Constatare vechime neîntreruptă în muncă

Codul muncii: art. 34, art. 54, art. 153 şi art. 40 al.2 lit. f;

Reclamanta s-a angajat şi a început să presteze munca începând cu luna februarie 2009 în favoarea pârâtei,  fără întrerupere, fără a beneficia de concedii fără plată, fiind remunerată pentru toată perioada, însă fără a se fi virat contribuţiile de asigurări sociale legale.

Prima instanţă a soluţionat cauza cu aplicarea prevederilor art. 153 coroborat cu art.54 si art.34 din Codul muncii, reţinând corect atât perioada ce constituie vechime neîntreruptă în muncă a reclamantei la societăţile apelante şi necesitatea corelării de către angajator a menţiunilor din registrul general de evidenţă a salariaţilor, cât şi caracterul întemeiat pe dispoziţiile art.40 alin.2 lit.f din Codul muncii, al cererii reclamantei de obligare a pârâtelor la virarea contribuţiilor de asigurări sociale de stat pentru perioada în discuţie.

Prin sentinţa civilă nr.1767 din 09 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia civilă, în dosar nr.1929/102/2014, s-a admis acţiunea civilă formulată  de reclamanta D. E.,  în contradictoriu cu pârâta S.C. I. F. S.R.L., s-a constatat vechimea neîntreruptă în muncă a reclamantei în perioada 02.02.2009 - 05.01.2011, la societatea pârâtă S.C. I. F. S.R.L., a obligat pârâta S.C. I. F. S.R.L. la rectificarea menţiunilor efectuate în registrul de evidenţă a salariaţilor, în sensul operării vechimii neîntrerupte în muncă a reclamantei pentru perioada 02.02.2009 - 05.01.2011, a obligat pârâta S.C. I. F. S.R.L. la virarea tuturor contribuţiilor de asigurări sociale de stat aferente reclamantei pentru perioada 02.02.2009 - 05.01.2011, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta D. E., în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S. E. C. S.R.L., s-a constatat vechimea neîntreruptă în muncă a reclamantei în perioada 06.01.2011 - 21.02.2014, la societatea pârâtă S.C. I. S. E. C. S.R.L., a obligat pârâta S.C. I. S. E. C. S.R.L. la rectificarea menţiunilor efectuate în registrul de evidenţă a salariaţilor, în sensul operării vechimii neîntrerupte în muncă a reclamantei  pentru perioada 06.01.2011 - 21.02.2014, a obligat pârâta S.C. I. S. E. C. S.R.L. la virarea tuturor contribuţiilor de asigurări sociale de stat aferente reclamantei pentru perioada 06.01.2011- 21.02.2014, a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei că din adeverinţa nr.87 din 04.03.2014 emisă de pârâta SC I. F. SRL rezultă că reclamanta a fost încadrată în muncă la această societate în perioada 02.04.2009-05.01.2011, în funcţia de muncitor necalificat, perioadă în care ar fi beneficiat de 161 zile de concediu fără plată. S-a mai reţinut că din adeverinţa nr.86/04.03.2014 eliberată de pârâta SC I. S. E. C. SRL reiese că reclamanta a fost salariata acestei societăţi în perioada 06.01.2011-21.02.2014, interval în care ar fi fost pontată în 300 de zile de concediu fără plată. Acordarea concediilor fără plată pentru reclamantă se reflectă şi în adeverinţa nr.12186/29.01.2014 întocmită de Casa Judeţeană de Pensii Mureş. Prima instanţă a reţinut că astfel cum reiese din prevederile art.153 coroborate cu art.54 din Codul muncii, suspendarea contractelor individuale de muncă ale reclamantei încheiate cu societăţile pârâte, pentru concedii fără plată, putea interveni numai cu acordul expres al reclamantei, dar că nu s-a făcut dovada existenţei unui asemenea acord. S-a apreciat că dimpotrivă, din depoziţia martorei audiată în cauză rezultă că reclamanta s-a angajat şi a început să presteze munca începând cu luna februarie 2009 în favoarea pârâtei SC I. F. SRL, fără întrerupere, fără a beneficia de concedii fără plată, fiind remunerată pentru toată perioada, însă fără a se fi virat contribuţiile de asigurări sociale legale. S-a reţinut că în conformitate cu prevederile art.272 din Codul muncii, societăţilor angajatoare le revenea obligaţia procesuală imperativă de a depune dovezile în apărarea lor, până la prima zi de înfăţişare şi că faţă de refuzul pârâtelor de la depune înscrisurile solicitate apoi de instanţă, au devenit incidente prevederile art.273 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe pârâtele SC I. F. SRL şi SC I. S. SRL au declarat în termen legal apel, prin care solicită schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii civile formulată de reclamantă.

