Atribuirea beneficiului locuinţei conjugale

Codul civil: art. 539, art. 530, art. 499 alin. 1, art. 324 alin. 1, 4;

La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi, aceste prevederi aplicându-se în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

Prin art. 324 alin. 4 din noul Cod civil, legiuitorul a reglementat atribuirea beneficiului locuinţei conjugale în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, având în vedere ipoteza înscrisă în art. 324 alin. 1 din noul Cod civil, respectiv aceea că la desfacerea căsătoriei nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg.

Prin probele administrate în cauză s-a dovedit faptul că între părţi a existat o situaţie conflictuală generată de comportamentul agresiv al pârâtului, atât faţă de soţie, cât şi faţă de copii, ceea ce a şi dus anterior introducerii acţiunii de divorţ la separarea în fapt a soţilor.

În contextul în care locuinţa conjugală nu poate fi folosită în comun de părţi, prin soluţia adoptată în fazele procesuale anterioare şi care este criticată de pârât este protejat atât interesul reclamantei şi al copiilor, punându-se astfel capăt stării conflictuale dintre membrii familiei, cât şi dreptul de proprietate asupra bunului comun al pârâtului, care nu a obţinut acest beneficiu, în contextul în care măsura atribuirii beneficiului locuinţei conjugale este limitată în timp până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

Prin sentinţa civilă nr. 738 din 17.10.2013, pronunţată de Judecătoria Târnăveni în dosarul nr. 629/323/2012 s-au dispus următoarele:

- s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M. A. C. împotriva pârâtului M. I.;

- s-a admis în parte acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional M. I. împotriva reclamantei-pârâtă reconvenţional M. A. C.;

- s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 16.06.1994 şi înregistrată sub nr. 72  în Registrul de stare civilă al Primăriei Târnăveni, din culpă comună şi revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de  ,,M.”;

- s-a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minorul M. I. A., născut la data de 28.01.1996, să fie exercitată în comun, de ambii părinţi;

- s-a stabilit locuinţa minorului la domiciliul reclamantei;

- a fost obligat pârâtul la plata pensiei de întreţinere pentru minorul M. I. A., în cuantum de 280 lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii - 05.04.2012 şi până la majoratul minorului şi a unei pensii de întreţinere, în cuantum de 280 lei, pentru fiica sa M. A. I. până la terminarea studiilor, dar fără a depăşi 26 de ani;

- s-a atribuit reclamantei beneficiul locuinţei conjugale, situată în Xxx, imobil înscris în CF nr. 51268 Târnăveni şi s-a dispus evacuarea pârâtului din acest imobil  până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj;

- au fost compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 16.06.1994 în localitatea Târnăveni, judeţul Mureş, din relaţia acestora rezultând minorii M. A. I., născută la data de 26.01.1995 şi M. I. A., născut la data de 28.01.1996.

Anchetele sociale efectuate în cauză au relevat faptul că la locuinţa din Xxx sunt asigurate toate condiţiile de viaţă cu privire la întreţinerea, creşterea şi educarea minorilor, martorii audiaţi în cauză, în faţa instanţei de judecată, relevând faptul că anterior separării părţilor acestea se ocupau împreună de creşterea şi educarea minorilor.

Instanţa de fond a constatat că la data dezbaterilor, fiica părţilor M. A. I., născută la data de 26.01.1995, împlinise vârsta de 18 ani şi fiind majoră nu se impune ca instanţa să dispună asupra exercitării autorităţii părinteşti şi să stabilească domiciliul acesteia.

Reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului care, la rândul său, a solicitat pronunţarea divorţului din culpă comună sau pe baza înţelegerii dintre părţi.

Având în vedere că la interogatoriile reciproce, ambele părţi au recunoscut că nu mai este posibilă convieţuirea între ei şi, de asemenea, nu mai este posibilă împăcarea şi întrucât starea conflictuală dintre părţi a fost confirmată şi de martorii audiaţi în cauză, instanţa de fond a constatat că cererea de divorţ este întemeiată şi în baza prevederilor art. 933 alin. 2 Cod de procedură civilă, raportat la art. 373 lit. b din noul Cod civil a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, reţinând culpa ambilor soţi.

În baza art. 918 alin 3 din noul Cod civil, constatând şi acordul părţilor în acest sens,  s-a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de  ,,M.”.

În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, s-a constatat că în speţă nu devin incidente dispoziţiile art. 398 din noul Cod civil cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv doar de unul din părinţi, deoarece din probele administrate nu au rezultat motive bine întemeiate în acest sens, din care să reiasă că pârâtul nu trebuie să-şi exercite autoritatea părintească faţă de copil, motiv pentru care a fost respinsă cererea reclamantei de a se încuviinţa ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către mamă.

S-a făcut de asemenea aplicarea prevederilor art. 400 alin. 1 şi 2 din noul Cod civil şi constatând şi acordul pârâtului, instanţa de fond a admis solicitarea reclamantei şi a stabilit locuinţa minorului la domiciliul ei.

În ceea ce priveşte obligaţia legală de întreţinere, instanţa de fond a reţinut că această obligaţie a părinţilor faţă de copiii lor minori este reglementată sub aspect general de art. 261 şi art. 402 din noul Cod civil, ca o consecinţă a filiaţiei şi sub aspect special de art. 513 – 529 din noul Cod civil.

Având în vedere adeverinţa nr. RU634/24.05.2013, emisă de SC D. SA – Foraj, din care reiese că pârâtul are un venit lunar mediu de 1.675 lei şi ţinând seama de faptul că la termenul din 10.10.20113 pârâtul a fost de acord cu solicitarea reclamantei privind obligarea sa la plata pensiei de întreţinere, aşa cum a fost solicitată, prin apărător, la acelaşi termen, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, atât  pentru minorul M. I. A., până la majoratul acestuia, cât şi pentru fiica sa M. A. I., până la terminarea studiilor, dar fără ca acesta să depăşească 26 de ani.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de atribuire a beneficiului locuinţei conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 324 alin.1 din noul Cod civil şi faţă de probele administrate din care a reieşit starea conflictuală dintre părţi, precum şi dintre pârât şi minorul M. I. A., instanţa a apreciat că se justifică atribuirea în favoarea reclamantei a beneficiului locuinţei conjugale şi evacuarea pârâtului din acest imobil până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. La luarea acestei măsuri s-a avut în vedere şi faptul că deşi la imobilul pentru care s-a solicitat atribuirea beneficiului sunt două intrări, imobilul are o singură baie şi bucătărie, astfel încât nu este nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi, mai ales în situaţia relaţiilor tensionate dintre aceştia. De asemenea, s-a mai constatat că părţile mai deţin un imobil, apartament situat în Xxx, care, chiar dacă dispune de un confort inferior faţă de casa menţionată mai sus, poate fi folosită de pârât până la efectuarea partajului între părţi. Cererea pârâtului ca reclamanta să locuiască în acest apartament nu a fost primită de instanţă şi în considerarea interesului superior al minorului, având în vedere că domiciliul minorului a fost stabilit la domiciliul mamei reclamante.

În privinţa cheltuielilor de judecată s-a făcut aplicarea art. 276 Cod procedură civilă, dispunându-se compensarea acestora.

Prin decizia civilă nr. 240 din 30 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Mureş s-a respins apelul formulat de apelantul-pârât M. I. împotriva sentinţei civile pronunţate de judecătorie şi s-a dispus obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată din apel, în sumă de 500 lei, în favoarea intimatei-reclamante M. A. C..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, în cadrul acţiunii de divorţ, cererile referitoare la minori (stabilire locuinţă, pensie de întreținere, exercitare autoritate părintească) sunt cereri cu caracter accesoriu ce se soluţionează în cadrul procesual stabilit pentru acţiunea de divorţ, în care părţi sunt doar cei doi soţi care doresc să pună capăt căsătoriei şi chiar dacă cererile referitoare la minori îi priV.c, în mod evident pe aceştia din urmă, ei nu vor fi atraşi în acest litigiu, chiar dacă au capacitate restrânsă de exerciţiu. Calitate procesuală dobândesc minorii, în cererile relative la pensie de întreținere doar în acele situaţii în care cererile sunt formulate pe cale separată, nu şi atunci când sunt cereri accesorii divorţului, cu atât mai mult cu cât la divorţ, indiferent de capacitatea de exerciţiu a minorilor, instanţa este obligată a se pronunța asupra obligației de întreținere a părinţilor faţă de minori şi în acele situații în care asemenea cereri nu au fost formulate în mod expres de părțile litigante.

