Cheltuieli de judecata neacordate în procesul pena

DREPT PROCESUAL CIVIL

Cheltuieli de judecata neacordate în procesul penal

- art. 274 Cod de procedura civila

- art. 193 alin. 5 si 6 Cod procedura penala

Conform art. 274 Cod de procedura civila, partea care cade în pretentii va fi obligata la cerere sa plateasca cheltuielile de judecata.

Referitor la plata cheltuielilor judiciare facute de parte, art. 193 Cod procedura penala stipuleaza la alin. 5 ca, în caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca inculpatului cheltuielile judiciare facute de acesta, masura în care au fost provocate de partea vatamata, iar la alin. 6 se arata ca „în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare facute de parti în cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile”, în speta art. 274 Cod de procedura civila.

În cauza, reclamantul, inculpat în dosarul penal 3080/108/2007 a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) Cod de procedura penala, solutie mentinuta de instantele penale de apel si recurs.

În dosarul penal, instantele nu s-au pronuntat cu privire la cheltuielile de judecata avansate de inculpat, iar în acest caz devin aplicabile prevederile art. 193 alin. 6 Cod procedura penala raportat la art. 274 Cod de procedura civila.

Culpa procesuala a pârâtului – titularul actiunii penale – fiind stabilita prin dispozitie de achitare, reclamantul fiind asadar îndreptatit la cheltuieli de judecata reprezentând onorariu avocatial conform art. 274 Cod de procedura civila, instanta facând si aplicabilitatea jurisprudentei CEDO privind acordarea acestor cheltuieli de judecata reale, necesare si reparabile, instanta a apreciat ca doar în aceste conditii pot fi garantate principiile fundamentale care guverneaza procesul penal – legalitatea, aflarea adevarului si garantarea libertatilor persoanei, în acord cu principiile procesului civil – principiul egalitatii în fata legii civile, a legalitatii si a dreptului la un proces echitabil, consfintite în Constitutia României si în Conventia Europeana a Drepturilor Omului. 

Curtea de Apel Oradea, Sectia I-a civila

Decizia nr. 181/2015-R din 19.05.2015 (dosar nr. 2328/111/2013*)

Prin sentinta civila nr. 277/C din 04 decembrie 2013, pronuntata de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 2328/111/2013, s-a respins cererea formulata de reclamantul P. F. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, Agentia Nationala de  Administrare  Fiscala, Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Cluj – Napoca, Administratia  Judeteana a  Finantelor Publice B.. Fara cheltuieli de  judecata.

Pentru a pronunta astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Prin sentinta penala nr. 401/20 decembrie 2010, pronuntata de  Tribunalul Arad,  în dosarul nr.3080/108/2007, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.d  Cod procedura penala, a fost achitat inculpatul P. F. M. pentru  comiterea infractiunii de  dare  de mita.

În considerentele hotarârii penale sus mentionate s-a retinut, în esenta, ca, desi inculpatul P. F. M. a recunoscut predarea sumei de 100.000 euro, aceasta nu întruneste elementele constitutive ale infractiunii de dare de mita, aceasta suma fiind achitata cu titlu de pret si nu cu scopul de a determina pe inculpatii M. si A., considerati functionari publici, la îndeplinirea unui act în exercitarea atributiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectiva a infractiunii sub forma intentiei directe.

Aceasta sentinta penala a fost mentinuta prin decizia penala nr.81/5 aprilie 2012, pronuntata în dosar nr.3080/108/2007*/a1 de catre Curtea de Apel Timisoara, respectiv prin decizia penala nr.4111/12 decembrie 2012 pronuntata de Înalta Curte de casatie si Justitie - Sectia Penala.

Tribunalul a apreciat ca dispozitiile art.1357 si urmatoarele Cod civil privind raspunderea civila delictuala nu pot constitui temei pentru antrenarea raspunderii statului pentru erorile judiciare.

În mod indubitabil, reglementarea legala ce stabileste în ce consta erorile judiciare pentru care poate fi angajata raspunderea statului este art.504 Cod procedura penala raportat la art.52 alin.3 din Constitutia României, care statueaza ca statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Raspunderea statului este o raspundere directa de apartenenta dreptului public, limitata însa doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare savârsite în procesele penale.

De asemenea, dispozitiile art.504 alin.1 Cod procedura penala nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.1357 si urmatoarele Cod civil, aceasta interpretare putând conduce la ideea ca Statul, prin Ministerul Finantelor Publice, ar avea o raspundere nelimitata si neconditionata, situatie în care normele legale care reglementeaza raspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica, din moment ce principiile consacrate de art.1357 si urmatoarele Cod civil ar fi general aplicabile.

Prin art.504 alin.1 Cod procedura penala, asa cum a fost retinut ca fiind constitutional prin Decizia nr.45/1998 a Curtii Constitutionale, legiuitorul a stabilit raspunderea statului limitând-o la erorile judiciare savârsite în procesele penale. în acest context, prevederile legale în temeiul carora statul poate fi obligat sa raspunda patrimonial îl reprezinta art.504 Cod procedura penala si art.52 alin.3 din Constitutie, antrenarea raspunderii statului potrivit art.1357 si urmatoarele Cod civil nefiind justificata.

