Partaj

Partaj. Efectele tranzacţiei încheiate de soţi anterior cererii de divorţ, sub imperiul codului familiei

Dosar nr. 4523/55/2013

Prima instanţă :

A admis acţiunea civilă şi în parte acţiunea reconvenţională şi a luat act de tranzacţia încheiată de părţi. A constatat că prin semnarea contractului, pârâtul şi-a însuşit conţinutul acestuia, dar cu toate acestea susţine nevalabilitatea actul semnat, astfel că instanţa a procedat la analiza condiţiilor de fond şi de formă pentru valabilitatea convenţiei.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă pentru valabilitatea tranzacţiei,  a reţinut că potrivit art. 1705 C.civ., tranzacţia este un act consensul, forma scrisă fiind cerută ad probationem. Mai mult, obiectul tranzacţiei îl reprezintă partajarea bunurilor comune, bunuri asupra cărora fiecare din soţi are un drept de proprietate devălmaşă, astfel încât prin convenţia încheiată părţile îşi recunosc drepturi preexistente asupra unor bunuri imobile şi mobile, niciuna din părţi nu transmite sau promite prestaţii noi, tranzacţia încheiată producând efecte pur declarative.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond reglementate de legiuitor pentru valabilitatea unei tranzacţii, a constatat că potrivit art. 1704 Cod civil, scopul încheierii acestui contract este fie de a pune capăt unui litigiu început, fie de a preîntâmpina naşterea unui litigiu. Având în vedere că înscrisul prezentat instanţei a fost semnat de părţi anterior introducerii acţiunii de partaj, a reţinut că scopul încheierii tranzacţiei a fost acela de a preîntâmpina un litigiu având ca obiect partajul bunurilor comune.

Faţă de critica pârâtului de nevalabilitate a tranzacţiei pe motiv că aceasta este încheiată în timpul căsătoriei, instanţa a constatat că potrivit art. 36 din Codul familiei, pentru motive temeinice, soţii pot efectua partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, însă numai cu intervenţia instanţei de judecată.  A mai reţinut că problema care se pune, este dacă tranzacţia încheiată poate fi considerată un partaj voluntar intervenit în timpul căsătoriei. În acest sens, analizând conţinutul convenţiei încheiate anterior introducerii acţiunii de divorţ, instanţa a constatat că în cuprinsul tranzacţiei părţile au stipulat o condiţie suspensivă, respectiv, introducerea acţiunii de divorţ prin acordul părţilor. Astfel, părţile, au convenit modalitatea de împărţire a bunurilor comune, în considerarea acţiunii de divorţ prin acord, introdusă două luni mai târziu, prin urmare, convenţia părţilor produce efecte în momentul îndeplinirii condiţiei suspensive, respectiv, după introducerea acţiunii de divorţ prin acord.

A mai reţinut că, încheierea tranzacţiei în timpul căsătoriei este justificată de motive temeinice, pârâtul plecând în Stele Unite ale Americii, acesta nefiind prezent personal nici la judecarea procesului de divorţ prin acord, astfel încât în mod rezonabil se poate considera că motivul principal al încheierii tranzacţiei anterior introducerii acţiunii de divorţ îl reprezintă plecarea pârâtului în străinătate şi imposibilitatea de a se prezenta personal pentru a efectua un partaj ulterior prin bună învoială.

Un alt argument a fost acela că, convenţia părţilor a fost prezentată instanţei ulterior desfacerii căsătoriei părţilor, valabilitatea tranzacţiei fiind analizată în cadrul procesului de partaj, acesta devenind astfel un partaj judiciar, astfel că, deşi data convenţiei este anterioară desfacerii căsătoriei, partajul devine unul judiciar prin introducerea acţiunii de partaj şi prezentarea unui înscris care cuprinde voinţa părţilor în ceea ce priveşte modalitatea de împărţire bunurilor comune. Astfel, posibilitatea instanţei de judecată de a lua act de învoiala părţilor, respectiv de a efectua un partaj voluntar în condiţiile art. 271 din Codul de procedură civilă, nu este condiţionată de data învoielii şi nici de manifestarea unui nou consimţământ pentru un act valabil încheiat, singura condiţie impusă de legiuitor fiind înfăţişarea părţilor.

S-a mai apreciat că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, actul juridic încheiat de părţi se impune atât acestora cât şi instanţei, întocmai ca legea. Odată semnat un contract consensual şi sinalagmatic, acesta se poate revoca doar prin voinţa ambelor părţi, potrivit art. 969 alin. 2 din Codul civil. Dacă s-ar admite că, după asumarea unui angajament, i s-ar permite uneia din părţile contractante să se răzgândească, în detrimentul celeilalte părţi, s-ar eluda principiile efectelor actului juridic, stabilitatea şi siguranţa raporturilor juridice generate de actele juridice civile şi chiar imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Instanţa de apel :

Admite apelul. Tribunalul a avut în vedere faptul, ca o chestiune preliminară, că în ceea ce priveşte problema tranzacţiei, în mod eronat prima instanţă a considerat valabil şi a dat valenţe juridice înscrisului intitulat „Tranzacţie”, prin care aceştia ar fi convenit asupra sistării comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Cu privire la această tranzacţie, încheiată în anul 2006, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 36 Codul Familiei, care, la alin.1 statuează astfel: „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească”.