În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtele susţin că sentinţa atacată este nelegală şi arată că intimata reclamantă D. E. a prestat activitate remunerată în baza contractului individual de muncă semnat de către aceasta începând cu data de 02.04.2009, aşa cum a fost înscris şi în carnetul de muncă. Arată că la data completării carnetului de muncă conform prevederilor Ordinului 1083/2011, s-au solicitat din nou documentele care atestă calitatea de salariat, respectiv contractele de muncă şi state de plată pentru luna decembrie 2010 şi este posibil să fi rămas la ITM exemplarul de contract al societăţii. Se arată că de altfel, înainte de semnarea contractului individual de muncă, intimata reclamantă a depus la data de 10.03.2009 declaraţia pe proprie răspundere potrivit căreia carnetul de muncă se află a ITM şi susţine că în aceste condiţii, contractul individual de muncă nu putea fi încheiat anterior şi depus la ITM Bucureşti fără să fie însoţit de carnetul de muncă sau declaraţia pe proprie răspundere cu privire la deţinerea sau lipsa carnetului de muncă. Se invocă şi prevederile art.2 alin.1 din Legea nr.130/1999 şi se susţine că numai ITM Bucureşti a avut atribuţii legale în ceea ce priveşte completarea carnetelor de muncă, deci prin înscrierea contractului de muncă cu începere de la data de 02.04.2009 se certifică legalitatea acestuia. Solicită înlăturarea probei testimoniale administrată în primă instanţă şi se arată că declaraţia martorei R. V., aflată ea însăşi în litigiu cu pârâtele, nu poate fi obiectivă. Solicită a se avea în vedere ca document care atestă începutul activităţii, contractul de muncă semnat de reclamantă şi consemnat în carnetul de muncă. Se mai arată că în alt litigiu pe care societatea apelantă îl poartă cu martora R. V. este depus în dosarul acelei cauze contractul de muncă al salariatei, ceea ce constituie o dovadă a faptului că apelanta a înmânat un exemplar din contractele individuale de muncă salariaţilor.

Apelantele invocă în continuare în temeiul art.268 alin.2 din legea nr.53/2003, prescripţia în ceea ce priveşte dreptul reclamantei intimate de a solicita rectificarea menţiunilor efectuate în registrul de evidenţă a salariaţilor pentru perioada anterioară datei de 23.05.2011, respectiv pentru începerea activităţii la data de 02.02.2009, aşa cum se solicită prin cererea de chemare în judecată. Apelanta arată că cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze a fost înregistrată de reclamantă la Tribunalul Mureş la data de 23.05.2014.

Se arată în continuare că pentru neconcordanţele identificate pentru perioada lucrată au fost efectuate corecţiile în declaraţiile transmise la Casa de Pensii Bucureşti, prin depunerea declaraţiilor rectificative potrivit prevederilor legale. Pentru perioada 2009-31.12.2010 corecţiile au fost efectuate prin depunerea declaraţiilor rectificative direct la casa de pensii în data de 04.08.2014; pentru perioada 2011-2014 corecţiile au fost efectuate prin transmiterea on line a declaraţiilor rectificative (declaraţia 112) la ANAF, aceste declaraţii fiind transmise pentru toţi angajaţii societăţii. Se mai arată că potrivit procedurilor Casei de Pensii, eliberarea adeverinţelor privind stagiile de cotizare se efectuează individual sau în baza unei procuri notariale, motiv pentru care societatea nu poate ataşa rezultatele demersurilor efectuate pentru corectarea neconcordanţelor. Cu privire la plata contribuţiilor de asigurări sociale rezultate din efectuarea corecţiilor prin declaraţiile rectificative, apelantele arată că acestea reprezintă creanţe fiscale potrivit Codului de procedură fiscală şi se achită conform prevederilor art.114-116 din OG 92/2003. Plata contribuţiilor aferente drepturilor salariale înscrise suplimentar în declaraţiile rectificative vor fi achitate conform sumelor înscrise în fişa de plătitor din evidenţa administraţiei financiare, având în vedere că societatea I. S., prin activitatea desfăşurată are de primit lunar TVA care se compensează cu datoriile la bugetul  general consolidat, iar diferenţa rezultată în plus peste nivelul impozitelor datorate este virată în contul bancar al societăţii.