Pe de alta parte, nu a putut fi luata în considerare nici sustinerea potrivit careia, în cauza, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia raspunderii civile delictuale, respectiv art.1357 si urmatoarele Cod civil, în conditiile în care exista dispozitii legale exprese, aplicabile repararii pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii ori restrângerii de libertate în mod nelegal, respectiv art.504-507 Cod procedura penala.

De asemenea, jurisprudenta a statuat ca actele procedurale savârsite de organele de urmarire penala nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", pe toata perioada cercetarii penale individul beneficiind de prezumtia de nevinovatie, care, în speta, s-a si concretizat prin dispozitiile hotarârii definitive care a vizat achitarea reclamantei, pentru fapta în legatura cu care s-a dispus trimiterea în judecata.

În acest sens a opinat si instanta suprema prin decizia nr.422 din 17 ianuarie 2006 si decizia nr.6976 din 9 decembrie 2004 pronuntate de Sectia civila si de proprietate intelectuala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Din prevederile legale ce reglementeaza raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie, si anume, art.1349, art.1357 – art.1371 Cod civil, rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, urmatoarele conditii: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intentia, neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.

Tribunalul a apreciat ca sub aspectul mentionat mai sus, conditiile necesare pentru antrenarea raspunderii civile delictuale, nu au fost, în speta, întrunite cumulativ.

În mod obisnuit, fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, este definita ca fiind orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului notiunea de fapta ilicita cuprinde orice abatere de la normele legale care se rasfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.

Totodata, fapta ilicita se obiectiveaza în anumite activitati ale autorului sau, ce reprezinta manifestarea exterioara a constiintei si vointei autorului, astfel încât, în speta, raspunderea nu poate fi angajata întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care face referire reclamantul a fost savârsita fara vinovatie, sub toate aspectele sale.

Astfel, nu este îndeajuns sa fi existat o fapta ilicita aflata în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca aceasta fapta sa fie imputabila autorului ei, adica autorul sa fi avut o vina atunci când a savârsit-o, actionând deci cu vinovatie. Or, asa cum s-a aratat, trimiterea în judecata a reclamantului nu a putut constitui în sine o fapta ilicita, atât timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând în niciun caz o abatere de la normele procedural penale.

Legiuitorul, prevazând posibilitatea existentei unor atare situatii, a statuat în cuprinsul art.96 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, asa cum a fost modificata si completata:

„(1) Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Raspunderea statului este stabilita în conditiile legii si nu înlatura raspunderea judecatorilor si procurorilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.

(3) Cazurile în care persoana vatamata are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savârsita în procese penale sunt stabilite de codul de procedura penala.

(4) Dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare savârsite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotarâre definitiva, raspunderea penala sau disciplinara, dupa caz, a judecatorului sau procurorului pentru o fapta savârsita în cursul judecatii procesului si daca aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciara.

(5) Nu este îndreptatita la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la savârsirea erorii judiciare de catre judecator sau procuror. [...]"

Prin urmare, chiar si statutul judecatorilor si procurorilor a retinut faptul ca situatiile „în care persoana vatamata are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savârsita în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penala", fiind vorba explicit de art.504 din Cod procedura penala, prin aceasta dispozitie excluzându-se implicit orice alta posibilitate a persoanei vatamate de a solicita în orice mod si sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de aceasta natura. De asemenea, de precizat este ca textul art.96 din Legea nr.303/2004 face o distinctie clara între prejudiciile cauzate prin erori judiciare savârsita în procese penale si prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare savârsite în alte procese decât cele penale.

În consecinta, s-a apreciat ca, în principal, nu poate fi vorba în speta de incidenta art.1357 si urmatoarele Cod civil, aplicabile fiind exclusiv art.504 din Codul de procedura penala si art.96 din Legea nr.303/2004, iar, în subsidiar, instanta a apreciat ca aspectele prezentate se înscriu între cauzele care înlatura caracterul ilicit al faptei, în general, si între împrejurarile ce înlatura vinovatia, ca element constitutiv al raspunderii civile delictuale, în special.

Cu privire la antrenarea raspunderii civile a Statului Român în temeiul art.504 Cod procedura penala, tribunalul a apreciat ca nu sunt întrunite conditiile prevazute de norma speciala, întrucât, pentru a exista o eroare judiciara în sensul legii, este necesar ca persoana sa fi fost condamnata definitiv si, ulterior, în rejudecare sa se pronunte o hotarâre definitiva de achitare, conditie care, în speta, nu este îndeplinita.

De asemenea, nici din perspectiva alineatului 2 al articolului de referinta care prevede ca dreptul la repararea pagubei si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal nu se poate retine faptul ca reclamantul ar putea avea dreptul la o dezdaunare pentru prejudiciul suferit, actiunea sa fiind neîntemeiata si sub acest aspect.