Aşadar, s-a reţinut că învoiala părţilor privind partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, poate interveni doar „la desfacerea căsătoriei”, respectiv în următoarele momente: a) concomitent cu intervenirea hotărârii de divorţ; b) în cursul procesului de divorţ; c) în perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de divorţ. Altfel spus s-a reţinut că, în doctrină şi jurisprudenţă, s-a stabilit în mod unitar că împărţirea convenţională a bunurilor comune de către soţi anterior introducerii acţiunii de divorţ este lovită de nulitate absolută (în acest sens, Tribunalul Suprem, dec.1467 din 1973, în C.D 1973 pag.252; R.RD nr.7 din 1976, p.36); totuşi, în jurisprudenţă  s-a apreciat că deşi este nulă convenţia de împărţire a bunurilor comune intervenită în timpul căsătoriei, soţii fiind despărţiţi în fapt iar divorţul apărând ca iminent, o atare convenţie poate fi luată în considerare ca mijloc de probă, alături de alte dovezi pentru a se determina raporturile patrimoniale dintre soţi cu prilejul împărţirii bunurilor comune (a se vedea Tribunalul Suprem, dec.civ.61/1986, în RRD 10/1986 pag.63-64 şi Curtea de Apel Târgu Mureş, decizia 551/13.06.2002, în SET 1/2002).

Raportând cele arătate anterior la situaţia din prezenta speţă, tribunalul a remarcat faptul că menţionata tranzacţie de partaj a fost întocmită anterior momentului promovării acţiunii de divorţ; ulterior rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, reclamanta a promovat o acţiune de partaj, soluţionată prin sentinţa Judecătoriei Arad, hotărâre prin care s-a dispus împărţirea bunurilor comune ale soţilor, fără însă a fi valorificată tranzacţia.

Aşadar, considerând irelevant faptul dacă pârâtul a semnat sau nu menţionata tranzacţie şi chiar dacă ipotetic s-ar admite că a semnat-o, tribunalul a constatat că aceasta este nulă, fiind încheiată anterior promovării acţiunii de divorţ, aşadar cu nerespectarea dispoziţiilor art.36 al.1 Codul familiei, astfel că tranzacţia poate fi luată în considerare cel mult ca mijloc de probă, alături de alte dovezi, pentru reglementarea corectă a raporturilor patrimoniale dintre soţi.

În concluzie tribunalul a reţinut că prima instanţă nu era îndreptăţită a pronunţa o hotărâre prin care să ia act de menţionata tranzacţie, pentru cele arătate anterior, dar şi ţinând seama de faptul că instanţa poate da hotărâre care să consfinţească învoiala părţilor în cazul în care părţile cer acest lucru, prezentându-se în faţa instanţei (art. 270 Cod procedură civilă anterior).

S-a mai reţinut că în cauză doar reclamanta a cerut instanţei să ia act de învoiala părţilor, în timp ce pârâtul s-a opus în mod constant.

Este de menţionat că reclamanta a arătat că în cauză se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art.36 al.2 Codul Familiei, care statuează că „pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei”, tribunalul însă nu a împărtăşit acest punct de vedere, întrucât, chiar admiţând existenţa unor motive temeinice pentru partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei, această partajare se poate realiza doar prin hotărâre judecătorească, iar nu prin convenţia părţilor, aşa cum este situaţia în prezentul litigiu.

Instanţa de recurs :

Respinge recursul declarat împotriva deciziei civile pronunţată de Tribunalul Arad – Secţia Civilă, reţinând că la data la care reclamanta pretinde că ar fi încheiat cu soţul său tranzacţia privind partajul bunurilor lor comune, regimul comunităţii de bunuri ale soţilor era guvernat de dispoziţiile Codului familiei.

În art. 36 al acestui cod se prevedea într-adevăr, posibilitatea sistării comunităţii de bunuri prin înţelegerea soţilor însă numai dacă acest lucru ar fi intervenit după desfacerea căsătoriei ori concomitent cu procesul de divorţ, partajul lor voluntar  intervenit în timpul căsătoriei fiind prohibit de lege sub sancţiunea nulităţii.

Inexistenţa efectelor valabile ca tranzacţie ale acestui act permite însă evaluarea lui ca mijloc de probă în contextul celorlalte probe din dosar.

Domenii speta

Spete similare