Ultraj. Recidivă postcondamnatorie. Individualizare pedeapsă. Revocare liberare condiţionată.

JUDECĂTORIA MANGALIA

SENTINŢA PENALĂ NR. 51/P DIN DATA DE 12.02.2008

Ultraj. Recidivă postcondamnatorie. Individualizare pedeapsă. Revocare liberare condiţionată.

Prin rechizitoriul nr. 1980/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 239 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia de  29.10.2007.

În cuprinsul actului de sesizare s-a arătat că, în noaptea de 29/30.09.2007, agenţii de poliţie B.C. şi P.I., din cadrul Postului de poliţie x , aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu au făcut semn regulamentar de oprire unui autovehicul ce venea dinspre satul Plopeni.

Maşina respectivă, s-a susţinut în rechizitoriu, a oprit la o distanţă de circa 150 de metri de locul în care se aflau lucrătorii de poliţie şi din ea au coborât două persoane, respectiv inculpatul R.G. şi martorul N.I., care au fugit. Prin staţia de amplificare de la maşina poliţiei, partea vătămată B.C. le-a somat pe cele două persoane să se întoarcă întrucât fuseseră identificate, iar, prin staţia de emisie – recepţie, a solicitat ajutorul unui alt lucrător de poliţie, din cadrul Postului de poliţie Y, aflat la rândul său în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe raza satului Plopeni.

S-a mai arătat în actul de sesizare că, la faţa locului au sosit, mai întâi, agentul de poliţie M C, însoţit de paznicii comunali, după care a venit şi inculpatul R.G., care a început să adreseze injurii lucrătorilor de poliţie care opriseră maşina. Observând că unul dintre aceştia este B.C., inculpatul a început să-i reproşeze că, în trecut, când îl cercetase penal pentru comiterea unei infracţiuni de viol, i-ar fi fabricat probe pentru a-i dovedi vinovăţia.

Datorită comportamentului recalcitrant al inculpatului, s-a arătat în rechizitoriu, cei doi lucrători de poliţie au încercat să-l liniştească, spunându-i să înceteze, însă acesta nu a data curs solicitării şi a început să-i adreseze ameninţări părţii vătămate, afirmând că îi va arunca o sticlă de benzină în casă, că va incendia clădirea în care soţia lucrătorului de poliţie îşi desfăşura activitatea, că-i va omorî copilul şi că, la sfârşitul săptămânii, va merge la soacra lui pentru a-i lua fata.

În cuprinsul actului de sesizare s-a mai arătat că inculpatul chiar a încercat să se apropie de partea vătămată, însă martorul PL s-a interpus între aceştia, crezând că inculpatul vrea să-i facă un rău lucrătorului de poliţie, gest care l-a iritat pe inculpat şi l-a determinat să-l lovească cu pumnul pe martor.

Apreciind că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) din Codul penal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a dispus trimiterea în judecată a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii menţionate.

Totodată, în ceea ce priveşte încadrarea juridică, în sarcina inculpatului au fost reţinute şi dispoziţiile art. 37 lit. a) din Codul penal referitoare la recidiva postcondamnatorie, faţă de împrejurarea că acesta a comis fapta în perioada liberării condiţionate din pedeapsa de 5 ani închisoare la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 140 din 07.04.2004 a Judecătoriei Mangalia.

În cursul judecăţii, instanţa a procedat la audierea părţii vătămate B.C. şi a martorilor MC, P Nicolae şi N.I. şi a luat act de refuzul inculpatului de a da declaraţie

Coroborând probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

Partea vătămată B.C. este poliţist, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Postului de Poliţie al comunei x , iar inculpatul R.G. domiciliază în comuna x şi este recidivist, prin sentinţa penală nr. 140 din 07.04.2004 a Judecătoriei Mangalia fiind condamnat la pedeapsa de cinci închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol.

Inculpatul a fost arestat la data de 03.02.2004, în vederea executării pedepsei menţionate anterior, şi a fost liberat condiţionat la data de 20.03.2007, având un rest de executat de 685 de zile, conform fişei sale de cazier judiciar.

În noaptea de 29/30.09.2007, partea vătămată B.C., însoţită de un alt agent de poliţie, ambii din cadrul Postului de poliţie X, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au observat un autovehicul care venea dinspre satul Plopeni.

P.A. a făcut semn regulamentar de oprire, însă autoturismul a fost oprit la o distanţă de câteva zeci de metri de maşina poliţiei şi din el au coborât două persoane, respectiv inculpatul R.G. şi martorul N.I., care au fugit. Prin staţia de amplificare de la maşina de serviciu, partea vătămată B.C. le-a somat pe cele două persoane să se întoarcă întrucât fuseseră identificate, iar, prin staţia de emisie – recepţie, a solicitat ajutorul lucrătorilor de poliţie din cadrul Postului de poliţie y.

După câteva minute, inculpatul R.G. s-a apropiat de maşina poliţiei, iar, în scurt timp, au ajuns la faţa locului şi agentul de poliţie M. C., din cadrul Poliţiei y , însoţit de paznicii comunali. În prezenţa acestora, inculpatul a început să adreseze ameninţări părţii vătămate, afirmând că îi va da foc la casă, că va incendia clădirea în care soţia lucrătorului de poliţie îşi desfăşura activitatea şi că-i va omorî copilul.

Inculpatul chiar a încercat să se apropie de partea vătămată cu intenţia de a o lovi, însă martorul PN s-a interpus între aceştia, iar gestul său l-a iritat pe inculpat şi l-a determinat să-l lovească cu pumnul pe martor.

După acest incident, inculpatul R.G. a mai fost implicat într-un scandal petrecut în cursul nopţii de 20/21.10.2007 când, pe fondul stării de ebrietate în care se afla, acesta a lovit cu cuţitul două persoane care participau la o nuntă, prin încheierea nr. 33/P/2007 a Judecătoriei Mangalia, inculpatul fiind arestat pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi lovire sau alte violenţe.

Inculpatul R.G. a refuzat să dea declaraţii în cursul procesului penal, însă vinovăţia sa rezultă fără echivoc din declaraţiile persoanelor prezente la incident (partea vătămată B.C. şi martorii care l-au auzit pe acesta adresând părţii vătămate, direct şi nemijlocit, ameninţări în sensul că îi va da foc la casă, că va incendia clădirea în care soţia sa îşi desfăşura activitatea şi că-i va omorî copilul.

Declaraţia martorului N.I. este neconcludentă sub aspectul existenţei sau inexistenţei faptei ori a vinovăţiei inculpatului, întrucât acesta a afirmat că a ajuns la locul incidentului după ce discuţia dintre părţi se terminase. 

Din examinarea fişei de cazier judiciar a inculpatului instanţa reţine că, prin sentinţa penală nr. 140 din data de 07.04.2004 a Judecătoriei Mangalia, acesta a fost condamnat la pedeapsa de cinci ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol.

Fapta inculpatului R.G. care, în noaptea de 29/30.09.2007, a adresat ameninţări în mod nemijlocit părţii vătămate B.C., agent de poliţie în cadrul Postului de Poliţie x, aflat în exerciţiul funcţiunii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) din Codul penal.

Elementul material al laturii obiective s-a realizat prin activitatea  inculpatului care a adresat, în mod direct şi nemijlocit (în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat), ameninţări cu incendierea locuinţei şi a clădirii în care soţia acestuia îşi desfăşura activitatea, precum şi ameninţări cu moartea faţă de fiica lucrătorului de poliţie, care au fost de natură să o alarmeze pe partea vătămată.

Aptitudinea ameninţărilor de a-l alarma pe poliţist este dovedită de starea în care s-a aflat partea vătămată după incident (aceasta a declarat că a simţit o temere pentru membrii familiei sale şi l-a rugat pe MC să aibă grijă ca inculpatul să nu incendieze magazinul soţiei sale, potrivit susţinerilor acestui martor), de trecutul infracţional al inculpatului (acesta a mai fost condamnat anterior), dar şi de comportamentului inculpatului la momentul comiterii faptei ( era agresiv şi într-o stare de surescitare nervoasă, încercând să se apropie chiar de partea vătămată pentru a o lovi) sau după acea dată (a fost arestat ulterior tocmai pentru comiterea unor fapte de violenţă, şi anume pentru înjunghierea unor persoane care participau la o nuntă).

Or, toate aceste împrejurări denotă starea de temere cauzată părţii vătămate de ameninţările adresate de către inculpat, precum şi temperamentul agresiv al acestuia din urmă, posibilitatea ca inculpatul să îşi pună în practică aceste ameninţări fiind reală.

De asemenea, agentul de poliţie B.C. se afla în exerciţiul funcţiunii, desfăşurând activităţi de serviciu pe linie de circulaţie.

În acest sens, art. 2 din Legea 360/2002 privind statutul poliţistului prevede că „poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţi publice, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite prin lege”.

Urmarea imediată a constat în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea de stat, prin reprezentantul său, dar şi într-o atingere a libertăţii morale a persoanei ultragiate, legătura de cauzalitate decurgând din însăşi desfăşurarea activităţii ce constituie elementul material al infracţiunii.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă întrucât acesta a prevăzut rezultatul faptei sale (crearea unei stări de pericol pentru autoritatea de stat şi atingerea adusă libertăţii morale a părţii vătămate), şi, deşi nu a urmărit acest rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui.

De asemenea, inculpatul a ştiut că acţiunea sa este îndreptată împotriva unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, acesta cunoscând că partea vătămată este poliţist, din moment ce, în timpul incidentului, partea vătămată era îmbrăcată în uniforma de serviciu, astfel cum reiese din declaraţia acesteia şi din declaraţiile martorilor.

Totodată, având în vedere că inculpatul R.G. a săvârşit fapta după rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 140 din data de 07.04.2004 a Judecătoriei Mangalia, prin care a fost condamnat la pedeapsa de cinci ani închisoare, dar mai înainte de executarea acestei pedepse, instanţa va reţine în sarcina acestuia starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de dispoziţiile art. 37 lit. a) din Codul penal.