Apelantele anexează în copie, următoarele înscrisuri: cerere a reclamantei pentru aprobarea unei zile libere în data de 30.12.2011 (fila 5),  declaraţie a reclamantei din 10.03.2009 că deţine carnet de muncă ( fila 6), cerere adresată în luna august 2014 de I. F. SRL Casei de Pensii, sector 3, Bucureşti pentru înregistrarea în evidenţa casei de pensii a declaraţiilor rectificative pentru perioadele sept.2008-dec.2008, ian-sept.2009, decembrie 2009, aprilie-decembrie 2010 (preluare eronată din pontaje, omisiuni de preluare angajaţi) – fila 7, două chitanţe din 2014 de încasare impozit pe venituri din salarii şi contribuţii asigurări de stat plătite de I. F. SRL, înscrisuri cu privire la care s-a indicat în motivele de apel că reprezintă dovezi ale transmiterii on-line a declaraţiilor rectificative  de tip 112.

Intimata reclamantă D. E. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de pârâte. Arată că prin contractul individual de muncă nr.486/III/O/02.04.2009 a fost angajată la SC I. F. SRL, punct de lucru Tîrnăveni, având funcţia de muncitor necalificat, însă în realitate a început activitatea la data de 02.02.2009. Susţine că apelanta pârâtă I. F. a înregistrat contractul începând cu data de 02.04.2009. La data semnării, pe contract nu era trecută data încheierii sale (02.02.2009), ci ulterior pârâta a aplicat ştampila încheierii contractului la data de 02.04.2009. Intimata susţine că acel contract individual de muncă nu i-a fost înmânat de apelanta pârâtă niciodată. Susţine că starea de fapt privind data reală a începerii activităţii a fost probată cu martora audiată în prima instanţă, faţă de care apelanta a procedat în acelaşi mod – de a înregistra contractul individual de muncă după începerea propriu-zisă a activităţii. Intimata reclamantă arată în continuare că acel raport de muncă a încetat la data de 05.01.2011 pe baza deciziei nr.06/05.01.2011, că nu a avut cunoştinţă de această decizie care nu i-a fost comunicată. Susţine că instanţa de fond a procedat în mod corect la aplicarea art.272 din Codul muncii întrucât apelanta I. F. nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de fond, de a prezenta contractul individual de muncă şi decizia nr.06/2011.

Arată în continuare că prin contractul individual de muncă nr. 06/06.01.2011 a fost angajată, fără ştirea sa, în cadrul apelantei pârâte I. S. SRL, la acelaşi punct de lucru din Tîrnăveni, având meseria de confecţioner, iar raportul de muncă a încetat la data de 21.02.2014 prin decizia nr.14/21.02.2014. Se arată că nici această apelantă nu a depus aceste două înscrisuri, cu toate că au fost solicitate de instanţă şi că nici în apel nu s-au depus contractele individuale de muncă.

Intimata reclamantă susţine că în perioada în care a fost angajata apelantelor nu a beneficiat de nicio zi de concediu fără plată, că nu a depus nicio cerere în acest sens, şi că a prestat zilnic munca în favoarea angajatorului contra plăţii salariului. Întrucât angajatorii apelanţi nu au plătit către bugetul asigurărilor sociale de stat contribuţiile individuale de asigurări sociale raportat la venitul brut realizat, sunt afectate drepturile reclamantei intimate legate de corecta determinare a stagiului de cotizare şi a punctajului mediu în vederea stabilirii pensiei. Susţine că apelantele nu au depus probe din care să rezulte că a beneficiat de concediu fără plată şi nici în apel nu aduc probe în acest sens.

Cu privire la obligaţia pârâtelor la plata contribuţiilor legale aferente drepturilor salariale, intimata reclamantă solicită înlăturarea ca probe a înscrisurilor constând în chitanţe de plată a impozitului pe venitul din salarii şi de plată a contribuţiilor CAS , susţinând că acestea nu dovedesc plata efectuată pentru intimata reclamantă şi nici perioada calendaristică supusă discuţiei în prezenta cauză. Susţine că acele chitanţe reprezintă plăţi generice fără niciun element care să permită raportarea la obiectul acestei cauze. Intimata susţine că acelaşi chitanţe au fost depuse şi în alte litigii purtate între apelante şi alţi salariaţi pentru aceleaşi probleme juridice şi indică dosarele cu nr.1930/102/2014 şi nr.2513/102/2014.

Cu privire la obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale, intimata invocă art.22 alin.1 din Legea 19/2000 şi art.40 alin.2 lit.f din Codul muncii.

