Drept civil. Minori și familie. Program vizită minor.

Deliberând asupra apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 924 din 11.11.2014 pronunţată de Judecătoria Bicaz în dosarul nr. 493/188/2014, s-au constatat următoarele:

Că prin sentinţa civilă nr.924 din data de 11.11.2004 pronunţată de Judecătoria Bicaz a fost admisă în parte acţiunea civilă având ca obiect desfacere căsătorie, formulată de reclamanta G.M., în contradictoriu cu pârâtul G.V.. A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant G.V., în contradictoriu cu reclamanta pârât G.M.. A fost respinsă excepţia prematurităţii cererii de stabilire a unui program de vizită după ce minorul va împlini vârsta de 3 ani ca neîntemeiată. 

S-a luat act de înţelegerea părţilor cu privire la următoarele capete de cerere:

1.Desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 29.07.2012 şi înregistrată în Registrul Stării Civile al comunei Borca, sub nr. 17 din 29.07.2012, pe baza acordului părţilor;

2.exercitarea în comun de către ambii părinţi a autorităţii părinteşti asupra minorului Gafiţa Matei-Dumitru, născut la data de 12.11.2013

3.Revenirea reclamantei-pârâte G.M. la numele avut anterior căsătoriei, respectiv la acela de ,,Sava”.

4.Stabilirea locuinţei minorului Gafiţa Matei-Dumitru la locuinţa mamei.

5.Asumarea de către pârâtul-reclamant G.V., a obligaţiei de plată a unei contribuţii lunare de întreţinere în favoarea G. M.-D., în cuantum de 25% din veniturile nete lunare şi în cuantum de 25% din venitul minim net pe economie pentru perioada în care nu va mai fi angajat cu contract individual de muncă, iar reclamanta-pârâtă va exercita obligaţia de întreţinere în natură.

A fost obligat pârâtul-reclamant G.V. la plata contribuţiei lunare de întreţinere în favoarea minorului G. M.-D., începând cu data pronunţării prezentei sentinţe (11.11.2014) şi până la majoratul acestuia, ce va fi remisă mamei până în ultima zi a lunii aferente.

A fost stabilit următorul program de vizită în favoarea pârâtului-reclamant G.V. în ceea ce-l priveşte pe minorul G. M.-D., în modul şi în condiţiile de mai jos:

1).până la vârsta de 3 ani: în fiecare duminică de la ora 10,00 cu preluarea minorului de la locuinţa mamei, şi până la ora 18,00, urmând ca tot tatăl să-l aducă înapoi la locuinţa mamei până la ora indicată.

2).După vârsta de 3 ani:

- în săptămânile impare lunare: de vineri ora 18,00 şi până duminică la ora 18,00, cu preluarea minorului de către tată de la locuinţa mamei, urmând ca tot tatăl să-l aducă înapoi la locuinţa mamei până la ora indicată.

- în anii impari:

1) săptămâna mare (ultima) a Postului Paştelui (conform calendarului creştin-ortodox) şi săptămâna aferentă revelionului, cu preluare de către tată la ora 10.00 luni dimineaţa, tot acesta având obligaţia de a-l aduce înapoi la locuinţa mamei până la ora 18.00 duminica săptămânii în cauză;

2) pe timpul verii luna iulie cu preluare minor de către tată în prima zi a lunii la ora 10,00, urmând ca tot tatăl să-l aducă înapoi la ora 18,00 în ultima zi a lunii iulie.

- în anii pari:

1) săptămâna ulterioară primei zi de Paşte (conform calendarului creştin-ortodox) şi săptămâna de Crăciun, cu preluare de către tată la ora 10.00 dimineaţa luni, tot acesta având obligaţia de a-l aduce înapoi la locuinţa mamei până la ora 18.00 duminica săptămânii în cauză;

2) pe timpul verii - luna august cu preluare minor de către tată în prima zi a lunii la ora 10,00, urmând ca tot tatăl să-l aducă înapoi la ora 18,00 în ultima zi a lunii august.

Au fost compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bicaz sub nr.493/188/2014, reclamanta G.M., în contradictoriu cu pârâtul G.V., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfacerea  căsătoriei  din vina exclusivă a pârâtului, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv la cel de „S.”, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului G. M.D. să fie realizată de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei minorului la reclamantă, cu obligarea pârâtului  la  plata unei contribuţii de întreţinere în favoarea minorului raportată la venitul lunar obţinut de pârât, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esenţă că, s-a căsătorit cu pârâtul la 29.07.2012, din căsătoria înregistrată la Primăria comunei Borca, sub nr. 17/2012 rezultând minorul M.-D., născut la 12.11.2013.

Reclamanta a mai arătat că relaţiile dintre dânsa şi pârât nu au fost dintre cele mai bune încă de la începutul căsniciei, din cauza faptului că au locuit împreună cu părinţii pârâtului care interveneau grav şi frecvent în raporturile dintre ei soţii. În acest sens, reclamanta a precizat că orice hotărâre a familiei era luată de mama pârâtului care îşi extindea autoritatea în mod excesiv şi le impunea deciziile ei, îmbrăţişate de fiecare dată de către pârât, fără ca acesta să se consulte cu ea.

A mai arătat reclamanta că, întrucât atât pârâtul, cât şi mama sa, sunt consumatori de alcool, pe fondul acestui obicei, în casă se iscau permanent certuri şi tensiuni.

De asemenea, reclamanta a precizat că pârâtul nu se preocupa nici de treburile gospodăreşti care îi reveneau, fiind mereu protejat de către părinţii săi şi avea o stare continuă de gelozie nejustificată, interzicându-i să iasă din curte sau să vorbească cu consătenii.

Reclamanta a mai arătat că în perioada ulterioară naşterii minorului pârâtul nu a sprijinit-o în niciun mod cu creşterea copilului, ceea ce denotă că nu are nici faţă de ea, dar nici faţă de minor, sentimente de afecţiune, pârâtul cerându-i uneori să ia copilul şi să plece la părinţii săi.

Reclamanta a mai menţionat că în nenumărate rânduri a încercat să-i explice pârâtului că viaţa de familie trebuie să le aparţină şi că prin căsătorie are anumite obligaţii şi responsabilităţi, însă pârâtul nu şi-a schimbat conduita şi a continuat să asculte de mama sa, să fie indiferent la nevoile sale şi ale copilului şi să o jignească, în aceste condiţii convieţuirea devenind imposibilă şi, la data de 28.04.2014, a plecat împreună cu minorul la părinţii săi din satul Dreptu, com. Poiana Teiului.

În drept, s-au invocat  dispoziţiile art. 373 lit.b, 383 alin.3, 397, art.400 alin.1, art.499 şi art.529 alin.2 Cod Civil, şi art.933 din Noul Cod Civil.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei: certificat de naştere, certificatul de căsătorie, cărţi de identitate, şi solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, testimonială, ancheta socială.

Cererea a fost legal timbrată, fiind achitată taxă judiciară de timbru în valoare de 100 lei, conform art. 15 lit.b) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

La data de 24.06.2014 pârâtul a depus, la judecata în fond, întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţiei reclamante; revenirea soţiei reclamante la numele purtat anterior căsătoriei, şi anume acela de „S"; exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minorul G. M.-D., născut la 12.11.2013, în comun de către ambii părinţi; stabilirea locuinţei minorului la mama acestuia; obligaţia de întreţinere în natură a minorului în sarcina reclamantei şi stabilirea unei pensii de întreţinere în cota legală, în sarcina sa, potrivit venitului obţinut, şi stabilirea unui program de vizită a minorului M. D., după cum urmează:

-în fiecare week-end de sâmbăta la ora 18:00 până duminică ora 18:00, cu preluare la domiciliul pârâtului;

-după împlinirea vârstei de 3 ani, când minorul va merge la grădiniţă, prima săptămână din vacanţa de Paşte în anii pari, iar a doua săptămână în anii impari;

- în anii pari de Crăciun şi în anii impari de Revelion;

- o lună de zile în vacanţa de vară, în anii pari în luna iulie, iar în anii impari în luna august.

 De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, pârâtul-reclamant a arătat că, în fapt, s-a căsătorit cu reclamanta după o frumoasă relaţie de aproximativ 6 luni de zile bazată pe dragoste şi respect, astfel încât, deşi timpul pe care l-au petrecut a fost destul de scurt, au considerat că pot întemeia o familie împreună.

Pârâtul a arătat că reclamanta a plecat de acasă cu minorul fără să-l anunţe şi, deşi a încercat să înţeleagă motivul şi a solicitat ca reclamanta să-i explice acest demers, nici până în prezent acest lucru nu s-a întâmplat.

Pârâtul a menţionat că plecarea reclamantei de acasă a fost una premeditată, întrucât, imediat după ce a plecat la serviciu pe data de 28.04.2014, reclamanta şi-a luat hainele şi a plecat la părinţii săi. Mai mult, pârâtul a arătat că în seara anterioară plecării au mers împreună cu nişte cunoştinţe la un restaurant şi s-au simţit bine, iar acasă la întoarcere lucrurile au decurs normal şi firesc.

Ulterior, din discuţiile avute cu reclamanta, pârâtul a precizat că aceasta i-ar fi propus să se mute împreună la părinţii acesteia, însă el nu a fost de acord pentru că în curtea părinţilor săi au avut casa lor separată cu toate cele necesare. Mai mult, i-a propus reclamantei să se mute într-un spaţiu neutru, însă reclamanta nu a fost de acord şi a formulat acţiune de divorţ.

A mai arătat pârâtul că părinţii lui nu au intervenit niciodată între ei, mama sa nici nu trecea pe la reclamantă în lipsa pârâtului. În ceea ce priveşte acuzaţia că ar consuma alcool, arată că este conducător auto şi, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi în pericol să-şi piardă locul de muncă, şi că de fapt reclamanta ar fi cea care consumă alcool întrucât stătea toată ziua în casă, singura persoană cu care vorbea era mama ei. În ce priveşte gelozia nejustificată de care a fost acuzat, arată că la începutul căsătoriei lor reclamanta era căutată noaptea la telefon de o persoană de gen masculin şi a trebuit să intervină şi să-i spună că este o femeie măritată.

În ceea ce priveşte minorul, a precizat că a iubit copilul din ziua în care s-a născut şi s-a ataşat foarte mult de el, dar, de când reclamanta a plecat cu acesta la părinţii ei, el nu a mai fost lăsat să-şi vadă copilul. De asemenea, a mai arătat că atunci când copilul era bolnav, el era cel care suna la medicul de familie pentru a vedea ce tratament trebuia să-i dea, că uneori a prins-o pe reclamantă cum îi punea mâna la gura minorului să nu mai plângă, deşi este de notorietate că minorul imediat după naştere are colici, sunt foarte sensibili, necesitând o atenţie deosebită.

A precizat pârâtul că este angajat şi că, de când a plecat reclamanta de acasă, el îi trimite indemnizaţia de creştere a copilului şi că a contribuit financiar la întreţinerea acestuia.

În concluzie, faţă de cele menţionate, având în vedere faptul că relaţia nu mai poate continua în cadrul unei căsnicii fireşti, a apreciat faptul că relaţiile dintre ei sunt grav şi iremediabil vătămate, astfel încât se impune desfacerea căsătoriei prin divorţ.

În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 916, 205, 451 Cod procedură civilă, art. 373 lit. b) 383, 397,400,401,402 Cod civil.

În dovedire, a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, ancheta psihosocială efectuată la domiciliul său, proba testimonială.

Cererea reconvenţională a fost legal timbrată cu suma de 100 de lei conform OUG 80/2013.

În întâmpinarea la cererea reconvenţională şi răspuns la întâmpinare, reclamanta a arătat că cele susţinute de pârât nu sunt adevărate, acesta dorind doar să-i creeze o imagine negativă. A arătat, în esenţă, că nu este consumatoare de alcool, că în ziua în care a plecat a fost ameninţată de pârât şi acesta i-a zis să nu o mai găsească acasă când vine, că după despărţirea în fapt pârâtul a venit de 4 ori să vadă copilul, din care de trei ori a intrat în casă şi a stat 10 minute, însă nu s-a preocupat de minor, ci a dorit să verifice dacă locuieşte cu un alt bărbat şi a jignit-o din nou în faţa părinţilor săi, spunând că minorul nu este copilul său. De asemenea, a precizat că într-adevăr pârâtul era cel care suna la medic când minorul era bolnav, dar în acest timp ea avea grijă de copil.

În ceea ce priveşte programul de vizită, a arătat că solicită admiterea acestuia în parte, în sensul că este de acord ca pârâtul să viziteze copilul o dată pe săptămână 1-2 ore duminica la prânz. Reclamanta a motivat acest program prin vârsta foarte mică a minorului, că minorul nu poate fi despărţit de mamă atât de mult timp, ea fiind cea care cunoaşte necesităţile, alimentaţia, problemele medicale etc.

De asemenea, pârâtul a invocat excepţia prematurităţii cererii de stabilire a unui program de vizită în ceea ce priveşte minorul după vârsta de 3 ani, întrucât acest drept nu este născut încă.

În temeiul art. 258 raportat la art. 255 Cod procedură civilă, apreciindu-le ca fiind admisibile, legale, pertinente şi concludente, putând duce la dezlegarea pricinii în fond cu privire la situaţia de fapt, instanţa de fond a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

Din oficiu, prima instanţă a dispus emiterea unei adrese către ANAF pentru a afla veniturile părţilor.

Conform dispoziţiilor articolului 396 Cod civil, în vederea soluţionării capătului de cerere referitor la exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minorul rezultat din relaţia părţilor şi stabilirea locuinţei acestuia, instanţa de fond a solicitat opinia serviciilor specializate de la domiciliul părţilor, concretizată în rapoartele de anchetă psihosocială, anexate la dosar. 

La termenul de judecată din data de 28.10.2014, părţile prezente personal în faţa instanţei de fond au declarat că au ajuns la o înţelegere, că doresc divorţeze prin acordul părţilor, şi că au ajuns la o înţelegere cu privire la o parte dintre capetele accesorii. Instanţa a procedat la luarea unei declaraţii comune a soţilor consemnată în procesul verbal aflat la dosarul cauzei.

Analizând actele dosarului, precum şi susţinerile părţilor, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, numiţii G.M. şi G.V. s-au căsătorit la data de 29.07.2012 în comuna Borca, judeţul Neamţ, aşa cum rezultă din certificatul de căsătorie seria CG nr.118144 eliberat la data de 29.07.2012 de Primăria comunei Borca, iar din această relaţie a rezultat minorul G. M.-D., născut la data de 12.11.2013 în municipiul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ.

Aplicând dispoziţiile art. 930 Cod procedură civilă raportat la art. 374 Cod civil la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de fond a luat act de cererea expresă a părţilor, manifestată în mod liber şi neviciat, aşa cum rezultă din declaraţia comună consemnată în procesul-verbal ataşat cauzei, iar în temeiul dispoziţiilor art.373 alin. (1) lit. a) şi art. 374 alin. (1) şi alin. (3) Cod civil raportate la art. 931 şi art. 930 Cod procedură civilă, instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei părţilor pe baza acordului acestora, fără motivarea dispoziţiei de divorţ.

Analizând învoiala părţilor cu privire la cererile accesorii, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În considerarea declaraţiei comune a părţilor şi a dispoziţiilor art. 383 Cod civil, instanţa de fond a luat act de înţelegerea părţilor cu privire la revenirea numitei G.M. la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv la acela de ,,S”.

Raportat la concluziile rapoartelor de anchetă socială, de faptul că este dreptul copilului minor de a beneficia de grija, educarea şi autoritatea ambilor părinţi, instanţa de fond a luat act de înţelegerea părinţilor cu privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti în privinţa minorului G. M.D., considerând că este în interesul superior al copilului.

În ceea ce priveşte locuinţa minorului, în temeiul art.400 cod civil, instanţa de fond a reţinut că înţelegerea părţilor corespunde interesului superior al acestuia, având în vedere vârsta fragedă a minorului, faptul că mama nu lucrează, având posibilitatea de a se îngriji permanent de minor, fiind ajutată de bunicii materni, iar locuinţa acesteia, aşa cum rezultă şi din ancheta socială, prezintă condiţii foarte bune de locuit.

Analizând înţelegerea părţilor cu privire la asumarea de către tatăl minorului a unei obligaţii de întreţinere în favoarea minorului, instanţa de fond a reţinut că, potrivit articolului 402 alin. (1) Cod civil, totodată instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Având în vedere că minorul va locui împreună cu mama, care se va ocupa direct de creşterea şi îngrijirea acestuia, a dispus ca reclamanta-pârâtă să exercite obligaţia de întreţinere faţă de copil în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, conform art. 530 alin. (1)  Cod civil.

În ceea ce priveşte obligaţia pârâtului-reclamant de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătirea profesională a minorului, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 513, art. 516 alin. (1) şi art. 529 alin. (1) Cod civil, potrivit cărora între părinţi şi copii există obligaţia legală de întreţinere care este datorată potrivit cu nevoile celui care o solicită şi posibilităţile de plată ale celui ce urmează să fie obligat, şi dispoziţiile art. 499 Cod Civil, care reglementează obligaţia specială de educare şi instruire ce revine părinţilor, atât cu privire la copilul minor cât şi la cel major.

Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză în condiţiile în care minorii nu au alte resurse materiale pentru întreţinere şi nici un venit propriu constant din alte surse, aspect confirmat şi de referatul de anchetă socială efectuat în cauză, instanţa de fond a reţinut că asumarea de către pârât-reclamant a obligaţiei de întreţinere este conformă normelor legale.

 La stabilirea cuantumului contribuţiei lunare de întreţinere, a avut în vedere nevoile minorului determinate de vârstă, cât şi de cele legate de întreţinere şi educare.

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului pensiei de întreţinere, ţinând seama de realităţile economice actuale, de faptul că în prezent pârâtul-reclamant G.V. este angajat cu forme legale în România, stabilirea unei sume procentuale, pe care tatăl s-a obligat s-o achite cu titlu de contribuţie la întreţinerea minorului, corespunde cel mai bine atât acestor realităţi, cât şi nevoilor minorului, astfel că, o dată cu modificarea veniturilor acestuia, nu va mai fi nevoie de o nouă acţiune în justiţie. Asumarea acestei obligaţii din partea tatălui face dovada unui părinte responsabil, recunoscând astfel că obţine venituri şi poate să se îngrijească de copilul său. De altfel, art. 530 alin. 3 din noul Cod civil prevede că pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere.

Faţă de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a luat act şi de înţelegerea părţilor privitoare la asumarea de către tatăl minorului la plata unei contribuţii lunare de întreţinere în cuantum 25 % din veniturile nete lunare şi în cuantum de 25 % din venitul minim net pe economie pentru perioada în care nu va mai fi angajat cu contract individual de muncă, apreciind că este conform legislaţiei în vigoare, a realităţilor actuale şi mai ales în interesul superior al minorului.

Un prim aspect asupra cărora părinţii nu s-au înţeles este momentul de la care se va plăti contribuţia de întreţinere.

În lipsa unei înţelegeri a părţilor cu privire la data de la care este datorată contribuţia de întreţinere, instanţa de fond a stabilit că aceasta este data pronunţării prezentei sentinţe, deşi conform art. 532 alin. (1) Cod civil aceasta ar fi fost datorată de la data promovării acţiunii pentru considerentele următoare. Aşa cum ambele părţi au recunoscut şi cum reiese şi din înscrisurile depuse (mandatele poştale), reclamanta-pârâtă a primit periodic, de când a plecat de la domiciliul comun, sume de bani pentru creşterea şi întreţinerea minorului. S-a susţinut că aceste sume ar reprezenta indemnizaţia de întreţinere primită de către pârât care oricum i se cuvenea minorei. Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, aşa cum reiese şi din decizia nr.1409045633112 din 26/08.2014 (fila 49), că pârâtul-reclamant trebuie să returneze sumele primite cu acest titlu pentru perioada 02.07.2014-31.08.2014, întrucât acesta şi-a reluat activitatea la SC F. SRL începând cu data de 01.07.2014, apoi această indemnizaţie este primită de părintele care a lucrat anterior şi în prezent nu lucrează tocmai pentru a se îngriji de creşterea şi întreţinerea minorului. Un alt aspect pe care instanţa de fond l-a avut în vedere este faptul că valoarea medie lunară a sumelor pe care pârâtul-reclamant i le-a trimis reclamantei-pârâte lunar în perioada mai-octombrie 2014 (filele 47, 51-56) depăşeşte cu mult cuantumul de  25% lunar din venitul său net de 686  lei (fila 48). A mai reţinut comportamentul responsabil al pârâtului-reclamant care, după ce reclamanta-pârâtă a plecat de la domiciliul comun, s-a angajat şi a trimis lunar bani pentru creşterea şi îngrijirea minorului, iar faptul că este de acord cu plata unei contribuţii de întreţinere în cuantum de 25 % din veniturile sale începând cu data pronunţării prezentei sentinţe este o altă dovadă de responsabilitate şi ataşament faţă de minor. În aceste condiţii, având în vedere şi acordul pârâtului-reclamant, instanţa de fond a apreciat că până la data pronunţării prezentei sentinţe pârâtul-reclamant a achitat contribuţia de întreţinere faţă de minor, astfel că plata contribuţiei de întreţinere se va face începând cu data pronunţării prezentei sentinţe.

Potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr.272/2004, republicată, prima instanţă a constatat că, în situaţia în care părintele la care locuieşte copilul împiedică celălalt părinte în exercitarea drepturilor sale, fie prin interzicerea, fie prin impunerea unui program de vizitare necorespunzător, de natură a reduce păstrarea legăturii cu minorul la un minim care practic o face ineficientă, se pot lua de către instanţă măsuri ca părintele la care nu locuieşte copilul (în speţă pârâtul) să aibă posibilitatea de a avea legături personale cu acesta în mod firesc.

Trebuie avută în vedere şi împrejurarea că dreptul părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu acesta urmează a fi exercitat în aşa fel încât să nu se influenţeze negativ dezvoltarea minorului, urmând a se stabili un program prin care să fie respectate cu prioritate nevoile specifice vârstei, starea de sănătate, programul de masă şi de odihnă, activităţile educaţionale şi sociale ale minorului şi, în plan secund, programul personal al părintelui.

În ceea ce priveşte legăturile personale ale tatălui minorului cu acesta, instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor art. 496 Cod civil, a reţinut în primul rând că a fost invocată de către reclamanta-pârâtă excepţia prematurităţii solicitării şi stabilirii unui program de vizită pentru perioada ulterioară momentului în care minorul va împlini 3 ani.

Faţă de această excepţie, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată pentru că este în interesul minorului stabilirea unui program care să corespundă vârstei şi nevoilor sale pe termen relativ lung, iar, în cazul în care situaţia în fapt se schimbă şi programul de vizită nu mai corespunde interesului superior al acestuia, se poate face o nouă cerere pentru schimbarea programului de vizită. S-a apreciat că un program de vizită se stabileşte în funcţie de fiecare minor în parte, de nevoile acestuia, de starea de sănătate, de ataşamentul acestuia faţă de părinţi, precum şi de orice alte aspecte specifice familiei.

În analiza pe fond a stabilirii unui program de vizită, prima instanţă a reţinut că niciuna din variantele propuse de părţi nu corespunde în totalitate interesului superior al  minorului.

Instanţa de fond a stabilit un program în funcţie de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii dintre copil şi părintele la care acesta nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în cazul de faţă.

În raport cu vârsta minorului născut în anul 2013, cu atitudinea şi comportamentul pârâtului-reclamant, care manifestă afecţiune şi interes faţă de copil, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că este justificată solicitarea privind luarea copilului (inclusiv până la vârsta de 3 ani) şi pe o perioadă mai mare de 2-3 ore săptămânal, de la domiciliul reclamantei-pârâte la domiciliul pârâtului-reclamant, în condiţiile în care în acest mod se pot stabili relaţii afective profunde între minor şi tată şi bunicii paterni, aceştia având astfel posibilitatea să îşi cunoască mai bine fiul, respectiv nepotul. În luarea acestei decizii, instanţa a avut în vedere faptul că, până la separarea în fapt, locuinţa tatălui a reprezentat domiciliul comun al soţilor unde copilul s-a născut şi a crescut, mediu pe care acesta îl cunoaşte şi care prezintă condiţii foarte bune de locuit, astfel cum rezultă şi din ancheta socială de la domiciliul pârâtului-reclamant. De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere inclusiv cele susţinute de reclamantă prin cerere şi răspunsul la întâmpinare în sensul că mereu există discuţii şi jigniri când vine tatăl să viziteze minorul la locuinţa reclamantei  care în prezent este stabilită la părinţii acesteia. A mai reţinut chiar cele percepute în mod direct în sala de judecată privind relaţiile încordate între părinţi şi consideră că stabilirea unui program fără preluarea minorului ar duce la crearea unei situaţii şi mai încordate între părţi, uneori fiind posibil ca discuţiile aprinse între părţi să aibă loc chiar în prezenţa minorului, ceea ce nu corespunde interesului superior al acestuia privind dezvoltarea sa emoţională, morală şi psihică. Instanţa de fond a avut în vedere şi starea de sănătate fragilă a minorului, acest lucru fiind invocat ca un motiv pentru care nu ar fi benefică preluarea acestuia la locuinţa tatălui. Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut că sensibilitatea minorului la schimbările de anotimp sau temperatură nu pot conduce la ideea că minorul trebuie să stea tot timpul în casă şi că nu va fi scos niciodată la aer, întrucât este de notorietate că fiind la o vârstă fragedă minorul acum îşi formează anticorpii, este necesar şi benefic ca acesta să fie scos la aer, la plimbare în natură, iar o deplasare până la locuinţa tatălui (aproximativ 20 km) nu poate reprezenta un pericol pentru sănătatea minorului. În acest sens, instanţa atrage atenţia ambilor părinţi de a manifesta o grijă deosebită la sănătatea minorului, respectiv la starea vremii când minorul va fi scos la aer, asupra modului în care acesta va fi îmbrăcat sau perioada cât va sta afară. A mai apreciat prima instanţă că părinţii trebuie să înţeleagă că, mai presus de orice urmă de suferinţă, orgolii sau alte lucruri negative generate de ruptura produsă între ei ca soţi, este calitatea şi îndatorirea lor de părinţi ai minorului şi să acţioneze mereu numai în interesul acestuia.

Apoi, având în vedere vârsta fragedă a minorului, faptul că reclamanta-pârâtă încă alăptează, instanţa de fond a apreciat că a schimba locul unde doarme minorul noaptea în prezent nu ar fi interesul acestuia, cel puţin până la vârsta de 3 ani, vârstă de la care minorul, înţelegând mai multe lucruri şi începând să vorbească, s-ar putea adapta la a rămâne peste noapte la locuinţa tatălui, tocmai pentru ca relaţia dintre părinte şi copil să fie mai profundă şi mai apropiată. Mai mult, instanţa de fond a reţinut că, începând cu această vârstă, minorul poate merge la grădiniţă, unde se va obişnui şi cu alte medii şi posibil să aibă şi program de somn (în funcţie de grădiniţă).

Având în vedere toate aceste aspecte, prima instanţă a apreciat că este în interesul minorului ca tatăl său să aibă relaţii personale cu el după programul de vizită stabilit conform dispozitivului sentinţei.

În ceea ce priveşte programul de vizită, instanţa de fond a arătat că, dacă părinţii se înţeleg (aspect care ar fi în interesul minorului), pot conveni cu privire şi la vizitarea şi în alte zile sau după alt program adaptabil după circumstanţele obiective sau subiective ce pot interveni. Stabilirea programului de mai sus este necesar şi este în interesul minorului în prezent, întrucât părţile nu au reuşit să se înţeleagă în această privinţă, iar instanţa trebuie să vegheze asupra interesului superior al minorului în ceea ce priveşte menţinerea relaţiilor personale ale părintelui care nu locuieşte permanent cu minorul.

Faţă de toate cele de mai sus, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei-pârâte şi cererea reconvenţională a pârâtului-reclamant şi a dispus în consecinţă.

 Întrucât s-au cerut şi cheltuieli de judecată de către ambele părţi, iar cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională au fost admise în parte, în temeiul art.453 alin.2 Noul Cod de Procedură Civilă, instanţa de fond a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.M.. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Neamţ sub acelaşi număr generat în ECRIS, la judecata în fond, şi anume sub nr.493/188/2014.

În apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea primei instanţei în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect stabilire program de vizită. Precizează că acest program a fost stabilit în mod diferenţial de către instanţa de fond raportat la vârsta copilului.

În ceea ce priveşte programul de vizită ce se va desfăşura până la împlinirea a trei ani de către copil, arată că este netemeinică şi neechitabilă soluţia instanţei de fond întrucât minorul va petrecere toate zilele de duminică numai cu tatăl său, neavând posibilitatea să stea nici o duminică alături de mamă. Instanţa de fond nu a ţinut seama de vârsta fragedă a copilului de numai un an şi de faptul că preluarea sa la fiecare sfârşit de săptămână, deplasarea la locuinţa tatălui şi despărţirea de mamă afectează dezvoltarea emoţională a acestuia. Solicită instanţei să constate că între comuna Poiana Teiului, unde locuieşte reclamanta, şi localitatea Borca, unde domiciliază pârâtul, este o distanţă de aproximativ 20 km, pârâtul neavând un mijloc de transport propriu şi, prin urmare, deplasarea copilului de un an săptămânal, cu mijloace de transport în comun sau în maşini de ocazie, este împovărătoare pentru minor şi poate avea efecte negative asupra sănătăţii sale.

Mai menţionează că, faţă de nevoile speciale impuse de vârstă, cum ar fi alăptarea, este necesar ca sugarul să stea în preajma mamei. Prin urmare, consideră că tatăl poate să îşi viziteze copilul într-un interval orar rezonabil, fără preluarea acestuia de la domiciliul mamei. Susţinerea pârâtului conform căreia minorul este familiarizat cu mediul în care se va desfăşura programul de vizită deoarece acolo a crescut, consideră reclamanta că nu este întemeiată, deoarece despărţirea în fapt a părţilor a intervenit la data de 28.04.2014, când minorul avea 5 luni şi jumătate, vârstă la care nu se poate pretinde că era conştient de mediul în care trăieşte şi de cele existente în jurul său.

Pentru toate aceste motive, reclamanta arată că este de acord ca pârâtul să îşi viziteze copilul o dată pe săptămână, însă la domiciliul său, într-un interval orar suficient pentru a menţine legătura cu minorul, cum ar fi 1-2 ore duminica, în timpul prânzului.

În ceea ce priveşte cererea de stabilire a unui program de vizită ce va fi funcţional după ce minorul va împlini vârsta de 3 ani, susţine reclamanta că în mod nelegal şi neîntemeiat instanţa de fond a respins excepţia prematurităţii introducerii acestei cereri. Arată că solicitarea pârâtului este afectată de un termen, care nu s-a împlinit, iar dreptul pârâtului de a o formula nu s-a născut. Consideră că tatăl poate reitera această cerere după împlinirea de către copil a vârstei indicate, dacă la acel moment minorul va fi sănătos şi va putea fi preluat de părinte la domiciliul său. Arată că nu se poate în prezent aprecia asupra evoluţiei dezvoltării fizice şi intelectuale a minorului, astfel încât cererea de stabilire a unui program de vizită care să fie pus în practică peste câţiva ani este prematur formulată, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei invocate.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului; cu cheltuieli de judecată.

Faţă de apelul declarat de reclamantă, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu următoarea argumentare:

Programul de vizită stabilit de către instanţa de fond este benefic dezvoltării minorului, care trebuie să cunoască faptul că are doi părinţi care se preocupă îndeaproape de buna sa creştere, iar faptul despărţirii părinţilor nu trebuie resimţit de către acesta. Modalitatea de vizitare a minorului de către pârât este cea mai potrivită, aspect care a fost reţinut în mod corect de câtre instanţa de fond care a arătat faptul că inclusiv reclamanta a recunoscut că au existat mereu discuţii şi jigniri atunci când pârâtul a mers la părinţii acesteia acasă pentru a vizita minorul. Or, minorul nu trebuie să resimtă tensiunile dintre părinţii săi, astfel că modalitatea de vizitare pe care o propune reclamanta, respectiv 1-2 ore duminica în timpul prânzului (când în mod normal copilul trebuie să doarmă), la domiciliul părinţilor acesteia, nu numai că reprezintă o dovadă de rea credinţă, dar şi un egoism excesiv, deoarece se încearcă cu orice preţ îndepărtarea minorului de pârât. Mai menţionează că menţinerea şi încurajarea relaţiei copilului cu celălalt părinte după încredinţare devine vitală pentru dezvoltarea sa morală normală, iar prin faptul că în prezent i se interzice părintelui să îşi viziteze copilul nu face altceva decât să îl priveze pe acesta şi pe minor de dreptul de a se bucura reciproc de compania celuilalt, aspect care reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, de care minorul are atâta nevoie. Faptul că minorul în prezent este ataşat de mamă, aşa cum aceasta menţionează, este o dovadă în plus a faptului că reclamanta, prin atitudinea sa de refuz a dreptului pârâtului de a-şi vizita copilul, pe lângă faptul că afectează buna dezvoltare a acestuia, va avea în timp, ca efect, îndepărtarea minorului de pârât, acesta fiind mereu pus într-o lumină negativă în faţa minorului. Acesta îl va percepe pe pârât ca pe o persoană care îl vizitează câteva ore o singură zi pe săptămână, şi nu ca pe un părinte care trebuie să-i dea acel sentiment de siguranţă şi stabilitate în relaţia tată-fiu.

Susţinerea reclamantei din cererea de apel, conform căreia lipsa pentru câteva ore a minorului de lângă mama sa va fi traumatizantă pentru minor, este nefondată, în realitate întreg demersul acesteia de a-i refuza pârâtului dreptul de a dezvolta relaţii fireşti cu fiul său poate într-adevăr să devină traumatizantă în condiţiile în care de la despărţirea în fapt reclamanta nu i-a mai permis pârâtului să îşi vadă copilul, iar în momentul în care minorul a împlinit vârsta de un an, nu i-a permis acestuia să participe alături de naşi la sărbătorirea evenimentului, astfel încât pârâtul a fost nevoit să trimită copilului un cadou prin intermediul naşilor. Mai menţionează că nici la sărbătorile de iarnă nu i s-a permis să îşi vadă copilul, că s-au întâlnit fugitiv în bazarul din comuna sa de domiciliu, şi i-a dat un cadou copilului cu hăinuţe şi câteva jucării, iar din momentul în care reclamanta a primit hotărârea instanţei de fond a refuzat să îi răspundă la telefon pârâtului şi la mesajele pe care i le scria şi în care se interesa de copil.

Consideră pârâtul că prin comportamentul pe care reclamanta îl manifestă faţă de el nu doreşte altceva decât să îl îndepărteze de minor, fiind conştientă de faptul că, din cauza despărţirii dintre părţi, pârâtul nu poate să meargă singur la domiciliul acesteia, unde locuieşte împreună cu părinţii săi, părinţi care îl învinovăţesc şi în prezent pe pârât de despărţirea părţilor, astfel încât se periclitează major dezvoltarea unei relaţii normale şi nestânjenitoare între minor şi tatăl său, fapt ce nu este în interesul superior al copilului.

A fost invocat de către reclamantă, atât la judecata în fond, cât şi în calea de atac, faptul că minorul are o stare de sănătate mai fragilă şi că răceşte uşor, aceste aspecte fiind avute în vedere de instanţa de fond care a subliniat că sensibilitatea minorului la schimbarea de anotimp sau temperatură nu pot conduce la ideea că minorul trebuie să stea tot timpul în casă, ci, din contră, este necesar şi benefic ca acesta să fie scos la aer, la plimbare în natură, iar o deplasare până la locuinţa tatălui nu poate reprezenta un pericol pentru sănătatea minorului. Susţinerea reclamantei potrivit căreia minorul nu îşi va petrece nici o duminică cu mama sa este absurdă, în condiţiile în care prin acest program de vizită pârâtul poate să ia minorul doar de la ora 10 până la ora 18, deci nu întreaga zi de duminică, dar apelanta omite un aspect important, şi anume acela că ea se bucură de compania minorului câte o săptămână întreagă, astfel încât refuzul de a permite pârâtului să ia minorul câteva ore într-o singură zi din săptămână distorsionează realitatea şi este de natură să inducă instanţa în eroare.

Mai precizează că nevoile speciale ale minorului au fost avute în vedere de reclamantă şi atunci când îi solicita pârâtului, după despărţirea în fapt, lapte praf, deoarece, încă de la acel moment, copilul nu mai era alăptat cu lapte matern.

Arată pârâtul că reclamanta, în prezent, lucrează la un restaurant cu program non-stop aflat la o distanţă de aproximativ 15 km de localitatea de domiciliu, astfel că susţinerea acesteia conform căreia minorul trebuie să stea în preajma mamei devone nefondată şi din acest punct de vedere.

În condiţiile în care reclamanta susţine imposibilitatea preluării minorului de către pârât, prin aceasta este privat minorul de dreptul de a-şi cunoaşte întreaga familie, de a dezvolta relaţii fireşti cu ambii părinţi şi cu familia extinsă a amândurora, cu atât mai mult cu cât bunicii paterni nu şi-au mai văzut nepotul de aproximativ un an de zile de când reclamanta a decis să părăsească domiciliul conjugal.

Întrucât de la despărţirea în fapt s-a preocupat de creşterea şi educarea minorului atât cât i-a permis reclamanta, deoarece a trimis bani lunar la nivelul venitului obţinut şi deoarece motivele de apel sunt şicanatorii şi au ca efect periclitarea dezvoltării unor relaţii normale şi armonioase între minor şi tată, solicită respingerea apelului ca nefondat, dreptul de a avea legături personale cu minorul fiind un drept fundamental al fiecărui copil, şi nu un privilegiu pentru tată sau mamă.

În concluzie, consideră că instanţa de fond a stabilit un program de vizită care corespunde pe deplin nevoilor minorului şi respectă în acelaşi timp drepturile părinţilor, sentinţa fiind foarte bine argumentată pentru fiecare capăt de cerere şi, ca atare, se impune menţinerea sa ca legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte excepţia invocată, şi anume prematuritatea stabilirii unui program de vizită şi după împlinirea vârstei de 3 ani a minorului, consideră pârâtul că o astfel de cerere este perfect admisibilă, neexistând nici un termen sau vârstă până la care să poată fi stabilit un program de vizită, dar, mai mult decât atât, prin faptul că instanţa de fond a stabilit un program de vizită pentru o perioadă mai îndepărtată nu face altceva decât să evite disputarea minorului prin sălile de judecată, încercându-se, totodată, abordarea unei atitudini responsabile pentru ambii părinţi faţă de creşterea şi educarea minorului.

În dovedirea susţinerilor din întâmpinare, pârâtul a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, depunând la dosar chitanţe privind plata pensiei de întreţinere către reclamantă.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, în care a arătat că nu sunt reale susţinerile pârâtului privind programul de vizită de până la vârsta de 3 ani şi solicită ca acesta să se realizeze fără preluare, duminică între orele 13-16, astfel încât minorul să se obişnuiască cu tatăl său, având în vedere că de la vârsta de 5 luni pârâtul nu a mai avut contact cu fiul părţilor, fiind un străin pentru acesta, iar copilul plângând de fiecare dată când îl vede.

Cu privire la programul stabilit de către instanţa de fond după vârsta de 3 ani, arată că este de acord ca minorul să fie preluat de tatăl său, însă consideră că programul stabilit de instanţă este în defavoarea minorului şi mult prea complicat. Solicită ca acest program să se desfăşoare prin preluarea minorului, de două ori pe lună, de sâmbătă de la ora 18 până duminică la ora 18, în prima şi ultima săptămână din fiecare lună; la sărbătorile pascale, de a doua zi de Paşti, de la ora 15 şi până a treia zi de Paşti, la ora 18; la Crăciun, din a doua zi, de la ora 15 şi până a treia zi până la ora 18; vara – două săptămâni în luna iulie sau august, în funcţie de concediul de odihnă al intimatului.

Mai arată că pârâtul are calitatea de conducător auto, iar în ziua de duminică uneori va lucra şi nu va putea să îşi îndeplinească programul de vizită. Susţinerea intimatului din întâmpinare privind refuzul reclamantei de a-i permite să viziteze minorul solicită să fie înlăturată deoarece pârâtul trece în fiecare zi pe la poarta locuinţei reclamantei şi, ca atare, poate vedea copilul fără prezenţa sa, reclamanta arătând chiar că l-a rugat pe pârât să intre să îşi vadă copilul, dar acesta a refuzat să intre.

Solicită, de asemenea, înlăturarea susţinerii privind posibilitatea reclamantei de a se bucura de fiul său în zilele de duminică, în timpul cât nu este în vigoare programul de vizită, deoarece până la ora 10 reclamanta îl va pregăti pe minor pentru preluare, iar la ora 18, când este adus, copilul va fi pregătit pentru culcare şi, astfel, ziua de duminică este terminată. Menţionează că în cursul săptămânii lucrează 8 ore în fiecare zi şi îi mai rămân doar 5-6 ore când trebuie să îi asigure copilului hrana, supravegherea şi tot ceea ce are nevoie un copil de un an şi jumătate. Precizează că lucrează doar 8 ore pe zi, nu desfăşoară activitate noaptea, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. 15/.06.04.2014 emisă de SC”S. Prod O.”SRL, că locuieşte împreună cu mama sa, care are grijă şi o afecţiune deosebită faţă de fiul reclamantei. Reclamanta a depus la dosar adresa emisă de la locul de muncă, adeverinţă medicală şi fotografii ale minorului din care rezultă condiţiile de locuit de la domiciliul mamei, declaraţie olografă a numitului D. V., adeverinţă privind animalele existente în gospodăria părinţilor reclamantei, adeverinţă de rol, acte de stare civilă ale părinţilor săi.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, în raport de motivele invocate, dar şi din oficiu, în considerarea dispoziţiilor art. 479 Cod procedură civilă, se constată că este fondat apelul declarat de reclamanta G.M., urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

În cauza de faţă, reclamanta a criticat sentinţa numai sub aspectul modalităţii de stabilire a programului de vizită al reclamantului cu privire la minorul rezultat din căsătoria părţilor, G. M.-D., născut la data de 12.11.2013. Prin urmare, celelalte dispoziţii din sentinţă, referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului şi plata contribuţiei de întreţinere în favoarea minorului nu sunt supuse analizei în prezenta cale de atac, rămânând soluţionate definitiv în modalitatea dispusă de către prima instanţă, ca urmare a constatării existenţei acordului părţilor.

Faţă de modalitatea în care a fost stabilit programul de vizită, se constată că instanţa de fond a respectat, în esenţă, principiile care guvernează, pe de o parte, dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul care nu are locuinţa stabilită la acesta, iar, pe de altă parte, dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii săi şi cu toate celelalte rude ale sale, astfel încât să nu constituie separarea părinţilor o traumă pentru copil, ci acesta să fie pe cât posibil păstrat într-un mediu în care să menţină şi să dezvolte relaţii fireşti cu ambii părinţi. Aceste deziderate nu pot fi îndeplinite, decât în condiţiile în care drepturile părintelui şi respectiv al copilului nu sunt iluzorii, adică este în asemenea manieră stabilit programul de vizită, care concretizează acest drept, încât să poată să fie efectiv exercitate drepturile, şi nu doar apreciate la nivel teoretic.

În cauza de faţă, instanţa de fond a stabilit programul de vizită al minorului care are vârsta de 1 an şi 7 luni, până la împlinirea de către acesta a vârstei de trei ani, în fiecare duminică, de la ora 10 la ora 18, cu preluarea minorului de la domiciliul mamei.

Tribunalul, cu privire la stabilirea programului de vizită cu preluarea minorului de la domiciliul mamei, constată că această dispoziţie este corectă şi respectă principiile anterior menţionate, motivat de faptul că, prin păstrarea dreptului de vizitare al minorului doar la domiciliul mamei fără posibilitatea de preluare, nu se realizează în mod efectiv o posibilitate de menţinere şi dezvoltare a relaţiilor fireşti dintre băiat şi tatăl său. Aceasta deoarece, pe de o parte, minorul va fi cel care nu se va putea desfăşura în prezenţa mamei într-o manieră corespunzătoare în raport de tatăl său, iar, pe de altă parte, nici tatăl nu va putea să aibă faţă de copil un comportament firesc în prezenţa mamei, care este fosta sa soţie. Mai mult, se constată că acest program de vizită este stabilit pentru o perioadă determinată în timp, aproximativ 2 ani, ca interval de desfăşurare, timp în care fiecare dintre părinţi ar putea să aibă o nouă familie, situaţie în care prezenţa fostului soţ la domiciliul acestora nu ar fi benefică. Se mai reţine totodată că, în mod corect, prima instanţă a constatat că relaţiile conflictuale existente în prezent între părinţii minorului ar putea să genereze certuri care nu ar fi în interesul copilului să fie desfăşurate în prezenţa sa, acesta având nevoie ca, în momentul în care se întâlneşte cu tatăl său, să se poată bucura de prezenţa efectivă a tatălui şi chiar a bunicilor paterni.

Prin urmare, tribunalul reţine că timpul petrecut de către minor cu tatăl său trebuie să fie un interval în care fiecare dintre aceştia să se simtă în largul lor, pentru a se putea cunoaşte, menţine şi dezvolta relaţiile fireşti dintre părinte şi copil, şi care să nu fie perturbat de factori inhibitori, între care se încadrează şi prezenţa mamei sau a părinţilor acesteia.

Susţinerile reclamantei, potrivit căreia copilul este la vârstă fragedă şi are o fire bolnăvicioasă, nu constituie motive temeinice pentru ca acesta să nu fie preluat la domiciliul tatălui în timpul programului de vizită, care a fost stabilit de instanţa de fond, deoarece vârsta sa de 1 an şi 7 luni şi starea de sănătate nu determină necesitatea unor îngrijiri speciale. Astfel, se constată că minorul are nevoile unui copil cu dezvoltare normală la vârsta sa, pârâta nefăcând dovada că fiul său suferă de anumite afecţiuni, care să impună anumite îngrijiri de specialitate, sau o anumită atenţie diferită de cea firească şi care să nu poată fi exercitată şi de către tată. În acest sens, se mai reţine că mama nu a fost nevoită să administreze urmeze anumite tratamente pentru copil, sau să efectueze diferite cursuri de specialitate pentru a putea îngriji acest copil, situaţie în care s-ar fi impus aprecierea posibilităţii de vizitare a copilului de către tată numai la domiciliul mamei. Or, în situaţia de faţă, minorul este un copil dezvoltat normal, aspect care rezultă şi din adeverinţa medicală eliberată de medicul specialist de medicina familiei, depusă în calea de atac, care poate să fie îngrijit de către tată în intervalul pe care-l presupune programul de vizită. De asemenea, se reţine că vârsta minorului nu este o piedică pentru ca acest copil să meargă în intervalul care corespunde programului de vizită la părinţii pârâtului, care reprezintă familia sa extinsă, fiind bunicii paterni, cu care, pentru o dezvoltare armonioasă şi normală, trebuie să aibă aceleaşi relaţii fireşti ca şi cu bunicii materni.

În ceea ce priveşte periodicitatea în care până la vârsta de 3 ani se va desfăşura acest program de vizită, tribunalul constată că vizitarea minorului în fiecare duminică de către tatăl său este de natură a scoate mult prea des copilul din mediul său obişnuit. Astfel, prin preluarea minorului de către tată în fiecare zi de duminică, acesta nu ar mai fi în măsură să aibă cu mama un program de week-end, timp în care şi mama este liberă, nu lucrează şi este lipsită de grijile zilnice, putând în acest timp să-şi dedice în totalitate timpul copilului său. Dacă minorul ar fi preluat în fiecare duminică de către tată până la vârsta de 3 ani, copilul, în acest interval, nu ar putea să-şi perceapă mama decât ca pe o persoană ocupată, care nu poate să se joace cu el decât un timp limitat, care nu este în măsură să-l ducă în excursii sau drumeţii ori în alte vizite.

Pentru aceste motive, tribunalul apreciază că este în interesul copilului ca acesta să aibă legături personale cu tatăl său, cu preluarea sa de la domiciliul mamei, în intervalul orar 10-18 în prima şi a treia zi de duminică din lună, cu obligaţia tatălui de la aduce copilul înapoi la locuinţa mamei.

Sub acest aspect, apelul declarat de reclamantă este apreciat ca fiind întemeiat, în considerarea dispoziţiilor art.480 alin.2 Cod procedură civilă, urmând să fie admis, iar sentinţa schimbată în parte în ceea ce priveşte periodicitatea desfăşurării programului de vizită al minorului, de către pârât, până la împlinirea de către minor a vârstei de 3 ani.

În ceea ce priveşte motivul de apel privind nelegalitatea sentinţei apelate, motivat de faptul că trebuia admisă excepţia de prematuritate a programului de vizită stabilit după vârsta de 3 ani, tribunalul reţine că această excepţie a fost corect soluţionată de către instanţa de fond, întrucât prin pronunţarea unei hotărâri asupra unei situaţii litigioase instanţa de judecată are obligaţia de a soluţiona cauza, astfel încât să stingă toate litigiile dintre părţi, nu să fie de natură a genera alte litigii în viitor.

Aşadar, în speţă nu poate fi vorba de un drept al pârâtului care nu este actual, deoarece dreptul părintelui la care nu a fost stabilită locuinţa minorului de a avea legături personale cu acesta subzistă în favoarea părintelui apreciat ca nerezident, până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani şi se naşte de la data la care locuinţa copilului este diferită de a sa. Prin urmare, chiar dacă în prezent minorul nu a împlinit vârsta de 3 ani, în mod corect prima instanţă a stabilit programul de vizită în favoarea pârâtului şi după acest moment. De altfel, instanţa de fond a defalcat programul de vizită diferenţiat raportat la vârsta de 3 ani a minorului, tocmai pentru considerentele ţinând de necesitatea unui anumit tip de îngrijire pentru un copil mic, care este diferită de cea a unui copil mai mare. Acest aspect nu este însă de natură să împiedice stabilirea programului de vizită şi după vârsta de 3 ani a copilului, cu argumentarea că dreptul pârâtului nu este născut şi actual. A considera altfel ar însemna că stabilirea programului de vizită să nu poată dăinui în timp deoarece, pe aceeaşi linie de raţiune, nici dreptul de a vizita copilul la doi ani nu este unul născut şi actual, ceea ce, în mod evident, este inadmisibil.

Prin urmare, tribunalul constată că în mod legal şi corect prima instanţă a respins această excepţie procesuală de fond a prematurităţii cererii de stabilire program de vizită după ce minorul a împlinit vârsta de 3 ani.

Cu privire la modalitatea concretă de efectuare a programului de vizită, tribunalul apreciază însă că acesta, deşi a vizat fiecare dintre perioadele importante ale anului, respectiv sărbătorile de iarnă, cele pascale, vacanţele de vară şi pe cele de iarnă, precum şi întreaga perioadă a anului pentru sfârşiturile de săptămână, nu este suficient de clar şi dă naştere la interpretări diferite în ceea ce priveşte efectuarea acestuia în anii impari, pentru perioada revelionului şi în anii pari, pentru perioada aferentă crăciunului. Aşadar, şi sub acest aspect, tribunalul apreciază că se impune schimbarea sentinţei apelate, astfel încât, în anii impari, programul de vizită să se desfăşoare în perioada 28.12. a anului în curs, de la ora 10,00 şi până la data de 03.01. ora 18,00 a anului următor, cu preluare de către tată a copilului, tot acesta având obligaţia de a-l aduce înapoi pe minor la locuinţa mamei. De asemenea, în anii pari, programul de vizită se va desfăşura în perioada 23.12. de la ora 10,00 şi până la data de 27.12 ora 18,00 cu preluare de către tată, tot acesta având obligaţia de a-l aduce înapoi pe minor la locuinţa mamei.

Referitor la modalitatea în care reclamanta a solicitat să fie stabilit programul de vizită al minorului de către tată, după împlinirea vârstei de trei ani, se constată că acesta cuprinde un interval de timp foarte redus, respectiv două zile de crăciun şi două zile la sărbătorile pascale, care nu pot fi considerate ca fiind suficiente pentru crearea, păstrarea şi dezvoltarea relaţiei dintre un părinte şi copilul său.

Din sentinţa apelată vor fi menţinute dispoziţiile cu privire la capătul de cerere având ca obiect stabilire program vizită în modalitatea de vizitare stabilită de instanţa de fond privind programul lunar de vizită după vârsta de 3 ani, cel din anii impari şi pari, referitor la perioada de Paşti, precum şi cel din perioada verii, luna iulie în anii impari şi luna august în anii pari. De asemenea, vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei apelate, privind modalitatea de soluţionare a celorlalte capete de cerere.

Întrucât, urmare a admiterii apelului declarat de reclamantă, pârâtul  are calitatea de parte căzută în pretenţii, în baza dispoziţiilor art.453 alin.1 Cod procedură civilă, acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată generate de acest stadiu procesual şi efectuate de către reclamantă, constând în onorariu apărător ales.

Domenii speta

Spete similare