Astfel, asupra reclamantului nu a fost luata nici o masura procesuala preventiva privativa sau restrictiva de libertate, asa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136 Cod procedura penala.

Aceste masuri preventive, în întreaga literatura juridica, fara nici un fel de exceptie, sunt catalogate ca institutii de drept procesual penal si tine de elementaritate ca acestea sunt reglementate în Codul de procedura penala, articolul 136 enumerându-le la modul limitativ, exhaustiv: retinerea si arestarea preventiva ca masuri preventive privative de libertate si obligarea de a nu parasi localitatea, respectiv tara, ca masuri preventive restrictive de libertate.

Împrejurarea ca nu au fost îngradite drepturi consacrate constitutional si ca nici nu s-a adus atingere principiului prevazut de art. 6 punctul 1 din reglementarea internationala poate fi analizata si prin prisma jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului care, în hotarârea pronuntata în cazul „Golder împotriva Regatului Unit", 1975, a statuat ca: Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care conventia l-a recunoscut fara sa-l defineasca în sensul restrâns al cuvântului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept".

S-a subliniat faptul ca, solicitarea cheltuielilor judiciare în temeiulart.193 Cod procedura penala coroborat cu art.274 Cod procedura civila cerute separat trebuie circumscrise de fapt dispozitiilor art.1349 alin.1 si 2 Cod civil, privind raspunderea civila delictuala.

Fata de considerentele expuse, analiza înscrisurilor depuse la dosar (chitante privind plata onorariului avocatial în fata instantei penale, raportul de analiza psihologica întocmit de psihologul T. A.) si a probelor testimoniale administrare în cauza (filele 29, 34), apare ca fiind inutila, si în consecinta, tribunalul a respins în totalitate cererile formulate, constatând ca pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinte a formulat recurs recalificat ca apel, reclamantul P. F. M. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotarârii primei instante în sensul admiterii actiunii promovate, fara cheltuieli de judecata.

Apelantul a criticat hotarârea instantei de fond pentru nelegalitate si netemeinicie, invocând gresita aplicare a legii, câta vreme instanta a retinut gresit incidenta dispozitiilor noului Cod civil fata de prevederile art.3 si 5 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009, ramânând în opinia sa de verificat conditiile raspunderii civile delictuale, conform dispozitiilor în vigoare anterioare.

În cauza, apelantul a invocat angajarea raspunderii patrimoniale a pârâtului Statul Român, raspundere pe ideea de garantie generata de raportul de prepusenie, Ministerul Public neavând calitate de parte în procesul penal, el reprezentând doar Statul Român, care este, în opinia sa, singurul titular al actiunii procesuale, temeiul abilitarii reclamantului de a formula actiunea în despagubiri pentru daune morale – fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, respectiv initierea unor proceduri judiciare injuste, acte de începere a urmaririi penale si trimiterea în judecata, desi era evidenta inexistenta caracterului penal al faptei retinute.

Apelantul a sustinut ca în aceste conditii, în mod gresit prima instanta nu a verificat existenta pagubei si stabilirea raportului de cauzalitate între aceasta si fapta ilicita.

Cel de-al doilea motiv de apel a vizat solutionarea cererii privind cheltuielile de judecata suportate în cadrul procesului penal, actiunea având ca temei juridic norma procedurala cuprinsa în textul art. 274 Cod procedura civila si art.193 alin. ultim Cod procedura penala, care stipuleaza ca atunci când instanta penala nu s-a pronuntat cu privire la cheltuielile judiciare avansate de parte, acordarea acestora se face potrivit legii civile. Iar legitimarea legala a acordarii acestor cheltuieli raportându-se la existenta culpei procesuale si nu poate fi circumscrisa existenta faptei ilicite, cum gresit a retinut prima instanta, fiind nelegal si inechitabil a se sustine ca acestea pot fi acordate doar în cazul privarii de libertate, iar în cauza instanta penala nu s-a pronuntat asupra lor.

În drept au fost invocate prevederile art.304 si art.3041 Cod procedura civila.

Reprezentanta Directiei Nationale Anticoruptie – Serviciul Teritorial O., a pus concluzii de respingere a caii de atac si mentinerea hotarârii primei instante ca fiind legala si temeinica, nefiind aplicabile prevederile art.998-999 Cod civil si nici prevederile Conventiei, câta vreme nu exista o condamnare, iar cheltuielile de judecata n-au fost solicitate la instanta penala.

Prin decizia civila nr. 190/A din 31 martie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. 2328/111/2013, s-a admis ca fondat apelul civil declarat de reclamantul P. F. M. cu domiciliul în loc. O., str. Xxxxxxxxxx, nr.xx, judetul Bihor, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI cu sediul în Bucuresti, reprezentat de DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C. N. prin ADMINISTRATIA JUDETEANA A FINANTELOR PUBLICE B., cu sediul în O., împotriva sentintei civile nr. 277 din 04 decembrie 2013 pronuntata de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul ca:

A admis în parte actiunea formulata de reclamantul P. F. M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice C. N. prin Administratia Judeteana a Finantelor Publice B.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice C. N. prin Administratia Judeteana a Finantelor Publice B. a fost obligat la 5.350 lei cu titlu de despagubiri materiale în favoarea reclamantului P. F. M..