În consecință, în condiţiile în care în cadrul procesului de divorț şi în privința cererilor accesorii, minorii nu dobândesc niciodată calitate procesuală şi nu stau în cauză în calitate de părţi, instanţa de apel a apreciat că susținerile pârâtului referitoare la nulitatea actelor de procedură întocmite în cauză ca urmare a necitării copiilor săi minori, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt nefondate.

Chiar şi în situaţia în care punctul de vedere al pârâtului ar putea fi primit, s-a subliniat că nulitatea pe care acesta o invocă, derivată din necitarea unei părţi la judecată este o nulitate relativă, care, potrivit propriului regim juridic, nu poate fi invocată decât de partea care a suferit o vătămare ca urmare a încălcării unui drept.

În concluzie, pârâtul nu poate justifica niciun interes în invocarea unei nulităţi derivate din încălcarea unor norme care ocrotesc alte persoane, atâta vreme cât acestea nu au înţeles să invoce vreo vătămare, motiv pentru care toate apărările sale relative la necitarea în cauză a copiilor săi, având capacitate de exercițiu restrânsă/deplină au fost respinse.

Instanţa de apel a mai reţinut că la momentul promovării acțiunii de divorț ambii copii ai pârâtului erau minori, iar pe parcurs fiica sa a devenit majoră, aflându-se însă în continuarea studiilor.

În ceea ce o privește pe fiica părţilor, M. A., devenită majoră pe parcursul judecării procesului de divorț, s-a apreciat că aceasta este îndreptăţită să beneficieze de pensie de întreținere, iar pârâtul este obligat să contribuie la cheltuielile ocazionate de întreținerea acesteia, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 499 alin. 3 Cod civil.

În privinţa faptului că tânăra ar realiza venituri proprii, Tribunalul a apreciat, în limita veniturilor dovedite de pârât (pentru intervalul iunie-august 2011, respectiv iulie 2012), că aceste venituri au caracter ocazional, nu permanent, astfel încât nu pot fi apreciate ca având natura unor venituri din care tânăra să se poată întreține, de natură a exonera obligația părintelui faţă de ea sau de a diminua obligațiile stabilite în sarcina acestuia.

În privinţa cuantumului sumei stabilită de instanță cu titlu de întreținere, s-a reţinut că acesta s-a raportat la veniturile medii nete realizate de pârât în perioada ianuarie 2013-aprilie 2013.

În ceea ce priveşte data de la care pârâtul datorează fiului său întreţinerea, Tribunalul a reţinut incidenţa prevederilor art. 532 alin.1 Cod civil, în conformitate cu care pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată, aceasta fiind şi data stabilită de instanţă în condiţiile în care pârâtul nu a făcut dovada faptului că a prestat întreţinere fiului său şi pe parcursul derulării acestui litigiu.

Pe de altă parte, în condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat în considerarea situaţiei de fapt de la momentul pronunţării hotărârii, s-a apreciat că soluţia atacată este la adăpost de orice critică în ceea ce priveşte modalitatea în care a fost stabilită contribuţia pârâtului la întreţinerea copiilor săi.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de atribuire a beneficiului locuinței conjugale, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză a reieşit că în relaţia de familie a soţilor a existat un istoric îndelungat de violenţe şi neînţelegeri, care au determinat-o pe reclamanta în cauză să mai introducă anterior de două ori acţiuni de divorţ, cereri care nu au fost însă finalizate, reclamanta renunţând la judecată.

Situaţia conflictuală s-a amplificat însă în timp, iar în conflictele dintre părinţi au fost angrenaţi şi copiii acestora, reţinându-se totodată faptul că din probele administrate rezultă că pârâtul este o persoana violentă, se manifestă agresiv atât faţă de soţie cât şi faţă de copiii săi.

Instanța a avut în vedere, de asemenea, configuraţia imobilului părţilor, reținând că deşi există două intrări separate, există şi spaţii de folosință comună (baia, bucătăria), astfel încât folosirea în comun a imobilului nu este posibilă în considerarea tensiunilor existente între membrii familiei, tensiuni generate în principal de conduita pârâtului. Pe de altă parte, cei doi soţi mai deţin în coproprietate devălmaşă un imobil, care poate fi folosit de apelant până la efectuarea partajului, chiar dacă acest imobil dispune de un confort inferior în raport de imobilul ce a constituit domiciliul conjugal al soților.

La atribuirea beneficiului locuinței conjugale în favoarea reclamantei s-a avut in vedere şi interesul superior al minorului M. I. A., a cărui relaţie cu tatăl sau este în mod dramatic deteriorată datorită comportamentului tatălui, care a generat  reacţii similare din partea fiului său.

În raport de cele anterior expuse, instanţa de apel a apreciat că soluţia instanţei de fond de atribuire a beneficiului locuinţei în favoarea reclamantei şi de evacuare a pârâtului din locuinţă apare ca fiind una pe deplin întemeiată, în acord cu probele administrate în cauză şi cu prevederile legale incidente reţinute de prima instanţă.

În privinţa încălcării dreptului la apărare, Tribunalul a constatat că în mod întemeiat instanța de fond a procedat în maniera în care a făcut-o, nerăspunzând favorabil solicitării pârâtului de acordare a unui nou termen de judecată pentru lipsa de apărare. Dreptul la apărare al pârâtului nu a fost cu nimic încălcat, cererile acestuia în probaţiune au fost analizate şi soluţionate conform convingerii instanţei, iar pronunţarea a fost amânată, în acord cu prevederile art. 156 alin. 2 Cod procedură civilă, pârâtul având ocazia de a depune la dosarul cauzei concluzii scrise, cea ce a şi făcut.

În privinţa amenzii aplicate la termenul de judecată din 10.10.2013, apelul declarat a fost apreciat ca inadmisibil, în condiţiile in care calea de atac împotriva încheierilor prin care instanţa aplică amenzi judiciare este cererea de reexaminare, prevăzută de art.108 ind.5 Cod procedură civilă, cerere pe care pârâtul nu a înţeles să o formuleze.

Pentru toate considerentele arătate, apelul declarat a fost respins ca nefondat.

Văzând culpa procesuală a pârâtului în promovarea apelului, Tribunalul l-a obligat, în temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, să plătească reclamantei suma de 500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M. I. şi a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă, stabilirea în sarcina sa a unei contribuţii de întreţinere în favoarea celor doi minori M. I. A. şi M. A. I., deveniţi majori pe parcursul judecării cauzei la fond, prin raportare la veniturile efectiv realizate, iniţial în calitate de angajat, ulterior însă după ce nu a mai fost încadrat în câmpul muncii, respectiv după data de 06.01.2014, când a fost concediat, în raport de venitul minim net pe economie. De asemenea, s-a solicitat respingerea cererii reclamantei  de a i se atribui în mod exclusiv, până la soluţionarea partajului, beneficiul locuinţei conjugale, situate în Xxx şi evacuarea pârâtului din imobil.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 529 din noul Cod civil, pârâtul susţinând că se impune recalcularea pensiei  stabilite prin sentinţa civilă nr. 738/2013 a Judecătoriei Târnăveni, deoarece în perioada aprilie 2012-octombrie 2013 nu avea aceleaşi venituri de 1675 lei, luate în considerare la stabilirea pensiei prin sentinţa amintită.

Pârâtul a mai invocat faptul că la data de 06.01.2014 a fost concediat ca urmare a desfiinţării locului de muncă, iar din adeverinţa de venit pe anul 2014 eliberată de ANAF rezultă că nu figurează în evidenţe cu venituri impozabile, însă instanţa de apel nu a avut în vedere aceste aspecte.

Pe de altă parte pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că potrivit art. 530 alin. 1 din noul Cod civil obligaţia de întreţinere se execută în natură şi numai în situaţia în care nu se execută benevol această obligaţie în natură, instanţa de tutelă poate dispune executarea ei în bani.

O altă critică adusă de pârât deciziei atacate vizează încălcarea, în opinia pârâtului, a dispoziţiilor art. 499 alin. 1 din noul Cod civil, care prevede că tatăl şi mama sunt obligaţi să dea în solidar întreţinere copilului, însă în speţă numai în sarcina pârâtului s-a stabilit de către instanţă obligaţia de întreţinere.

Pârâtul a susţinut că nu a putut prezenta pe larg aceste apărări la instanţa de fond, deoarece i-a fost îngrădit dreptul la apărare şi nu a avut parte de un proces echitabil, în condiţiile în care i-a fost respinsă cererea de amânare pentru angajarea unui avocat după ce a reziliat contractul de asistenţă juridică cu avocatul angajat iniţial. 

În ceea ce priveşte atribuirea către reclamantă a beneficiului locuinţei comune până la soluţionarea partajului s-a invocat faptul că cele trei ordonanţe au fost interpretate greşit în defavoarea pârâtului, acesta susţinând că practic reclamanta şi-a preconstituit probe prin dosarul de divorţ şi a formulat plângeri penale în scop şicanator. Pârâtul a mai susţinut că în realitate fosta sa soţie şi fiul său au dat declaraţii neconforme cu realitatea şi au avut o atitudine violentă faţă de el, iar declaraţiile reclamantei cu privire la incidentul în care ar fi fost ameninţată cu moartea de către pârât sunt nefondate.

Pârâtul a relevat de asemenea că numita O. M. C. este în duşmănie cu el, iar declaraţia acesteia este subiectivă, fiind nepoata reclamantei.

În ceea ce priveşte imobilul a cărui folosinţă i-a fost atribuită reclamantei, pârâtul a învederat că aceasta nu s-a preocupat de întreţinerea corespunzătoare a acestuia, fiind plecată în Italia împreună cu copiii, astfel că grădina a rămas nelucrată. Totodată s-a relevat de către pârât că în prezent ambii copii sunt majori, iar el doreşte să se poată folosi de imobilul în litigiu şi de bunurile mobile, cu privire la care deţine aceleaşi cote ca şi reclamanta.

În opinia pârâtului imobilul este comod partajabil, astfel că se justifică stabilirea provizorie a unor suprafeţe pe care părţile să le folosească separat.

Reclamanta nu a formulat întâmpinare.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată de reclamanta M. A. C. şi de pârâtul M. I.. Prin hotărârea menţionată s-a dispus, printre altele, şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea copiilor părţilor M. I. A. şi M. A. I., născuţi din căsătorie, atribuirea în favoarea reclamantei a beneficiului locuinţei conjugale, situată în Xxx şi evacuarea pârâtului din acest imobil până la data rămânerii a hotărârii de partaj.

Sentinţa sus-menţionată a fost menţinută de instanţa de apel, iar recursul declarat de pârât împotriva deciziei pronunţate de tribunal vizează doar dispoziţiile referitoare la pensia de întreţinere, atribuirea beneficiului locuinţei şi evacuarea pârâtului.

În ceea ce priveşte pensia de întreţinere la plata căreia a fost obligat pârâtul, aceasta a fost stabilită de instanţa de fond pe baza adeverinţei nr. R.U.634/24.05.2013, emisă de SC D. SA-FORAJ Sibiu (fila 121 dosar judecătorie), adeverinţa respectivă fiind depusă la dosar chiar de către pârât la termenul de judecată din 12.09.2013. Trebuie precizat că la acel termen reprezentantul reclamantei a solicitat emiterea unei adrese la locul de muncă al pârâtului pentru a se comunica veniturile nete obţinute de acesta pe ultimele şase luni, însă pârâtul a învederat instanţei că deţine adeverinţa referitoare la veniturile realizate de el şi în acest context s-a apreciat că nu se mai impune emiterea adresei respective.

