Eroarea obstacol – cauză de nulitate absolută. Admisibilitatea probei testimoniale în raport de dispoziţiile Codului civil 1864 într-o acţiune introdusă după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Domeniul de aplicabilitate al disp. art.26 alin.1 din Cod

Dosar nr. 8028/256/2013

TRIBUNALUL CONSTANŢA

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.901

Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2014

Completul compus din:

PREŞEDINTE –

JUDECĂTOR- 

GREFIER –

S-a luat în examinare apelul civil având ca obiect constatare nulitate act juridic, promovat de reclamanţii ... şi ..., cu domiciliul în ..., împotriva sentinţei civile nr.265/19.02.2014 pronunţată de Judecătoria ... în dosarul civil nr.8028/256/2013, în contradictoriu cu pârâţii  ..., ..., domiciliaţi în ... şi ..., domiciliat în ....

Dezbaterile asupra apelului au avut loc în şedinţa publică din data de 11.11.2014, când instanţa, pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 18.11.2014, când a pronunţat următoarea decizie:

T R I B U N A L U L

Asupra apelului civil de față:

Prin sentința civilă nr.265/19.02.2014, Judecătoria ... a respins acţiunea formulată de reclamanţii ... şi ... în contradictoriu cu pârâţii ..., ... şi ... și a obligat reclamanţii la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat; prin aceeași sentință, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie invocată de pârâţi.

S-a reținut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei ... sub nr.8028/256/2013, reclamanţii ... şi ... au chemat în judecată pe pârâţii ..., ... şi ..., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1207 din 22.03.2002 încheiat între reclamanţi şi pârâţi la BNP ....

În motivare, au arătat că în luna martie 2002 reclamanţii au vândut imobilul apartament de 2 camere din ... la preţul de 170.000.000 lei vechi şi în data de 22.03.2002 s-au deplasat la BNP ..., unde au semnat cu ... contractul de vânzare-cumpărare imobiliară autentificat prin încheierea nr.1207 din 22.03.2002, prin care au cumpărat uzufructul şi pârâţii ... şi ... nuda proprietate la preţul de 150.000.000 lei vechi, pe care l-au achitat în întregime reclamanţii. Au arătat că nu au citit contractul şi nu au înţeles că este de fapt un contract de vânzare cumpărare cu drept de habitaţie, natura acestuia nefiind cea pe care şi-au dorit-o, aceea de act de vânzare cumpărare cu clauză de habitaţie şi întreţinere, pârâtul fiind fiul reclamantului. Au arătat că înţeleg să se înscrie în fals faţă de menţiunile inserate referitoare la faptul citirii şi înţelegerii sensului acestuia. După încheierea contractului, pârâţii nu i-au ajutat, nu au avut grijă de ei, reclamanta fiind internată de mai multe ori în spital, nu au contribuit la îmbunătăţirile aduse imobilului şi relaţiile lor cu pârâţii s-au deteriorat.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.953, 948, 954 Cod civil şi s-a invocat eroarea asupra naturii juridice a actului (error in negotio).

S-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.

În susţinerea cererii, s-au anexat înscrisuri în copie şi dovada participării la şedinţa de informare asupra medierii.

Pârâţii ... şi ... au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii. Au susținut că plata preţului a fost contribuţie comună, reclamantul este o persoană cu instrucţie şi nu este vorba de o eroare gravă asupra naturii contractului. S-a contestat semnătura reclamantei şi s-a invocat excepţia prescripţiei, fiind vorba de o nulitate relativă care putea fi invocată în 3 ani.

S-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.

Mandatarul pârâtului, ..., a precizat (fila 47) că e de acord cu acţiunea şi că a încasat preţul de la dl. ....

Reclamanţii ... şi ... au formulat răspuns la întâmpinare, arătând că cele afirmate în întâmpinare nu corespund adevărului, iar excepția prescripției este nefondată deoarece în cauză s-a invocat un motiv de nulitate absolută.

S-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi s-a respins proba cu martori, având în vedere dispoziţiile art.1191 Cod civil.

În şedinţa din 22.01.2014 reclamanta ... a afirmat, la interpelarea instanţei, că semnătura de pe cererea de chemare în judecată este a sa. Motivele cu privire la înscrierea în fals au fost precizate ca apărare de fond de către apărătorul reclamanţilor.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi prin întâmpinare a fost unită cu fondul  prin încheierea din data de 12.02.2014. 

În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, întrucât prin acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului, nulitatea absolută putând fi invocată oricând.

Pe fond, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare imobiliară autentificat prin încheierea nr.1207 din 22.03.2002 de BNP ... (fila 8-9) pârâtul ... prin mandatar ..., în calitate de vânzător, a vândut numiţilor ... și ... - soţi, uzufructul şi numiţilor ... și ... – soți, nuda proprietate asupra imobilului situat în ..., la preţul de 150.000.000 lei vechi.

Conform art.948 Cod civil vechi aplicabil în speţă, „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită”.

Consimţământul  reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic civil şi este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Potrivit art.953 Cod civil, „consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”.

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic, iar în cauza de faţă s-a invocat eroarea obstacol cu privire la natura actului juridic încheiat de părţi (error in negotio), eroare care atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.

Din probele administrate, înscrisuri şi interogatorii administrate părţilor, rezultă că reclamanţii ştiau ce act încheie la data de 22.03.2002 sau puteau să ştie (consultând o persoană de specialitate sau solicitând explicaţii notarului), situaţie în care nu-şi pot invoca propria culpă. Din probe, rezultă că acţiunea formulată de reclamanţi după 12 ani de la încheierea actului juridic este, de fapt, rezultatul deteriorării relaţiilor de familie dintre ei şi pârâţii ... şi ....

În ceea ce priveşte plata preţului contractului, prima instanță a reținut că nu s-a probat că în mod exclusiv a fost plătit de reclamanţi.

În consecință, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost respinsă acţiunea ca nefondată, iar în baza art.453 C.pr.civ. au fost obligați reclamanţii la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat în termen legal apel.

În motivarea cererii de apel, au susținut că în mod eronat instanța de fond a apreciat că reclamanții au știut care este natura actului, cerând explicații notarului. În realitate, singurele probe încuviințate și administrate în fața primei instanțe au fost înscrisurile și interogatoriile părților, deși prin cererea de chemare în judecată au solicitat și proba testimonială, iar probele administrate nu au adus nimic nou. Instanța nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii relația de rudenie dintre părți, dar nici încrederea pe care reclamanții au avut-o în pârâți până la momentul semnării contractului; de fapt, nici în perioada imediat următoare atitudinea acestora nu s-a schimbat, iar reclamanții nu au avut niciun motiv de bănuit că ar fi vreo problemă cu contractul.

Pentru lămurirea situației de fapt, a intenției la semnarea contractului, pentru lămurirea condițiilor efective în care s-a semnat actul, dar și cu privire la discuțiile dintre părți anterior încheierii contractului, reclamanții au solicitat încuviințarea probei testimoniale în completarea probei cu înscrisuri, însă prima instanță le-a respins această probă, fiindu-le astfel îngrădit dreptul la apărare și neputând proba cele susținute în cuprinsul cererii. Martorii pe care i-au nominalizat în cerere sunt persoane care au auzit discuțiile purtate anterior între părți și care aveau cunoștință despre cine a plătit efectiv prețul.

Soluția de respingere a primei instanțe este practic nemotivată, pe 9-10 rânduri se apreciază că reclamanții știau sau puteau ști care este natura contractului, că nu ar fi probat plata exclusivă a prețului, fără a se indica probele care au determinat această concluzie, fără a fi analizate înscrisurile din care rezultă că prețul a fost achitat integral de reclamanți din banii obținuți din vânzarea apartamentului lor din .... Prin niciun mijloc de probă pârâții nu au făcut dovada faptului contrar, respectiv a plății de către ei a jumătate din prețul casei, așa cum au pretins prin întâmpinare.

Au susținut apelanții că actele nu le-au fost citite sau explicate, semnarea acestora făcându-se în antecamera biroului notarial, care era deja plin, actele fiindu-le întinse spre semnare de o angajată a biroului, și nu de d-na notar.

În drept, au invocat disp. art.466-480 C.pr.civ.

Prin întâmpinare, intimații au reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în subsidiar respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată. Au susținut că prețul a fost achitat în cote egale de către ei și reclamanți, că au efectuat numeroase renovări și amenajări la imobil (branșare la apa potabilă, racordarea WC-ului în interiorul casei, turnarea trotuarelor, plantarea de pomi, bară de scuturat covoare, cocină de porci, modificare uși imobil, scurgeri ape pluviale etc.), au achitat impozitele și taxele aferente imobilului. După 12 ani, reclamanții susțin că ei au achitat întreg prețul imobilului și că pârâții nu s-au achitat de „obligațiile contractuale”, deși în conținutul contractului nu este prevăzută obligația lor de a-i îngriji pe reclamanți; însă chiar și în lipsa unei astfel de obligații, pârâții au avut grijă de reclamanți, chiar reclamanta recunoscând la interogatoriu că pârâta ... le făcea de mâncare sau le aducea de mâncare, iar reclamantul recunoscând într-o primă fază că a primit un telefon de la pârâți.

Sub aspectul unei persoane neajutorate, fără instruire, reclamantul ... a făcut dovada de a fi o persoană tenace și periculoasă, în acest sens fiind numeroasele scrisori de amenințare la adresa pârâților, chiar și în perioada desfășurării prezentului proces.

Răspunsurile reclamanților la interogatoriu vin în contradicție flagrantă cu susținerile din răspunsul la întâmpinare, unde recunosc că s-au deplasat la notar și au semnat actul de vânzare cumpărare. Nu se poate reține o simplă susținere a unei părți contractante, potrivit căreia s-ar fi aflat în eroare 12 ani de la semnarea actului, o astfel de situație punând sub semnul întrebării prevederile legale care stabilesc scopul și utilitatea autentificării anumitor acte juridice și, implicit, utilitatea instituției notarului public.

La cererea apelanților, în apel s-a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială.

Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, tribunalul reține următoarele:

Este nefondată critica privind nemotivarea hotărârii primei instanţe. Hotărârea cuprinde considerentele care au format convingerea instanţei, în acord cu disp. art.425 alin.1 lit.b C.pr.civ., iar referirea apelanţilor la pretinsele „9-10 rânduri” de motivare sunt lipsite de relevanţă, niciun text de lege neconţinând numărul de rânduri pe care trebuie să-l conţină motivarea unei hotărâri judecătoreşti. 

Potrivit art.479 alin.2 C.pr.civ. în vigoare, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art.478 alin.2, adică prin cererea de apel.

În acest sens, instanţa de apel a încuviinţat pentru apelanţii reclamanţi administrarea probei testimoniale cu martorele ... şi ....

Prealabil analizării probatoriului, tribunalul reţine că în mod greşit prin încheierea de şedinţă din 12.02.2014 prima instanţă a respins proba testimonială propusă de reclamanţi, cu motivarea foarte lapidară că „regulile care guvernează în materie de fond sunt cele ale vechiului cod civil”.

Este adevărat că art.26 alin.1 din C.pr.civ. în vigoare prevede că „legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii”, urmând ca administrarea probelor să se facă potrivit legii în vigoare la data administrării lor, aşa cum se dispune la alin.2. Fiind vorba de un contract încheiat în anul 2002, în cauză sunt aplicabile regulile din vechiul cod civil privind admisibilitatea probelor.

Art.1191 alin.1 C.civ. 1864 instituie interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, iar alin.2 instituie interdicţia de a dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris. În literatura şi în practica judiciară s-au adus următoarele precizări cu privire la această regulă:

- fiind de natură convenţională, această regulă priveşte numai părţile contractante, terţii putând folosi proba cu martori pentru a combate cele trecute în înscris;

- regula se referă numai la înscrisurile preconstituite;

- se poate dovedi întotdeauna cu martori eroarea, dolul, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, frauda la lege, chiar dacă actul juridic a fost constatat printr-un înscris autentic;

- dovada cu martori este admisibilă pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris şi ulterioare încheierii acestuia, care constituie moduri de executare sau stingere a obligaţiilor părţilor.

De asemenea, se reţine că proba cu martori devine admisibilă în cazurile expres prevăzute de art.1197 şi 1198 C.civ., iar practica judiciară a extins aceste cazuri, adăugând la imposibilitatea materială şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul, datorită calităţii părţilor (rude, afini, prieteni etc.).

În speţă, s-a invocat eroarea obstacol ca motiv de nulitate absolută a contractului, iar reclamanţii au susţinut că urmează a dovedi cu martori aspecte de fapt cum ar fi: „intenţia părţilor la momentul semnării contractului, condiţiile efective în care s-a semnat contractul…, să dovedească provenienţa banilor plătiţi ca şi preţ al imobilului, precum şi relaţiile dintre părţi” (fila 121 dosar fond); de asemenea, se reţine faptul că pârâtul ... este fiul reclamantei ..., dintr-o altă căsătorie. 

Raportat la considerentele expuse mai sus, tribunalul constată că proba testimonială era admisibilă şi că în mod eronat prima instanţă a respins-o.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat, tribunalul reţine că eroarea obstacol, numită şi eroare distructivă de voinţă, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. În cauză, s-a invocat falsa reprezentare asupra actului juridic încheiat (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic; respectiv, reclamanţii ar fi crezut că încheie un contract de vânzare cumpărare cu clauză de habitaţie şi întreţinere, în timp ce pârâţii au încheiat un contract de vânzare cumpărare.

În alcătuirea erorii – viciu de consimţământ intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii şi, fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.

Sub un prim aspect, tribunalul reţine că contractul încheiat în cauză are o titulatură foarte clară, ce nu lasă loc la interpretări: „contract de vânzare-cumpărare imobiliară”, iar reclamanţii şi pârâţii au calitate de „cumpărători”, prin urmare nu este vorba de un contract încheiat între reclamanţi şi pârâţi, având calităţi diferite, ci de un contract încheiat de reclamanţi şi pârâţi, având aceeaşi calitate (de cumpărători) cu o altă persoană (având calitatea de vânzător).

În raport de cele reţinute mai sus, este irelevant cine a plătit preţul sau în ce proporţie s-a plătit acesta de către fiecare dintre cumpărători, deoarece, în speţă, nu s-a invocat simulaţia.

Mai departe, actul conţine toate elementele specifice vânzării-cumpărării: preţul – în legătură cu care se menţionează, generic, că a fost primit de la cumpărători; momentul la care cumpărătorii intră în proprietatea şi posesia imobilului – la data autentificării actului, soţii ... intră de drept în proprietatea imobilului, iar soţii ... intră în stăpânirea de fapt a imobilului. Contractul contestat în cauză a fost autentificat la data de 22.03.2002, iar la data de 18.03.2002 reclamanţii ... au vândut imobilul proprietatea lor din mun. ..., încheind în acest sens contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1053.

Prin urmare, încheind la data de 18.03.2002 un contract de vânzare cumpărare a cărui natură juridică nu este contestată, reclamanţii nu pot pretinde că la distanţă de câteva zile, la data de 22.03.2002, au crezut că încheie un contract de vânzare cumpărare cu clauză de habitaţie şi întreţinere, în condiţiile în care cel de al doilea contract purta aceeaşi titulatură şi conţinea aceleaşi elemente specifice ca şi primul. În plus, reclamanţii nu sunt nişte persoane lipsite de instruire (în ceea ce îl priveşte pe reclamantul ..., acest aspect rezultă din exprimarea folosită în scrisorile adresate pârâţilor şi din modul de executare a semnăturii, care este una destul de elaborată), nu suferă de vreo boală care să afecteze reprezentarea realităţii, iar vârsta de la data încheierii contractului (68, respectiv 69 ani) nu este una foarte înaintată şi nu poate constitui, ea singură, un element esenţial în determinarea pretinsei reprezentări false a realităţii.

De altfel, la întrebarea nr.7 de la interogatoriul administrat în faţa primei instanţe: „Recunoaşteţi că, în schimbul plăţii de către noi a ½ din contravaloarea casei, noi urma să devenim proprietarii, iar, în schimb, dvs. urma să locuiţi pe toată durata vieţii în acest imobil?”, reclamanta a răspuns: „Da”.

În ceea ce priveşte martorele audiate în cauză, se reţine că niciuna dintre ele nu a declarat că ar fi asistat la discuţii între părţi, că ar fi fost prezente la notariat, după cum niciuna dintre ele nu a relatat nici un aspect cu privire la plata preţului.

Martora ... i-a cunoscut pe reclamanţi după mutarea lor în actualul imobil, fiind vecină cu aceştia şi a relatat aspecte ulterioare încheierii actului, şi nu anterioare. Este cert că, deşi relaţiile între părţi erau bune, au intervenit la un moment dat neînţelegeri, astfel că pârâţii nu i-au mai vizitat pe reclamanţi şi nu i-au mai ajutat cu absolut nimic. În acel moment, al rupturii relaţiilor normale dintre părţi, soţii ... s-au plâns vecinilor „când au văzut că soţii ... nu îi mai vizitează şi nu le mai oferă ajutorul”. Ca urmare, ajutorul oferit până atunci, sub aspect moral şi material, nu poate fi înţeles decât ca fiind acel ajutor oferit în virtutea relaţiilor normale dintre părinţi şi copii, şi nu în virtutea unor relaţii contractuale.

Martora ..., care a ţinut legătura cu părţile şi, mai ales cu reclamanţii, până la plecarea acestora din ..., ulterior păstrând legătura doar telefonic, a declarat că reclamanţii i-au relatat că urmau să încheie „un contract cu clauză de întreţinere la înstrăinarea apartamentului acestora de pe str. ... din …”, însă aceasta constituie o mărturie indirectă, care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor, în sensul că nu au ştiut ce semnează, aceasta este contrazisă de menţiunea din contract „Subsemnatele părţi declarăm că, înainte de semnarea actului, am citit personal cuprinsul acestuia, constatând că el corespunde voinţei stabilite de noi părţile de comun acord, drept pentru care semnăm mai jos” şi nu a fost făcută în niciun fel dovada contrară.

Atât timp cât nu a fost făcută dovada existenţei contractului de întreţinere, iar reclamanţii sunt beneficiarii clauzei de uzufruct asupra imobilului, lor le revine sarcina suportării taxei de habitat şi a contravalorii utilităţilor de care beneficiază la imobil, astfel că sunt irelevante înscrisurile depuse în acest sens în apel.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi în faţa primei instanţe şi reiterată în apel prin întâmpinare, tribunalul reţine, sub un prim aspect, că pârâţii nu au declarat apel împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei, prin urmare nu pot obţine satisfacţie în acest sens în apelul reclamanţilor. Însă, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică şi sub acest aspect, deoarece eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, este lipsa totală a consimţământului, prin urmare este o cauză de nulitate absolută, ce poate fi invocată oricând, deci dreptul la acţiune este imprescriptibil.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.480 alin.1 C.pr.civ., constatând că nu există motive de reformare a soluţiei primei instanţe, tribunalul va respinge apelul ca nefondat, iar în temeiul art.452-453 din acelaşi cod va respinge ca nefondată cererea intimaţilor ... privind obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât intimaţii ... nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge apelul promovat de reclamanţii ... şi ..., cu domiciliul în ..., împotriva sentinţei civile nr.265/19.02.2014 pronunţată de Judecătoria ... în dosarul civil nr.8028/256/2013, în contradictoriu cu pârâţii ..., ..., domiciliaţi în ... şi ..., domiciliat în ..., ca nefondat.

Respinge cererea intimaţilor privind obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 18.11.2014.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,

  GREFIER,

Jud. fond

Red./tehnored. dec. apel jud. 3.12.2014/7 ex. 

Domenii speta

Spete similare