În ce priveşte invocarea de către apelante a prescripţiei dreptului  material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 23.05.2011, intimata invocă art.2513 din Codul civil, arătând că pârâtele sunt decăzute din dreptul de a mai invoca această excepţie - invocată pentru prima oară în apel. Susţine că prin conduita procesuală a apelantelor, care prin documentele anexate la cererea de apel tind să probeze că s-au conformat pretenţiile reclamantei, acestea au păşit la recunoaşterea dreptului reclamantei, fiind astfel incidente prevederile art.2506 alin.3 din Codul civil.

Intimata reclamanta susţine în continuare că şi-a exercitat dreptul material la acţiune în interiorul termenului legal prevăzut de art.268 alin.1 din Codul muncii, calculat de la data la care a luat la cunoştinţă despre neregularităţile săvârşite de angajatori. Susţine apoi că a solicitat obligarea pârâtei la plata contribuţiilor legale aferente salariilor plătite pentru perioada 02.02.009-21.02.2014 şi că această obligaţie a angajatorului este imprescriptibilă extinctiv, fiind accesorie petitului principal al constatării vechimii neîntrerupte în muncă.

Apelantele au formulat răspuns la întâmpinare prin care solicită înlăturarea apărărilor intimatei reclamante.

În apel, la primul termen de judecată stabilit pentru data de 07 aprilie 2015, instanţa a dispus citarea apelantelor cu menţiunea de a depune la dosar în copii certificate pentru conformitate cu originalul, contractul individual de muncă încheiat de I. F. cu intimata D. E. şi decizia nr.6 din 5 ianuarie 2011 emisă de această apelantă, precum şi contractul individual de muncă nr.6/2011 încheiat de apelanta I. S. SRL cu intimata reclamantă; de asemenea intimata reclamantă a fost citată cu menţiunea depunerii carnetului de muncă (fila 45).

Intimata reclamantă a depus copia carnetului de muncă (filele 52 şi urm.), însă apelantele au depus doar o parte din înscrisurile solicitate – decizia nr.6 din 5 ianuarie 2011 emisă de I. F. SRL şi contractul individual de muncă încheiat de apelanta I. S. SRL, fără a depune şi contractul individual de muncă încheiat I. F. cu intimata D. E.. Susţin că acel contract nu a fost găsit în arhiva societăţii (filele 60 şi urm.).

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin raportare la motivele de apel invocate şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reţinut următoarele:

În speţă reclamanta a susţinut şi a probat cu martora R. V. audiată în primă instanţă, naşterea raportului juridic de muncă prin prestarea efectivă a muncii, începând cu data de 02.02.2009.

Aspectele invocate de apelante cu privire la această martoră - şi anume că la rândul ei a demarat un litigiu împotriva apelantei - nu sunt de natură a genera înlăturarea probei testimoniale. Dimpotrivă, fiind fostă salariată a aceleiaşi societăţi, la acelaşi punct de lucru din Tîrnăveni, declaraţia martorei R. V. este o probă utilă în cauză pentru lămurirea stării de fapt legată de momentul de la care reclamanta a început să presteze efectiv muncă la I. F. SRL şi dacă a fost efectiv la lucru.

Instanţa are în vedere faptul că în mod corect, prima instanţă a dat eficienţă probatorie aspectelor pe care martora le-a cunoscut în mod direct – a fost colegă de muncă cu reclamanta, au lucrat împreună la I. F. şi a declarat sub prestare de jurământ, că reclamanta a început în fapt că lucreze la această apelantă din februarie 2009 şi au lucrat împreună până în anul 2014, fără ca reclamanta să fi fost în concediu fără plată.

Reţinând că potrivit prevederilor art.272 din Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului, însă acesta nu a depus la dosarul cauzei  contractul individual de muncă încheiat cu I. F. SRL şi nici nu a propus alte probe care îi susţină poziţia cu referire la data de începere a activităţii reclamantei intimate la această societate şi nici în ce priveşte existenţa unui acord al reclamantei pentru suspendarea contractului individual de muncă pentru perioada de concediu fără plată redată în adeverinţele nr.87/2014 emisă de I. F. SRL şi nr.86/2014 emisă de I. S. SRL, Curtea a apreciat corectă starea de fapt reţinută de prima instanţă în considerentele sentinţei.

Neputând fi coroborată cu alte probe, invocarea de către angajator a menţiunii din carnetul de muncă al reclamantei intimate referitoare la data de începere a activităţii acesteia la apelanta I. F., ca fiind 02.04.2009 şi nu 02.02.2009, nu este suficientă pentru a contracara starea de fapt probată de reclamantă.

Înscrisul depus în apel (fila 6) constând într-o declaraţie olografă a reclamantei din data de 10.03.2009 prin care arată că deţine carnet de muncă, nu conturează o altă stare de fapt în ce priveşte momentul de la care reclamanta a început efectiv să presteze munca la societatea I. F. SRL – acea declaraţie nu poartă  niciun număr de înregistrare, nu reiese din conţinutul său că ar fi anterioară începerii muncii  salariatei şi nu poate fi coroborată cu alte probe în acest sens.

Pentru toate aceste considerente instanţa a apreciat neîntemeiate criticile aduse de apelante modului de interpretare a probelor de către instanţa de fond. Prima instanţă a soluţionat cauza cu aplicarea corectă a prevederilor art. 153 coroborat cu art.54 si art.34 din Codul muncii, reţinând corect atât perioada ce constituie vechime neîntreruptă în muncă a reclamantei la societăţile apelante şi necesitatea corelării de către angajator a menţiunilor din registrul general de evidenţă a salariaţilor, cât şi caracterul întemeiat pe dispoziţiile art.40 alin.2 lit.f din Codul muncii, al cererii reclamantei de obligare a pârâtelor la virarea contribuţiilor de asigurări sociale de stat pentru perioada în discuţie.

Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocat de apelante, Curtea a apreciat că sub aspect procedural, nu pot fi primite apărările intimatei reclamante redate în întâmpinarea depusă în apel, în sensul că apelantele ar fi decăzute din dreptul de a mai invoca această excepţie. În prezenta cauză apelantele invocă o prescripţie începută în anul 2009, situaţie în care faţă de prevederile art.201 din Legea nr.71/2011 şi art.6 alin.4 din Legea nr.287/2009 (noul Cod Civil), instanţa reţine posibilitatea invocării acestei excepţii oricând în cursul judecării cauzei, fiind în speţă incidente prevederile procedurale cuprinse în Decretul nr.167/1958.

Pe de altă parte, în ce priveşte caracterul întemeiat sau nu al acestei excepţii, Curtea a avut în vedere că primele două petite vizează o acţiune în constatare a unui drept nepatrimonial, ce nu este supusă termenului de prescripţie invocat. Iar cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata contribuţiilor de asigurări sociale de stat, instanţa are în vedere prevederile art.268 alin.2 din Codul muncii care stabilesc pentru cererile în vederea soluţionării unui conflict individual de muncă, altele decât cele enumerate în aliniatul 1, un termen de prescripţie de 3 ani calculat de la data naşterii dreptului.

Întrucât se invocă o conduită culpabilă a apelantei constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de plată a contribuţiilor aferente drepturilor salariale, prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei a început să curgă de la data la care a cunoscut aceste fapte ale angajatorului.

Din piesele dosarului instanţa reţine acest moment ca fiind data emiterii adeverinţelor nr.86/04.03.2014 şi nr.27 din 04.03.2014 emise de apelante, întrucât aceste înscrisuri sunt dovezi certe ale aducerii la cunoştinţa salariatei reclamante a împrejurărilor de fapt ce au fost supuse analizei în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantei, în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata contribuţiilor aferente drepturilor salariale pentru perioada anterioară datei de 23 mai 2011, invocată de apelante, este neîntemeiată.

Nu pot fi primite susţinerile apelantelor în sensul că şi-au îndeplinit obligaţiile de rectificare a neconcordanţelor legate de perioada efectiv lucrată de reclamantă, că au efectuat menţiunile corespunzătoare în REVISAL şi că au plătit contribuţiile aferente drepturilor salariale. 

Aşa cum am amintit mai sus, apelanta a anexat la cererea de apel următoarele înscrisuri: cerere adresată în luna august 2014 de I. F. SRL Casei de Pensii, sector 3, Bucureşti pentru înregistrarea în evidenţa casei de pensii a declaraţiilor rectificative pentru perioadele sept.2008-dec.2008, ian-sept.2009, decembrie 2009, aprilie-decembrie 2010 (preluare eronată din pontaje, omisiuni de preluare angajaţi) – fila 7, două chitanţe din 2014 de încasare impozit pe venituri din salarii şi contribuţii asigurări de stat plătite de I. F. SRL (fila 8), înscrisuri cu privire la care s-a indicat în motivele de apel că reprezintă dovezi ale transmiterii on-line a declaraţiilor rectificative  de tip 112.

Niciunul din aceste înscrisuri nu prezintă relevanţă probatorie în cauză, motiv pentru care urmează a fi înlăturate, întrucât nu conţin niciun element concret din care să rezulte că ar viza situaţia salariatei D. E. şi perioada în litigiu.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă apelul declarat de pârâte urmează a fi respins, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare