Liberare provizorie pe cauţiune; Motivarea lapidară a soluţiei dată de prima instanţa ; Remedii procesuale în recurs; Art. 6 paragraf 1 cedo; opinie separata.

Prin încheierea penală pronunţată de Judecătoria Paşcani în data de 22 iulie 2009, în dosarul nr. 2519/866/2009, s-a admis în principiu cererea formulată  de inculpatul I.S.V. privind liberarea provizorie pe cauţiune, însă pe fond cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut mai întâi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1604 rap. la art. 1602 Cod procedură penală: infracţiunea cercetată (viol) fiind pedepsită cu închisoarea sub 18 ani şi cauţiunea stabilită de instanţă fiind plătită.

Cu privire la fondul cererii s-a apreciat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă (în cauză există indicii temeinice privind săvârşirea infracţiunii cercetate de către inculpat; pericolul social concret pe care îl reprezintă inculpatul rezultă din modul concret de săvârşire a faptei - violenţa manifestată de acesta şi persistenţa infracţională a inculpatului, acesta aflându-se în prezent în cursul termenului de încercare în ceea ce priveşte o pedeapsa anterioară  cu închisoarea, care nu atrage însă starea de recidivă, având în vedere şi  gravitatea faptei cercetate pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoare mai mare de 4 ani). Luând în considerare stadiul procesual actual, respectiv că nu s-au administrat probe până în acest moment în cadrul cercetării judecătoreşti, astfel încât să se stabilească o situaţie reală de fapt, prima instanţă a reţinut că nu există elemente de natură a conduce la admiterea cererii formulate. Apreciind că plata cauţiunii este doar o condiţie a cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, instanţa de fond a constatat că nu se impune judecata în stare de libertate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 1608a al. 6 Cod procedură penală, a respins  cererea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen inculpatul ISV, recursul fiind motivat şi susţinut oral potrivit părţii introductive a deciziei de faţă.

Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor invocate, precum şi din oficiu în condiţiile art. 3856 alin.3 Cod procedură penală, tribunalul a constat că hotărârea recurată este legală şi temeinică.

Nu au fost invocate şi nici nu au putut fi decelate aspecte de nelegalitate care să conducă la casarea încheierii atacate.

Chiar dacă hotărârea primei instanţe este insuficient motivată prin raportare la condiţiile de fond ce ar fi trebuit analizate prin prisma sediului materiei – art. 1604 alin. 1 raportat la art. 1602 alin. 2 Cod procedură penală – tribunalul constată că datele existente în cauză, aşa cum se va arăta în continuare, împiedică liberarea provizorie pe cauţiune.

Cu privire la temeinicie, tribunalul constată că prima instanţă a apreciat corect faptul că în speţă există elemente, în accepţiunea art. 1602 alin. 2 Cod procedură penală, care să justifice necesitatea de a împiedica pe inculpat să săvârşească alte fapte penale; de asemenea, datele cauzei validează şi teza că inculpatul ar putea încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea persoanelor ce urmează a fi audiate în cauză, prin alterarea probelor sau alte asemenea fapte.

Într-adevăr, împrejurarea că inculpatul ISV nu se află la primul contact cu legea penală, permite să se presupună în mod rezonabil că în cauză este prezent riscul de reiterare a unor acte din sfera ilicitului penal. Astfel, inculpatul figurează în cazierul judiciar (f. 56 dos. u.p.) cu o condamnare definitivă la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni (sentinţa penală nr. 186/07.05.2008 a Judecătoriei Paşcani, definitivă prin neapelare). Deşi a beneficiat de clemenţă şi era avertizat asupra consecinţelor atrase de noi încălcări ale legii penale, se pare că inculpatul a nesocotit rolul educativ al procesului finalizat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare şi a înţeles să revină în câmpul infracţional. Sub acest aspect, există nu doar indicii în înţelesul art. 681 Cod procedură penală, ci chiar probe care susţin în mod legitim şi rezonabil bănuiala că inculpatul este autorul unei fapte de agresiune sexuală comisă cu o brutalitate excesivă asupra părţii vătămate SLM.