Au fost mentinute restul dispozitiilor sentintei; fara cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta în acest mod, instanta de apel a retinut urmatoarele:

Reclamantul a fost cercetat în dosarul nr.43/P/2006 al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie – Serviciul Teritorial O., pentru comiterea infractiunii de dare de mita, fiind trimis în judecata în dosarul nr.6747/111/2007 al Tribunalului B., cauza fiind ulterior stramutata la Tribunalul Arad sub dosar nr.3080/108/2009*.

Prin sentinta penala pronuntata de aceasta instanta, nr.401/20.12.2010, numitul P. F. M. în calitate de inculpat a fost achitat pentru infractiunea imputata – dare de mita, solutia fiind mentinuta prin decizia penala nr.81/05.04.2012 de catre Curtea de Apel Timisoara, respectiv decizia penala nr.4111/12.12.2012de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala.

În ceea ce priveste primul motiv de apel, obligarea Statului Român la daune morale, - cuantumul de 100.000 euro este cererea initiala formulata la prima instanta, în calea de atac aceasta nefiind cuantificata -, s-a observat în primul rând ca motivele invocate în apel difera de cele sustinute la prima instanta, care a format petitul nr.3 din cerere si unde s-au invocat suferinte psihice si prejudiciul de imagine a persoanei sale, solicitându-se repararea pagubei cauzate, iar ca temei de drept a invocat doar art.274 Cod procedura civila si art.193 Cod procedura penala ce privesc cheltuielile de judecata solicitate la pct.1 si 2 din actiune.

Apelul a fost însa motivat pe raspunderea civila delictuala, iar temeiul de drept este art. 1357 si art. 1349 din Noul Cod civil.

Ori, conform art. 294 Cod procedura civila, în vigoare la data introducerii actiunii – 14.02.2013 – în apel nu se poate schimba cauza si obiectul cererii de chemare în judecata, si nici cereri noi, iar conform art.295 (1) instanta de apel verifica în limitele cererii de apel stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de prima instanta.

Asadar, daca la instanta de fond reclamantul a invocat raspunderea statului – compensatii echitabile în vederea repararii pagubei cauzate, care are ca temei de drept art.504 Cod procedura penala, în apel a invocat raspunderea civila delictuala întemeiata pe prevederile art.1357 si art.1349 Cod civil, ceea ce este inadmisibil.

Astfel cum a retinut de altfel si prima instanta, reglementarea legala la actiunea formulata pentru care poate fi angajata raspunderea statului este art.504 Cod procedura penala raportat la art.52 alin.3 din Constitutia României limitata la prejudiciile cauzate prin erori judiciare din procesul penal.

Abia prin concluziile scrise depuse dupa închiderea dezbaterilor în fond la prima instanta, reclamantul a facut referiri tangentiale la raspunderea civila delictuala, ce nu a format însa obiectul actiunii si nici n-a putut fi pus în discutia partilor, procesul civil fiind guvernat de principiul contradictorialitatii partilor, neexistând precizarea sau completarea de actiune în acest sens, chiar daca instanta a facut referire în motivarea sa si la acest aspect.

Oricum, în cauza nu sunt îndeplinite conditiile ce trebuiesc întrunite cumulativ pentru antrenarea raspunderii civile delictuale – existenta prejudiciului, fapta ilicita, raportul de cauzalitate fapta ilicita-prejudiciu si vinovatia.

De altfel, raportat la prevederile art.200 si art.202 Cod procedura penala privind urmarirea penala, modul de desfasurare a cercetarii penale nu poate constitui chiar prin aceasta o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, decât în masura în care s-ar dovedi încalcarea unor drepturi fundamentale ale partii, ceea ce nu s-a facut dovada în cauza si nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate si probele testimoniale administrate nu se circumscriu încalcarii unor astfel de drepturi fundamentale.

Simpla împrejurare a infirmarii de catre instanta, în urma unui vast probatoriu administrat a solutiei Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie de trimitere în judecata, nu este suficienta pentru antrenarea raspunderii civile delictuale a Statului.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului la art. 6, da posibilitatea partii ca judecarea cauzei sale sa se faca în mod echitabil, public si într-un termen rezonabil, în cauza nefacându-se dovada încalcarii acestor drepturi.

Cât priveste incidenta art.504 si urm. Cod procedura penala, nu este vorba despre o eroare judiciara cum a retinut si instanta, reclamantul nefiind arestat sau condamnat, iar din punct de vedere al raspunderii civile delictuale nu s-a pus problema, si nici nu s-a invocat încalcarea duratei rezonabile a procedurii astfel cum s-a enuntat anterior.

