HG 834/1991 urmând să câştige în revendicare, partea  sau autorul său - 

în sens de transmiţător cu titlu particular, care are un drept preferabil,  determinat

ca atare,  pe baza criteriilor de dobândire „ope legis” a dreptului de proprietate, 

prevăzute  de legea şi actul normativ  mai sus menţionate,  cu raportare la noţiunea

de teren necesar desfăşurării activităţii societăţilor comerciale conform obiectului

lor de activitate prevăzut în actul de înfiinţare , noţiune clarificată prin  Criteriile

comune ale MF şi MLPAT date în aplicarea  HG 834/1991,  nr.2665/28.02.1992.

Aceasta, întrucât, asemenea acte creează situaţii juridice identice în favoarea

ambelor părţi,  concretizate prin opozabilitate reciprocă,  ceea ce înseamnă, până la

urmă,  că ele îşi anulează valoarea de probă sau titlu de dobândire a proprietăţii.

Concluzia este impusă  de aplicarea principiului fundamental prevăzut de

art.5 Cod civil iar un act juridic ce produce efecte civile , fie contractual, fie 

univolutiv, cum sunt certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în

aplicarea HG 834/1991, nu poate da naştere decât acelor raporturi pe care legea le

îngăduie.

Prima instanţă a respins acţiunea în revendicare reţinând că pârâtul deţine

act de proprietate , respectiv contractul de vânzare cumpărare în formă autentică,

în timp ce, reclamanta nu are un astfel de titlu,  ci un atestat a dreptului de

proprietate care nu se încadrează în cazurile de dobândire a drepturilor reale

prevăzute de art.644 şi art.645 cod civil,  iar oricum,  în prezent,  pe terenul

revendicat, reclamanta nu mai desfăşoară activitate conform obiectului  prevăzut în

actul de înfiinţare.

Se constată  în primul rând,  că instanţa de fond, a soluţionat procesul „fără a

intra în cercetarea fondului”, iar în conformitate cu dispoziţiile art.312 alin.3 Cod

pr.civilă, casarea unei hotărâri poate fi pronunţată în cazurile prevăzute de art.304

pct.1 , 2, 3, 4, 5 Cod pr.civilă precum şi în toate cazurile în care instanţa a

soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului,  fiind necesară administrarea

de probe noi.

În acest context al analizei, este de menţionat că acţiunea în revendicare este

acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, chestiune

care,  sub raportul condiţiilor cerute pentru exerciţiul dreptului la acţiune, 

presupune justificarea calităţii procesuale a părţilor.

Ca atare,  lipsa uneia dintre calităţi, active sau pasive, atrage sancţiunea

respingerii acţiunii în revendicare,  aceasta,  întrucât,  chestiunea referitoare la

calitate se încadrează în sfera excepţiilor de fond, prin care se neagă însăşi existenţa

raportului de drept material specific acţiunii în revendicare,  adică a condiţiilor de

admitere sau de respingere în fond a acţiunii, de exemplu,  existenţa dreptului

subiectiv de proprietate al  cărei titulară se pretinde în speţă reclamanta.

În al doilea rând,  probatoriul administrat în cauză nu lămureşte fără

echivoc, care dintre titlurile de proprietate invocate de părţi este mai bine

caracterizat.

Nici pârâtul nu a făcut dovada vocaţiei proprii, concrete, a autoarei SC la

dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Raportul de expertiză dispus în cauză nu a transpus în teren certificatul de

atestare a dreptului de proprietate seria AG nr.0042/1996 eliberat transmiţătoarei

cu titlu particular către pârât,  pentru a se putea afirma, urmare controlului

judecătoresc, că actul invocat de pârât,  respectiv contractul de vânzare cumpărare

autentificat sub nr.2396/2006 corespunde acestui certificat iar aparenţa dată de

acest titlu corespunde dreptului afirmat,  soluţia fiind impusă de aplicarea

principiului bine cunoscut, potrivit căruia „nemo  plus iuris ad alium transferre

potest, quam ipse habet”.

Faptul că prin expertiza tehnică s-a concluzionat că terenul în suprafaţă de

300 mp  atribuit reclamantei  prin decizia nr.132/1988 nu se identifică  cu suprafaţa

revendicată şi cu suprafaţa de 320 mp, pe care actele analizate de către expertul

cauzei se suprapun,  nu atrage „ab initio”, prin raportare la dispoziţiile Legii

15/1990 şi HG 834/1991, negarea  valabilităţii şi a puterii doveditoare a actului

juridic  de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamantă, cu atât mai

mult cu cât,  specific procesului de revendicare cu care aceasta  a învestit instanţa,

este o reală confruntare a drepturilor şi intereselor părţilor în conflict, asupra

bunului litigios.

În speţă, există îndoiala şi posibilitatea ca,  şi certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria AG nr.0042/22.02.1996 eliberat SC să nu

îndeplinească cerinţele de valabilitate prevăzute de lege la data eliberării lui şi

atunci, există alte reguli şi criterii obiective pentru compararea titlurilor de

proprietate, cum ar fi, data eliberării lor sau data  efectuării formalităţilor de

publicitate imobiliară, criterii consacrate  de regulile doctrinare dublate de o

jurisprudenţă bine stabilită şi care au o accepţie materială, şi nu formală.

Ca atare,  necesitatea completării probatoriului este certă, astfel încât, nu se

poate ignora regula prevăzută de art.129 cod pr.civilă,  de îndeplinire a obligaţiei de

a afla adevărul,  iar potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.305 Cod pr.civilă,  proba cu

expertiză tehnică nu poate fi administrată în recurs.

1

Domenii speta

Spete similare