În acest context, instanţa este îndrituită să se teamă că persoana bănuită de comiterea unor multiple acte de violenţă (obiectivate prin nenumăratele leziuni, descrise în detaliu în actele medico-legale aflate la filele 13, 14 din dosarul de urmărire penală), împotriva unei tinere lipsite de apărare, pe timp de noapte, în scopul obţinerii cu forţa a unor satisfacţii sexuale, chiar înlăuntrul termenului de încercare afectat unei condamnări anterioare, ar putea relua cu uşurinţă ciclul infracţional, dacă ar fi lăsată în libertate.

În plus, există şi date că aflarea adevărului ar putea fi zădărnicită prin lăsarea inculpatului recurent în libertate.

Astfel, audierile care au avut loc în şedinţa din data de 22 iulie 2009 (f. 61, 62 dosar de fond) reflectă faptul că ambele părţi şi-au menţinut poziţiile adoptate încă din faza de urmărire penală, în sensul că inculpatul pare să refuze asumarea unei conduite procesuale corecte, menite să servească la aflarea adevărului şi la lămurirea cauzei sub toate aspectele. Că este aşa, rezultă din cuprinsul declaraţiei inculpatului, care neagă în continuare actele de constrângere, în pofida precizărilor făcute de medicii legişti referitoare la „consumarea unui raport sexual cu violenţă ce poate data din 07/08.06.2009” şi la mecanismul de producere a unor „multiple excoriaţii, echimoză, hematom epicranian, traumatism laringian, […] comoţie cerebrală anamnestică […] prin loviri cu obiecte contondente, comprimare cu mijloace contondente şi târâre”. Această aparenţă de nesinceritate nu poate decât să diminueze şansele de eligibilitate la liberarea provizorie, iar dacă se adaugă şi faptul că în cauză urmează a fi audiaţi mai mulţi martori (chiar oculari), care sunt cunoscuţi sau prieteni cu inculpatul, instanţa nu poate decât să aprecieze că există încă un risc crescut de alterare a probelor, prin influenţarea depoziţiilor persoanelor chemate ca martori. Pe de altă parte, dată fiind natura şi specificul faptelor cercetate, se poate considera că, dacă ar fi lăsat în libertate, inculpatul ar putea să creeze o presiune suplimentară şi injustă asupra victimei infracţiunii de viol, în sensul determinării acesteia la a uza de instituţia retragerii plângerii (legală altminteri, câtă vreme constituie expresia unei manifestări libere de voinţă).

În considerarea celor expuse mai sus, tribunalul constată că durata arestării preventive este încă rezonabilă, prin raportare la stadiul cercetării judecătoreşti, la complexitatea cauzei şi la conduita părţilor, iar în speţă nu au apărut date noi, care să permită o reconfigurare a coerciţiei preventive. Se are în vedere şi faptul că garanţia depunerii unei cauţiuni este insuficientă faţă de raţiunile de ordine publică care impun în continuare măsura arestării, în sensul că scopurile urmărite de art. 136 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 2 Cod procedură penală nu ar putea fi atinse şi prin lăsarea inculpatului în libertate provizorie. De asemenea, elementele particulare ale speţei de faţă sunt de natură să formeze convingerea că obligaţiile complementare subsumate controlului judiciar ar fi lipsite de o eficienţă reală asupra bunei desfăşurări a judecăţii.

Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, tribunalul, în opinie majoritară, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul ISV.

Legat de opinia minoritară, care a uzat de argumentul nemotivării hotărârii de către prima instanţă, majoritatea colegială găseşte că acest raţionament, ce ar conduce la casarea cu trimitere, deşi este în principiu corect, nu poate fi îmbrăţişat, în speţa de faţă, din următoarele motive:

Astfel, soluţia minoritară, deşi legală, are în principal dezavantajul unei vădite lipse de utilitate procedurală. Trebuie observat că cererea de liberare provizorie pe cauţiune, ce face obiectul judecăţii de faţă, a fost formulată încă din data de 2 iulie 2009, iar încheierea pronunţată la aceeaşi dată a fost casată cu trimitere spre rejudecare. Prin decizia penală nr. 488/06.07.2009 a Tribunalului Iaşi s-a atras deja atenţia asupra unor grave carenţe în soluţionarea cererii în primă instanţă şi s-a dispus rejudecarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune (f. 28).

Se constată astfel că o nouă casare cu trimitere, pentru insuficienta motivare a soluţiei din primă instanţă, nu ar face altceva decât să prelungească inutil durata procedurilor, în condiţiile în care astfel de cereri trebuie rezolvate în regim de urgenţă. Aşadar, în loc să primească un răspuns prompt la cererea sa, inculpatul ar fi obligat, şi nu din vina sa, să reia un alt treilea ciclu procesual, de o eficienţă îndoielnică, ceea ce ar fi inacceptabil pentru o astfel de solicitare care reclamă celeritate sporită.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat constant în jurisprudenţa CEDO, Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, mai ales în sfera ocrotită prin dispoziţiile Art. 5 paragraf 3. Or, din această perspectivă, tribunalul consideră că o soluţie pe fond şi solid motivată în calea de atac, chiar defavorabilă recurentului, serveşte mai bine ideea de bună înfăptuire a justiţiei decât o soluţie neutră, de casare cu re-trimitere, care nu ar face decât să alimenteze în mod nedorit speranţa iluzorie pentru inculpat, că liberarea pe cauţiune ar fi posibilă în acest moment procesual.

Opinia separată a judecătorului FEC

Contrar opiniei majorităţii, se apreciază că soluţia instanţei de fond este nelegală şi se impunea în temeiul art.385 indice 15 alin.1 pct.2 lit.c Cod procedura penala în referire la art. 385 indice 9 pct.9 Cod procedura penala casarea încheierii cu trimiterea spre rejudecare a cererii de liberare provizorie pe cauţiune formulata de inculpatul ISV

Aşa cum s-a arătat  în soluţionarea fondului cererii formulate de inculpatul ISV s-a reţinut de instanţa fondului prin încheierea din 22.07.2009 Cod procedura penala că „temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă (în cauză există indicii temeinice privind săvârşirea infracţiunii cercetate de către inculpat; pericolul social concret pe care îl reprezintă inculpatul rezultă din modul concret de săvârşire a faptei - violenţa manifestată de acesta şi persistenţa infracţională a inculpatului, acesta aflându-se în prezent în cursul termenului de încercare în ceea ce priveşte o pedeapsa anterioară  cu închisoarea, care nu atrage însă starea de recidivă, având în vedere şi  gravitatea faptei cercetate pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoare mai mare de 4 ani). Faţa de stadiul procesual actual, respectiv că nu s-au administrat probe până în acest moment în cadrul cercetării judecătoreşti, astfel încât să se stabilească o situaţie reală de fapt, nu există elemente de natură a conduce la admiterea cererii formulate. Apreciind că plata cauţiunii este doar o condiţie a cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, instanţa de fond a constatat că nu se impune judecata în stare de libertate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 1608a al. 6 Cod procedură penală, a respins  cererea ca fiind neîntemeiată”.

Argumentele opiniei minoritare au la bază raţiuni legate de respectarea drepturilor esenţiale ale părţilor, precum şi de rolul şi locul justiţiei într-o societate democratică.

Astfel, pe de o parte, este unanim admis că instituţia prevăzută de art.160 ind.4 alin.1 raportat la art.160 indice 2 alin.1 şi alin.2 Cod procedura penala -liberarea provizorie pe cauţiune - presupune menţinerea condiţiilor  arestării preventive a inculpatului, însă organul judiciar apreciază că liberarea este posibilă sub garanţia plăţii unei cauţiuni. Din aceasta perspectivă referirea instanţei la subzistenţa temeiurilor arestării preventive are rolul exclusiv de a stabili incidenţa dispoziţiilor art.160 indice 1 Cod procedura penală.

În ceea ce priveşte fondul cererii inculpatului, instanţa s-a limitat la a indica că întrucât nu s-au administrat probe până la acest moment procesual „astfel încât să se stabilească o situaţie reală de fapt”, cererea nu poate fi admisă.

Or, un astfel de raţionament este invalid judiciar şi formal, deoarece:

 1.dispoziţiile art.160 indice 1 Cod procedura penal prevăd în tot cursul procesului penal, invinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa in libertate provizorie(…) pe cautiune, fără a stabili un moment procesual la care aceasta cerere poate deveni admisibilă;

2.potrivit raţionamentului primei instanţe, trebuie considerat că situaţia de fapt cercetată, în prezenta cauza, este nereală, întrucât nu au fost administrate probe în faţa instanţei (  totuşi inculpatul ISV este menţinut în stare de arest preventiv).

3. deşi martorii CV, DL, GC şi IAI au fost prezenţi la termenul din 22.07.2009, prima instanţa nu a procedat la audierea acestora, fără nicio justificare, motivând respingerea cererii de liberare pe cauţiune formulata de inculpat pe considerentul „neadministrării de probe”.

Or, a aprecia că scurtele consideraţii ale primei instanţe valorează motivarea soluţiei procesuale conduce la consacrarea rolului exclusiv formal al obligaţiei jurisdicţionale de expunere a motivelor şi permite inserarea oricărei alegaţii cu rol de fundament, chiar dacă aceasta nu are legătură cu cauza.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Or, nicio  împrejurare nu permite să se aprecieze că instanţa de fond a analizat  vreuna din tezele apărării referitoare la temeinicia cererii de liberare, atât în referire la circumstanţele reale, cât şi personale ale inculpatului.

Lipsa unei motivări concise, pertinente şi adecvate a încheierii lipseşte instanţa de recurs de posibilitatea realizării unui control judiciar eficient asupra temeiniciei soluţiei date , dar mai ales lipseşte inculpatul de un grad de jurisdicţie.

Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Europene, o hotarare motivata a instantelor interne in materie dovedeste ca partile au fost ascultate in mod efectiv. Ea ii permite partii interesate sa faca apel si ii da instantei de apel posibilitatea de a analiza hotararea respectiva din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazeaza o hotarare se poate permite un control public al administrarii justitiei (Suominen impotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de alta parte, argumentele pro si contra punerii in libertate nu trebuie sa fie "generale si abstracte" [vezi, printre altele, Smirnova impotriva Rusiei, nr. 46.133/99 si 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)] - (Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului in Cauza Calmanovici impotriva Romaniei , publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 283, din 30 aprilie 2009).

Pentru aceste considerente, contrar opiniei majoritare, s-a apreciat că încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, soluţia legală fiind cea prevăzută de art.385  indice 15 alin.1 pct.2 lit.c Cod procedura penala în referire la art. 385 indice 9 pct.9 Cod procedura penala.

Deşi în mod corect se subliniază de opinia majoritară că soluţia de casare cu trimitere are inconvenientul major al  creşterii duratei de soluţionare a cererii de liberare provizorie pe cauţiune, iar repetarea casării cu trimitere este de natură a denota o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar (Cauza Carstea si Grecu impotriva Romaniei, nr. 56.326/00, 15 iunie 2006, § 42) s-a apreciat că în caz de concurs de drepturi corelative, trebuie acordata prevalenţă celui ce are o pondere mai însemnată în realizarea efectivă a procedurii echitabile.

Nu se împărtăşeşte nici aprecierea opiniei majoritare, conform căreia reluarea procedurii este lipsită de utilitate procedurală, în condiţiile în care trimiterea cererii la prima instanţa ar fi permis analizarea acesteia după audierea martorilor, având în vedere că riscul crescut de influenţare a depoziţiilor acestora pare a cântări hotărâtor şi în motivarea soluţiei instanţei de recurs. Or, aşa cum s-a arătat, neaudierea martorilor (unii chiar oculari) la termenul din 22.07.2009 nu poate fi imputată inculpatului, care nici nu a putut preciza în faţa instanţei de recurs motivul pentru care nu s-a procedat la ascultarea acestora.

De asemenea, nu în ultimul rând, s-a apreciat că validarea soluţiei primei instanţe, prin respingerea recursului formulat, chiar prin suplinirea gravelor deficienţe constatate,  nu serveşte ideii de bună-înfăptuire a justiţiei  întrucât păstrează aparenţa legalităţii procedurii desfăşurate în faţa primei instanţe şi transmite un semnal greşit instanţelor de fond.

Domenii speta

Spete similare