În privinţa tratamentului sancţionator însă, dat fiind că inculpatul R.G. a comis fapta în cursul liberării condiţionate din executarea pedepsei susmenţionate, instanţa va da eficienţă dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Codul penal referitoare la revocarea acestui beneficiu.

La stabilirea pedepsei faţă de inculpat, instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 alin. (1) din Codul penal, respectiv dispoziţiile părţii generale a acestui act normativ, limitele de pedeapsă fixate în norma incriminatoare, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, instanţa constată că, raportat la modul în care a fost comisă (adresarea ameninţărilor în prezenţa mai multor persoane, urmată chiar de intenţia de a o lovi pe partea vătămată), la starea de temere cauzată părţii vătămate, la trecutul infracţional al inculpatului şi la comportamentul violent manifestat de acesta ulterior (când a fost arestat pentru comiterea unor infracţiuni de violenţă), fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Pentru considerentele expuse, instanţa îl va condamna pe inculpat la pedeapsa de un an şi şase luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal.

În temeiul art. 61 alin. (1) din Codul penal, instanţa va revoca liberarea condiţionată privind pedeapsa de cinci ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 140 din 07.04.2004 a Judecătoriei Mangalia, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 264 din 03.06.2004 a Tribunalului Constanţa, va contopi restul de pedeapsă de 685 de zile cu pedeapsa de un an şi şase luni închisoare din prezenta cauză şi va aplica inculpatului R.G. pedeapsa cea mai grea de 685 de zile.

Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din Codul penal „pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64”, iar în conformitate cu aliniatul al doilea al aceluiaşi articol „condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) – c) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei (…)”.

Deşi art. 71 alin. (2) din Codul penal impune aplicarea obligatorie a pedepsei accesorii constând în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) – c) din acelaşi act normativ, instanţa constată că, raportat la circumstanţele speţei, interzicerea dreptului de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii nu răspunde niciunuia dintre dezideratele enunţate de art. 52 din Codul penal privind scopul pedepsei.

Astfel, în afara oricărei conexiuni cu faptele imputate inculpatului şi fără a justifica o măsură de corectare pe viitor a comportamentului acestuia, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii apare ca fiind o măsură penală incidentă, prin automatismul legii, în domeniul vieţii private a persoanei condamnate. Or, o atare ingerinţă trebuie să îşi găsească justificarea în necesitatea intervenţiei, precum şi în scopurile reclamate de o asemenea măsură într-o societate democratică.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private (…)”, iar punctul 2 prevede că „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Având de soluţionat conflictul dintre norma naţională română, reprezentată de art. 71 alin. (2) din Codul penal, şi norma europeană, reprezentată de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa constată că aplicarea automată a pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, reglementată de dreptul penal român, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti, nu îndeplineşte cerinţele enunţate de art. 8 pct. 2 din Convenţie.

În speţă, instanţa constată că, faţă de natura infracţiunii comise de inculpatul R.G., interzicerea dreptului de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică, neavând nicio legătură cu securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, singurele valori de natură a justifica ingerinţa.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) din Codul penal, instanţa va interzice inculpatului R.G. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal pe durata executării pedepsei principale.

Partea vătămată B.C. s-a constituit parte civilă în procesul penal solicitând obligarea inculpatului la sumei de 1 leu despăgubiri civile pentru daunele morale.

Potrivit dispoziţiilor art. 998 din Codul civil „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Aceste dispoziţii legale reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie care angajează răspunderea autorului faptei ori de câte ori sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile acesteia şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar pentru a fi susceptibil de reparare acesta trebuie să aibă un caracter cert atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţilor de evaluare.

Dovada existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia revine, în temeiul dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, victimei faptei ilicite, care are calitatea de persoană care face o afirmaţie în faţa judecătorului, în accepţiunea acestui text de lege.

Prejudiciul moral, consecinţă negativă, nesusceptibilă de evaluare pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept (în speţă, dreptul la integritatea fizică psihică a persoanei) este măsurat cu oarecare relativitate, ce ţine de persoana victimei, de consecinţele negative suferite de aceasta în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă.

Prin acţiunea ilicită a inculpatului (producerea unei stări de temere în legătură cu viaţa membrilor familiei sale, dar şi prin atingerea adusă prestigiului funcţiei de poliţist), partea civilă B.C. a suferit un prejudiciu moral, care constă în întreaga gamă de suferinţe şi dureri de natură fizică şi psihică pe care le încearcă victima unei fapte ilicite.

Pentru aceste motive şi faţă de principiul disponibilităţii ce guvernează acţiunea civilă în procesul penal, instanţa va admite acţiunea civilă şi îl va obliga pe inculpat să plătească părţii civile B.C. suma de 1 leu daune morale.

În temeiul art. 189 din Codul de procedură penală, onorariul apărătorului din oficiu al inculpatului în faza urmăririi penale precum şi onorariul apărătorului din oficiu al inculpatului în cursul judecăţii, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul de avocaţi Constanţa, iar în temeiul art. 191 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa îl va obliga pe inculpat să plătească statului suma de 300 de lei cheltuieli judiciare avansate de acesta în cauză.

Domenii speta

Spete similare