Întemeiat în opinia instantei de apel a fost însa motivul doi al apelului privind daunele materiale respectiv cheltuielile de judecata.

Astfel, art.193 alin.5 Cod procedura penala prevede ca în caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca inculpatului cheltuielile judiciare facute de acesta în masura în care au fost provocate de partea vatamata, iar conform aliniatului 6 al aceluiasi articol, în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare facute de parti în cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile.

În dosarul penal, instanta penala nu s-a pronuntat cu privire la cheltuielile de judecata avansate de catre inculpat, reclamantul din acest dosar.

Cheltuielile de judecata sunt suportate conform art. 274 Cod procedura civila de partea care cade în pretentii, de partea din vina careia s-a promovat actiunea si care a pierdut procesul, acestea având rolul de a despagubi partea care nu este vinovata de declansarea procedurii judiciare.

În acest sens, culpa procesuala a Statului Român – titular al actiunii penale, este stabilita prin dispozitia de achitare pronuntata de prima instanta, confirmata apoi în apel si recurs.

Intimatul Statul Român nu a formulat întâmpinare în acest stadiu procesual, iar la instanta de fond nu s-a opus admiterii acestui capat de cerere, întâmpinarea, respectiv pozitia sa procesuala vizând doar celelalte cereri, respectiv daunele morale si nu cheltuielile de judecata.

În acest sens, apelantul reclamant este îndreptatit la acordarea cheltuielilor de judecata în cuantum de 5.350 lei din care 2.000 lei cheltuieli judiciare în faza de urmarire penala, respectiv 3350 lei reprezentând cheltuieli de judecata în faza de judecata a dosarului, justificate cu înscrisurile de la dosar, restul pretentiilor materiale nefiind întemeiate, nefacându-se dovada acestora, instanta având în vedere la stabilirea cuantumului si jurisprudenta CEDO privind caracterul real, necesar si rezonabil al cheltuielilor de judecata.

Fata de considerentele expuse, Curtea în baza art.296 alin.1 Cod procedura civila, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte hotarârea primei instante în sensul ca a admis în parte actiunea si a obligat pârâtul în favoarea reclamantului la plata sumei de 5.350 lei cu titlu de despagubiri materiale reprezentând cheltuieli de judecata, mentinând restul dispozitiilor sentintei.

S-a constatat ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata în cauza.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtii DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE - SERVICIUL TERITORIAL O. si STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI REPREZENTAT DE DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C. N.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozitiile art.304 pct.1 si 9 Cod procedura civila, pârâta DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE - SERVICIUL TERITORIAL O. a formulat în esenta urmatoarele critici:

Instanta, într-un complet neprocedural alcatuit (format dintr-un numar de doi judecatori) a procedat la recalificarea caii de atac promovate de reclamant (din recurs în apel) iar, în cursul aceleiasi sedinte de judecata, fara, eventual, sa fie supus repartizarii aleatorii, dosarul a fost solutionat de acelasi complet de judecata.

Recalificarea, în sine, a caii de atac din recurs în apel este rezultatul încalcarii alineatului 1 al articolului 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila.

Solutia de obligare a Statului Român la plata sumei de 5.350 lei cu titlu de despagubiri materiale în favoarea reclamantului P. F. M., întemeiata pe prevederile articolelor 193 alineat 5 din Codul de procedura penala si 274 din Codul de procedura civila, este rezultatul unei aplicari gresite a celor doua norme legale.

Recursul declarat de pârâtul STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI REPREZENTAT DE DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C. N. a fost întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, solicitându-se admiterea acestuia în sensul admiterii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice pentru Statul Român si respingerea actiunii formulate de reclamantul P. F. M. fata de acesta.

Recurentul-pârât a sustinut ca potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, Ministerul Finantelor Publice nu poate sta în judecata în calitate de reprezentant al Statului, în speta, calitate procesuala pasiva în reprezentarea statului român având Ministerul Public. Astfel, Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a fost obligat prin decizia atacata la plata unor cheltuieli de judecata ocazionate de solutionarea unui dosar penal în care acesta nu a fost parte.

A sustinut recurentul-pârât faptul ca Statul prin Ministerul Finantelor Publice nu raspunde sub nici o forma si nu poate acorda diverse despagubiri, decât în cazul în care aceasta raspundere este prevazuta în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 si urm. Cod procedura penala, Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001 etc). Astfel, actiunea în pretentii a reclamantului fata de Statul Român prin Ministerul Finantelor, este inadmisibila, atâta timp cât nu sunt îndeplinite conditiile legale de atragere a raspunderii administrativ - reparatorie a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin erori judiciare sau unele pagube cauzate prin acte sau fapte administrative.

În consecinta, tinând cont de faptul ca asa zisul "prejudiciu suferit” de catre reclamant nu a fost cauzat printr-o fapta proprie, directa, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, iar acesta nu poate fi tinut raspunzator nici în calitate de comitent, a sustinut ca aceasta raspundere nu poate fi angajata decât în raport cu persoana juridica ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Având în vedere faptul ca raspunderea delictuala civila nu exista, cheltuielile judiciare acordate de catre instanta de apel, nu sunt circumscrise dispozitiilor legale care reglementeaza materia raspunderii civile delictuale si ca atare nu ar trebui sa existe.

Recurentul - pârât a considerat ca reclamantul nu se poate prevala de dispozitiile art. 504 si urmatoarele din Codul de procedura penala întrucât documentele pe care se întemeiaza actiunea nu constituie un mijloc de proba în sensul celor cerute în mod imperativ de lege.

Arata ca în legislatia româna nu exista un text care sa prevada criteriile dupa care trebuie evaluat cuantumul despagubirilor, însa acest fapt nu da dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul sau arbitru.

Totodata, a solicitat instantei sa aiba în vedere practica constanta a instantei supreme, care a apreciat ca prejudiciul moral se stabileste prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecatii, bazat pe probe.

Pentru ca instanta sa poata aplica aceste criterii apare însa necesar ca cel ce pretinde acordarea de despagubiri sa produca un minimum de argumente si indicii din care sa rezulte în ce masura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constitutie, i-au fost afectate si pe cale de consecinta sa se poata proceda la o evaluare a despagubirilor ce urmeaza sa compenseze prejudiciul.

Prin decizia civila nr. 3549 din 12 noiembrie 2014 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia a II-a civila, în dosar nr. 2328/111/2013, s-au admis recursurile declarate de pârâtii DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE - SERVICIUL TERITORIAL O. si STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI REPREZENTAT DE DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C. N. împotriva deciziei civile nr.190/A/2014 din 31 martie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Oradea - Sectia I Civila, s-a casat decizia recurata si s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, ca instanta de recurs.

Pentru a pronunta în acest mod, instanta de recurs a retinut urmatoarele:

Motivul de recurs prevazut de dispozitiile art. 304 pct. 1 Cod procedura civila, poate fi invocat atunci când instanta nu a fost alcatuita potrivit dispozitiilor legale.

În acest context, Înalta Curte a luat în examinare acest motiv de recurs, apreciind ca fiind fondata critica pârâtei DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE - SERVICIUL TERITORIAL O. retinând ca, Curtea de Apel Oradea a solutionat prezenta cauza ca fiind apel, desi calea de atac era recursul, sens în care s-a constatat ca instanta nu a fost alcatuita potrivit dispozitiilor legale.

Solutia calificarii caii de atac drept apel este rezultatul încalcarii aliniatului 1 al articolului 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila potrivit caruia "dispozitiile Codului de procedura civila se aplica numai proceselor si executarilor silite începute dupa intrarea acestuia în vigoare.

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, în vreme ce actiunea civila a fost formulata de reclamant la data de 14 februarie 2013, consecinta fiind aceea a aplicarii art. 2821 alin. 1 din vechiul Cod de procedura civila.

Astfel, potrivit dispozitiilor art. 2821 Cod procedura civila, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotarârile judecatoresti date în prima instanta asupra cererilor ce au ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, nu sunt supuse apelului.

În cauza de fata, Tribunalul B. a fost sesizat la data de 14.02.2013 prin cererea de chemare în judecata formulata de reclamantul P. F. M., cerere introdusa dupa data de 26.11.2010, data intrarii în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel ca, singura cale de atac reglementata pentru litigiile în aceasta materie era recursul.

De altfel, reclamantul P. F. M. a formulat în cauza recurs si nu apel, însa instanta de prim control judiciar nu a observat dispozitiile legale mai sus evocate solutionând calea de atac drept apel si nu recurs.

Fata de aceasta situatie s-a constatat ca, Curtea de Apel Oradea s-a situat în afara sistemului legal al cailor de atac reglementate în materia erorilor judiciare, încalcând normele de organizare judiciara referitoare la compunerea completului de judecata prevazute de dispozitiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, potrivit carora apelurile se judeca în complet format din doi judecatori, iar recursurile, în complet format din trei judecatori, cu exceptia cazurilor în care legea prevede altfel.

Din aceasta perspectiva, Înalta Curte a admis ambele recursuri motivat de necesitatea asigurarii unei judecati unitare urmând ca instanta de apel sa solutioneze cauza în raport de dispozitiile art. 2821 Cod procedura civila, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, totodata va avea în vedere toate apararile si criticile formulate în cauza.

Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 312 alin. 2 si 3 Cod procedura civila, a admis recursurile declarate de pârâtii Directia Nationala Anticoruptie - Serviciul Teritorial O. si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice Bucuresti reprezentat de Directia Generala Regionala A Finantelor Publice C. N., a casat decizia atacata cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, ca instanta de recurs.

În urma casarii cu trimitere spre rejudecare dispuse de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 3549/12 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea a fost reinvestita ca instanta de recurs cu solutionarea recursului declarat de reclamantul P. F. M..

Prin recursul declarat reclamantul P. F. M. a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotarârii primei instante în sensul admiterii actiunii promovate, fara cheltuieli de judecata.

Recurentul a criticat hotarârea instantei de fond pentru nelegalitate si netemeinicie, invocând gresita aplicare a legii, câta vreme instanta a retinut gresit incidenta dispozitiilor noului Cod civil fata de prevederile art.3 si 5 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009, ramânând în opinia sa de verificat conditiile raspunderii civile delictuale, conform dispozitiilor în vigoare anterioare.

În cauza, recurentul a invocat angajarea raspunderii patrimoniale a pârâtului Statul Român, raspundere pe ideea de garantie generata de raportul de prepusenie, Ministerul Public neavând calitate de parte în procesul penal, el reprezentând doar Statul Român, care este, în opinia sa, singurul titular al actiunii procesuale, temeiul abilitarii reclamantului de a formula actiunea în despagubiri pentru daune morale – fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, respectiv initierea unor proceduri judiciare injuste, acte de începere a urmaririi penale si trimiterea în judecata, desi era evidenta inexistenta caracterului penal al faptei retinute.

Recurentul sustine ca în aceste conditii, în mod gresit prima instanta nu a verificat existenta pagubei si stabilirea raportului de cauzalitate între aceasta si fapta ilicita.

Cel de-al doilea motiv de apel a vizat solutionarea cererii privind cheltuielile de judecata suportate în cadrul procesului penal, actiunea având ca temei juridic norma procedurala cuprinsa în textul art. 274 Cod procedura civila si art.193 alin. ultim Cod procedura penala, care stipuleaza ca atunci când instanta penala nu s-a pronuntat cu privire la cheltuielile judiciare avansate de parte, acordarea acestora se face potrivit legii civile. Sustine recurentul ca legitimarea legala a acordarii acestor cheltuieli se raporteaza la existenta culpei procesuale si nu poate fi circumscrisa existentei faptei ilicite, cum gresit a retinut prima instanta, fiind nelegal si inechitabil a se sustine ca acestea pot fi acordate doar în cazul privarii de libertate, iar în cauza instanta penala nu s-a pronuntat asupra lor.

În drept a invocat art. 304 si art. 3041 Cod procedura civila.

Desi legal citata, intimata pârâta nu a depus întâmpinare nici în primul ciclu procesual si nici în rejudecare.

Reprezentanta Directiei Nationale Anticoruptie – Serviciul Teritorial O., în sedinta publica din 19 mai 2015 a solicitat respingerea recursului si mentinerea ca legala si temeinica a hotarârii pronuntate de instanta de fond nefiind incidente dispozitiile privind raspunderea civila delictuala pentru a se angaja raspunderea Statului Român pentru erori judiciare, si nici dispozitiile art. 504 din Vechiul Cod de procedura civila, iar în ceea ce priveste cheltuielile de judecata solicitate în temeiul art. 193 din Vechiul Cod de procedura civila, apreciaza de asemenea ca acestea trebuie sa se circumscrie dispozitiilor care privesc raspunderea civila delictuala.

Analizând sentinta recurata prin prisma motivelor invocate, cât si în limitele stabilite de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia de casare, instanta a retinut urmatoarele:

Reclamantul a fost cercetat în dosarul nr.43/P/2006 al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie – Serviciul Teritorial O., pentru comiterea infractiunii de dare de mita, fiind trimis în judecata în dosarul nr.6747/111/2007 al Tribunalului B., cauza fiind ulterior stramutata la Tribunalul Arad sub dosar nr.3080/108/2009*.

Prin sentinta penala pronuntata de aceasta instanta, nr. 401/20.12.2010, numitul P. F. M. în calitate de inculpat a fost achitat pentru infractiunea imputata – dare de mita, solutia fiind mentinuta prin decizia penala nr. 81/05.04.2012 de catre Curtea de Apel Timisoara, respectiv decizia penala nr. 4111/12.12.2012 de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala.

Prin cererea de chemare în judecata, s-a solicitat instantei sa dispuna obligarea pârâtului la plata de despagubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 100.000 Euro – echivalent în lei la cursul B.N.R întemeiate pe dispozitiile art. 2 alin. 1 lit. h) Cod procedura civila precum si a cheltuielilor de judecata ocazionate de instrumentarea cauzei penale împotriva sa, întemeiate pe dispozitiile art. 274 Cod procedura civila si art. 193 alineat ultim din Codul de procedura penala.

Prin sentinta recurata, instanta de fond a respins cererea formulata de reclamant constatând în ceea ce priveste capatul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, ca nu sunt întrunite nici conditiile raspunderii civile delictuale si nici cele prevazute de art. 504 Cod procedura penala, iar în ceea ce privesc cheltuielile de judecata din procesul penal, instanta a apreciat ca si acestea trebuie circumscrise în fapt dispozitiilor art. 1349 alin. 1 si 2 Cod civil, privind raspunderea civila delictuala.

Apelul reclamantului este motivat în ceea ce priveste capatul de cerere privind daunele morale pe raspunderea civila delictuala.

Criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate în ceea ce priveste capatul de cerere referitor la daunele morale solicitate, în mod corect si judicios apreciind instanta de fond ca în cauza nu sunt întrunite conditiile raspunderii civile delictuale – existenta prejudiciului, fapta ilicita, raport de cauzalitate, fapta ilicita – prejudiciu si vinovatie.

În acest sens, judicios s-a retinut de instanta de fond ca trimiterea în judecata a reclamantului nu poate constitui în sine o fapta ilicita atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând în nici un caz o abatere de la normele procedurale penale. De altfel modul de desfasurare a cercetarii penale nu poate constitui prin aceasta o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, decât în masura în care s-ar dovedi încalcarea unor drepturi fundamentale ale partii, ceea ce nu s-a dovedit în cauza, iar motivele invocate si probele administrate nu se circumscriu încalcarii unor astfel de drepturi fundamentale.

Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale a Statului Român nu este suficienta simpla împrejurare a infirmarii de catre instanta, în urma unui vast probatoriu administrat, a solutiei Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie de trimitere în judecata.

Pe de alta parte, este de observat ca prin decizia nr. 3549/12 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casatie si Justitie Bucuresti a admis recursurile declarate de pârâtii Directia Nationala Anticoruptie – Serviciul Teritorial O. si Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice Bucuresti reprezentat de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice C. N., a casat decizia pronuntata de Curtea de Apel Oradea în prezenta cauza, ca instanta de apel, si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, ca instanta de recurs.

Ca urmare, cum în cauza decizia pronuntata de Curtea de Apel Oradea în primul ciclu procesual, ca instanta de apel, si prin care s-a admis doar în parte actiunea formulata de reclamant, numai în ceea ce priveste daunele materiale – cheltuielile de judecata din procesul penal, nu a fost recurata si de reclamantul P. F. M. este evident ca în cauza, potrivit principiului „non reformatio în pejus”, nu se poate agrava situatia pârâtului în propria cale de atac, considerente fata de care nu se impune admiterea capatului de cerere privind acordarea daunelor morale, care nu a fost admis de instanta de fond – solutie mentinuta de instanta de apel în primul ciclu procesual.

Instanta a retinut însa ca sunt întemeiate sustinerile recurentului reclamant P. F. M., în ceea ce priveste cheltuielile de judecata reprezentând onorariile achitate de recurentul reclamant în vederea reprezentarii în procesul penal.

Astfel, art. 193 alin. 5 din Vechiul Cod de procedura penala aplicabil în speta raportat la data introducerii actiunii (14 februarie 2013) prevede ca în caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca inculpatului cheltuielile judiciare facute de acesta în masura în care au fost provocate de partea vatamata, iar conform aliniatului 6 al aceluiasi articol, în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare facute de parti în cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile.

În dosarul penal, instanta penala nu s-a pronuntat cu privire la cheltuielile de judecata avansate de catre inculpat, reclamantul din acest dosar.

Cheltuielile de judecata sunt suportate conform art. 274 Cod procedura civila de partea care cade în pretentii, de partea din vina careia s-a promovat actiunea si care a pierdut procesul, acestea având rolul de a despagubi partea care nu este vinovata de declansarea procedurii judiciare.

În acest sens, culpa procesuala a Statului Român – titular al actiunii penale, este stabilita prin dispozitia de achitare pronuntata de prima instanta, confirmata apoi în apel si recurs.

Ar mai fi de subliniat ca ar fi neconceput ca o cheltuiala, fie ea si judiciara produsa într-un proces penal în care persoana acuzata a fost achitata, sa nu poata fi recuperata, o asemenea concluzie fiind în deplina concordanta cu principiile fundamentale care guverneaza procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevarului si garantarea libertatilor persoanei, la fel cum e în acord si cu principiile procesului civil în care acestea sunt solicitate, respectiv principiul egalitatii în fata legii civile, a legalitatii, a dreptului la un proces echitabil în acord cu art. 6 CEDO.

În consecinta, recurentul reclamat este îndreptatit la acordarea cheltuielilor de judecata în cuantum de 5350 lei, din care 2000 lei reprezentând onorariu avocatial – în faza de urmarire penala conform chitantei nr. x.xxx.xxx/8.09.2006 (fila 5 dosar fond) si 3350 lei onorariu avocatial în faza de judecata conform chitantei nr. xxxxxxx/12.02.2007 (fila 5 dosar fond), instanta având în vedere la stabilirea cuantumului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului privind caracterul real, necesar si rezonabil al cheltuielilor de judecata, restul pretentiilor materiale nefiind dovedite si întemeiate.

Fata de cele ce preced, instanta a admis ca fondat recursul reclamantului, a schimbat în parte sentinta recurata în sensul ca a admis în parte actiunea si a obligat pârâtul la plata sumei de 5.350 lei cu titlu de despagubiri materiale în favoarea reclamantului, mentinându-se restul dispozitiilor sentintei, fara cheltuieli de judecata.

Domenii speta

Spete similare