În condiţiile în care la stabilirea pensiei de întreţinere s-a luat în considerare salariul mediu lunar rezultat din adeverinţa depusă la dosar şi de care beneficia pârâtul anterior pronunţării sentinţei judecătoriei, în mod justificat a apreciat instanţa de apel că cererea acestuia de a se lua în considerare o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere la acel moment nu poate fi primită.

Pârâtul a mai invocat faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că ulterior pronunţării sentinţei de către prima instanţă a fost concediat şi ca urmare veniturile sale s-au diminuat. Din decizia nr. 10/06.01.2014, emisă de SC D. SA Mediaş rezultă că raporturile de muncă ale pârâtului cu angajatorul său au încetat în luna ianuarie 2014, iar minorul M. I. A. a devenit major tot în luna ianuarie 2014 şi ca atare, în condiţiile în care pârâtul a fost obligat la plata pensiei de întreţinere până la majoratul minorului nu se mai poate pune problema modificării cuantumului obligaţiei de întreţinere pentru perioada următoare. În ceea ce priveşte pensia de întreţinere stabilită în favoarea fiicei părţilor M. A. I., obligaţia de plată a fost stabilită până la terminarea studiilor de către aceasta, însă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, diminuarea veniturilor pârâtului ulterior pronunţării sentinţei de către prima instanţă nu poate constitui temei pentru schimbarea acesteia, ci eventual poate constitui temei pentru a se solicita pe cale separată modificarea cuantumului obligaţiei de întreţinere. Pe de altă parte la data soluţionării apelului (iunie 2014), conform susţinerilor pârâtului, fiica sa era elevă în clasa a XII-a, pârâtul fiind obligat la plată până la terminarea studiilor de către aceasta, însă nu s-a făcut dovada că în prezent fiica părţilor se mai află în continuarea studiilor.

Pârâtul a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 530 alin. 1 din noul Cod civil, conform cărora obligaţia de întreţinere se execută în natură şi numai în situaţia în care nu se execută benevol această obligaţie în natură, instanţa de tutelă poate dispune executarea ei în bani şi a prevederilor art. 499 alin. 1 din noul Cod civil, conform cărora tatăl şi mama sunt obligaţi să dea în solidar întreţinere copilului.

Prevederile legale invocate de pârât sunt cuprinse în titlurile din Codul civil care reglementează autoritatea părintească şi obligaţia de întreţinere, însă trebuie avut în vedere faptul că obligaţia de întreţinere în sarcina pârâtului a fost stabilită în cadrul procesului de divorţ şi conform prevederilor art. 402 alin.1 din noul Cod civil, odată cu pronunţarea divorţului instanţa trebuie să stabilească şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor. Prin prisma acestor prevederi legale, în cadrul acţiunii de divorţ, stabilirea obligaţiei de întreţinere pentru minorii rezultaţi din căsătorie este un capăt de cerere obligatoriu, iar exerciţiul dreptului la acţiune aparţine soţului în întreţinerea căruia se află copiii. În condiţiile în care la data soluţionării acţiunii de divorţ soţii erau despărţiţi în fapt, iar copiii se aflau în întreţinerea mamei, în mod justificat s-a stabilit şi cuantumul obligaţiei de întreţinere care îi revine pârâtului, cuantum care a fost stabilit în conformitate cu prevederile art. 529 din noul Cod civil. În ceea ce priveşte pensia de întreţinere, în speţă nu s-a pus problema executării în natură a obligaţiei de întreţinere, cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă pârâtul declarând că este de acord cu stabilirea pensiei de întreţinere în sarcina sa (fila 135 verso dosar judecătorie).

Instanţa de apel a reţinut de asemenea în mod just că pârâtului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă, în condiţiile în care pe parcursul judecării cauzei i-au fost acordate mai multe termene pentru lipsă de apărare, iar art. 156 din Codul de procedură civilă prevede acordarea unui singur termen pentru lipsă de apărare. În plus rezilierea contractului cu avocatul care l-a reprezentat pe pârât a intervenit după ce probele au fost administrate în cauză, iar ca urmare a respingerii cererii de amânarea a cauzei pentru lipsă de apărare instanţa a dispus amânarea pronunţării pentru a da posibilitatea pârâtului să depună concluzii scrise.

Referitor la atribuirea în favoarea reclamantei a beneficiului locuinţei conjugale şi evacuarea pârâtului din această locuinţă, în cauză s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. 1 şi 4 din noul Cod civil, care prevăd că la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi, aceste prevederi aplicându-se în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

Se constată astfel că prin art. 324 alin. 4 din noul Cod civil, legiuitorul a reglementat atribuirea beneficiului locuinţei conjugale în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, având în vedere ipoteza înscrisă în art. 324 alin. 1 din noul Cod civil, respectiv aceea că la desfacerea căsătoriei nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg.

În privinţa criticilor formulate de pârât cu privire la modul de soluţionare a celor două capete de cerere menţionate mai sus, Curtea a reţinut că argumentele acestuia referitoare la caracterul nefondat al aspectelor invocate de reclamantă în susţinerea cererilor respective se circumscriu în realitate unei critici de netemeinicie, care este incompatibilă cu instituţia juridică a recursului, ca şi cale extraordinară de atac nedevolutivă. Pe de altă parte pârâtul a criticat modul în care au fost apreciate în speţă probele administrate, însă în calea de atac a recursului, instanţa de recurs nu este îndrituită a proceda la reaprecierea probelor administrate în cauză şi la reanalizarea situaţiei de fapt stabilită de tribunal, ci doar la verificarea aplicării corecte a legii la situaţia de fapt stabilită de această instanţă şi în atare situaţie criticile pârâtului exced limitelor stabilite de art. 304 Cod procedură civilă, care reglementează motivele de nelegalitate pentru care poate fi exercitat recursul.

Chiar dacă s-ar aprecia că aspectele invocate de pârât s-ar putea încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că în speţă nu se poate susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materie.

Astfel prin probele administrate în cauză s-a dovedit faptul că între părţi a existat o situaţie conflictuală generată de comportamentul agresiv al pârâtului, atât faţă de soţie, cât şi faţă de copii, ceea ce a şi dus anterior introducerii acţiunii de divorţ la separarea în fapt a soţilor. Aceste aspecte sunt dovedite atât de  actele efectuate de organele de cercetare penală ca urmare a  plângerilor cu care au fost sesizate, cât şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi care au fost analizate în fazele procesuale anterioare.

Deşi pârâtul a susţinut că în raport de configuraţia imobilului ar fi posibilă folosirea în comun a acestuia, cu stabilirea pentru fiecare dintre părţi a spaţiilor pe care să le folosească, având în vedere că există şi spaţii de folosinţă comună şi totodată ţinând seama de starea tensionată existentă între membrii familiei, instanţa de recurs apreciază că în mod justificat a reţinut instanţa de apel că soluţia instanţei de fond cu privire la atribuirea beneficiului locuinţei şi evacuarea pârâtului nu se impune a fi schimbată.

În contextul în care locuinţa conjugală nu poate fi folosită în comun de părţi, prin soluţia adoptată în fazele procesuale anterioare şi care este criticată de pârât este protejat atât interesul reclamantei şi al copiilor, punându-se astfel capăt stării conflictuale dintre membrii familiei, cât şi dreptul de proprietate asupra bunului comun al pârâtului, care nu a obţinut acest beneficiu, în contextul în care măsura atribuirii beneficiului locuinţei conjugale este limitată în timp până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

Faţă de cele ce preced, constatând că în cauză nu sunt incidente motive de nelegalitate care să atragă modificarea sau casarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul dedus judecăţii a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare