Nulitate act juridic

Decizie 56 din 03.04.2015


Prin decizia civilă nr. 56/03.04.2015, tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă BCR S.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei A sub nr. 7880/740/2012 din data de 27.11.2012, reclamanţii RM  şi RGF au chemat în judecată pârâta BCR S.A., motivat de împrejurarea  că la data de 08.09.2008 a încheiat  contractul de credit bancar nr. 2008738571 cu BCR sucursala judeţeană T, contract încheiat pe o perioadă de 300 luni  pentru suma de 41700 euro , această sumă fiind garantată cu ipoteca apartamentului proprietatea reclamanţilor.

 A mai arătat că în prima perioadă a rambursării creditului nu au avut probleme  cu achitarea lunară a ratelor, însă ulterior, din cauza majorării  progresive a sumei lunare de achitat au ajuns în imposibilitate de  a plăti la timp aceste rate.

Din 2008  şi până în prezent pârâta nu a diminuat  dobânda deşi LIBOR  a scăzut în mod constat, ci dimpotrivă a majorat  dobânda după bunul plac. Reclamanţii au solicitat  recuperarea sumelor  reţinute abuziv  din momentul semnării contractului  până în prezent, precum şi compensarea  acestora cu sumele  rămase restante în ultimele luni  şi restabilirea unei rate  lunare justificate.

Prin Sentinţa civilă nr.3846 pronunţată la data de 03.12.2014,  Judecătoria A a  constatat  în baza art. 248 si 252 Cod Procedură Civilă perimarea cererii formulată de reclamanţii RM şi RGF având ca obiect anulare act şi pretenţii, a dispus  închiderea dosarului şi a admis  în parte cererea pârâtei pentru cheltuieli de judecată în sensul obligării reclamanţilor RM şi RGF către pârâta SC BCR SA la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a  reţinut,  din verificarea actelor de la dosar,  că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 12.06.2013, când judecarea cererii având ca obiect anulare act şi pretenţii  a fost suspendată în temeiul art. 155/1 Cod procedură civilă, iar de la această dată dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 1 an .

Potrivit art. 248 Cod de procedură civilă orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar şi în contra incapabililor, dacă a rămas, în materie civilă, în nelucrare timp de un an, iar potrivit art. 252 Cod de procedură civilă perimarea se poate constata şi din oficiu.

Având în vedere că în cauza de faţă nu s-a mai îndeplinit nici un act de procedură, în vederea judecării pricinei de mai mult de un an, instanţa  de fond a constatat  perimată cererea de chemare în judecată formulată de  reclamanţii RM  şi RGF , în contradictoriu cu pârâta BCR S.A.

În ceea ce priveşte obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor  de judecată, având în vedere modul de rezolvare  al cererii de chemare în judecată, în sensul constatării perimării de drept a acesteia, instanţa de fond a admis în parte  cererea  pârâtei cu privire la plata cheltuielilor de judecată , în cuantum de 300 lei. 

S-a  procedat astfel, deoarece  potrivit art. 274 Vechiul Cod de procedură civilă , instanţa este datoare să cenzureze  cheltuielile de judecată.

În cauză, prima instanţă a diminuat  onorariul de avocat  proporţional cu munca acestuia în prezenta cauză.

Astfel,  instanţa de fond a apreciat că redactarea unei întâmpinări şi prezentarea avocatului  la două termene  de judecată , primul a depus  întâmpinare şi înscrisuri , iar al doilea la care a  solicitat  suspendarea cauzei nu pot fi  cuantificate  cu un onorariu de 6031,33 lei. A apreciat , în echitate, pentru aceste lucrări  că ar  fi rezonabil  un onorariu de 300 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, BCR  SA B, care a solicitat  modificarea  în parte a  sentinţei recurate, în sensul obligării  reclamanţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată suportate de  recurentă în faza procesuală a fondului şi obligarea intimaţilor  la suportarea  cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea recursului.

A motivat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică deoarece culpa procesuală aparţine reclamanţilor care au sesizat instanţa cu o cerere de chemare în judecată iar apoi nu s-au mai conformat  dispoziţiilor instanţei , ceea ce  a dus la suspendarea cauzei din culpa acestora şi apoi la perimarea cererii.

 În aceste condiţii, aceştia trebuiau obligaţi la rambursarea cheltuielilor efectuate în legătură cu procesul, în măsura  în care constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În dezvoltarea acestui motiv de apel, a arătat că în cauză s-a făcut dovada caracterului real al cheltuielilor de judecată ( contractul de asistenţă juridică şi plata onorariul stabilit), a caracterului rezonabil (societatea de avocatură care a reprezentat banca este clasificată ca fiind numărul unu de către firmele de evaluare a avocaţilor,  în ceea ce priveşte  litigiile şi arbitrajul ) şi a caracterului lor necesar (activitatea apărătorului a contribuit în mod categoric la redactarea  întâmpinării  faţă de cererea introductivă cu invocarea unor excepţii procesuale, reprezentarea băncii la 4 termene de judecată în vederea susţinerii drepturilor şi apărărilor acesteia, identificarea şi depunerea la dosarul cauzei a jurisprudenţei naţionale obţinute de către bancă în litigii similare ).

A mai susţinut apelanta că  nu poate fi acceptată soluţia instanţei  de a reduce  cheltuielile de judecată cu aproximativ 95% chiar dacă în cauză a fost constatată  perimarea cererii de judecată , întrucât,  aşa cum a arătat mai sus, cheltuielile de judecată au fost efectiv realizate, recurenta suportând o serie de costuri privind apărarea în dosar până la constatarea perimării cauzei ( a  fost formulată  întâmpinare,  a asigurat  reprezentarea sa la 4 termene de judecată).

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

În  recurs , nu s-a solicitat administrarea altor probatorii.

Examinând actele şi lucrările dosarului,  prin prisma criticilor formulate şi având în vedere dispoziţiile art. 304 alin. 1 pct. 9 cod procedură civilă şi 304/1 Cod procedură civilă,  Tribunalul, reţinând că instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a situaţiei de fapt şi o aplicare corectă a normelor legale incidente în cauză va  respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă, ,,Judecătorii  au  dreptul să mărească  sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit  cu cele prevăzute în tabloul onorariile minimale, ori de câte ori  vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de  mari, faţă de valoarea  pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

Instanţa de fond, în aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate, a apreciat că se impune reducerea onorariului de avocat având în vedere  activitatea concretă prestată de avocatul pârâtei  şi limitele mandatului acordat conform împuternicirii existente la dosar, reţinând în mod justificat că acesta nu a desfăşurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 6031,33 lei,  care apare ca nejustificat  în raport cu activitatea desfăşurată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are la rândul său o jurisprudenţă constantă  în această materie, statuând că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil.

 Raportând aceste criterii la soluţia pronunţată în cauză, se apreciază că, suma solicitată de pârâta BCR B cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, nu are caracter rezonabil, având în vedere valoarea mare a onorariului.

Desigur, avocaţii îşi stabilesc onorariile în funcţie de piaţa serviciilor avocaţiale, având în vedere experienţa profesională, istoricul activităţii proprii, resursele de timp de care dispun şi pragul de acceptabilitate pentru client, însă un onorariu prea mare, va putea fi apreciat ca fiind nerezonabil, faţă de circumstanţele speţei.

În cauză, în raport de numărul termenelor de judecată acordate, de apărările care s-au formulat, materializate prin depunerea întâmpinării la care s-a anexat practică judiciară, se apreciază că munca desfăşurată nu a avut un grad ridicat de complexitate, astfel că, reducerea onorariului se justifica şi în raport de jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte  critica referitoare la celelalte cheltuieli  de judecată  invocată în cadrul cererii depuse la data de 03.04.2015, se constată că în mod corect acestea nu au fost avute în vedere de prima instanţă în lipsa detalierii lor , nefiind suficientă menţionarea aceluiaşi contract  în temeiul căruia s-a achitat şi onorariul  de avocat.

 Având în vedere că proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond iar în cauză aceasta a justificat reducerea onorariului avocaţial, astfel încât acesta să  reflecte valoarea  muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu  se apreciază că  nu sunt întemeiate criticile formulate, motiv pentru care, recursul a fost respins, ca nefondat.

Întrucât nu s-a admis calea de atac exercitată de parte, s-a respins şi cererea formulată de aceasta în recurs  privind acordarea cheltuielilor de judecată.