Constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi pretenţii

S-a luat în examinare  acţiunea civilă formulată de reclamanţii:SC şi SFG, în contradictoriu cu pârâta SC VR S.A.- Sucursala Caransebeş, având ca obiect acţiune în constatare.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă pentru reclamanţi-avocat PD,lipsă reprezentantul pârâtei.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care-apărătorul reclamanţilor-avocat PD depune la dosar răspuns la interogator.Arată că nu mai are alte cereri sau probe de administrat,solicitând cuvântul pe fond.

Instanţa, constată terminată cercetarea judecătorească  şi acordă cuvântul pe fondul dezbaterilor.

Avocat PD-pentru reclamanţi,solicită admiterea acţiunii şi respingerea excepţiei invocată de pârâtă privind prescripţia dreptului material la acţiune.

I N S T A N Ţ A

Deliberând, constată:

Prin acţiunea înregistrată la aceasta instanţa sub nr. 3093/208/22.07.2014,reclamanţii: SC şi SFG au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta  S.C. VR S.A ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la dobândă, al clauzelor referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare pentru Convenţiile de Credit; al clauzelor referitoare la alegerea societăţii de asigurări, debitarea automată a conturilor, DAE, aducerea unui alt debitor pe parcursul debitării creditului, declararea scadenţei anticipate a creditului, exonerarea de răspundere a băncii în cazul declarării creditului scadent anticipat şi a executării silite; modificarea costurilor creditului potrivit secţiunii 10 din Condiţiile Generale ale Convenţiilor de Credit. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

-2-

În motivare, se arată că, datorită calificării raportului juridic dintre părţi ca fiind unul ce intră  sub  incidenţa  legislaţiei  privind  drepturile  consumatorilor, comerciantului îi revin o serie de obligaţii, printre care şi aceea de a se abţine de la inserarea, în contractele cu consumatorii, a unor clauze abuzive. Consumatorul se găseşte într-o triplă inferioritate faţă de bancă, atât tehnică, cât şi juridică şi economică. Apoi, în cuprinsul cererii, reclamanta detaliază condiţiile în care o clauză este considerată abuzivă, astfel cum rezultă acestea din prevederile art. 4 ale Legii nr. 193/2000. De asemenea, reclamanta prezintă jurisprudenţa CEJ privind clauzele abuzive în contractele de consum. Pe fond, reclamantul argumentează caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 3 lit. d) din contracte, precum şi cel al clauzei care prevede calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile.

Apoi, reclamantul arată că, în realitate, comisionul de risc stipulat în contracte reprezintă o dobândă mascată, fiind percepută pentru simpla acordare a creditului, aspect ce rezultă şi din analiza situaţiilor financiare ale pârâtei care înregistrează comisionul de risc drept venit din dobânzi. După apariţia OUG 50/2010, pârâta a redenumit acest comision drept comision de administrare, pentru a crea aparenţa perceperii lui legale. Reclamanta concluzionează că clauzele referitoare la comisionul de risc, respectiv la comisionul de administrare, sunt abuzive.

În fine, reclamantul detaliază, în cuprinsul cererii, faptul că şi alte comisioane percepute de către bancă au caracter abuziv, acestea fiind, de altfel, şi înlăturate ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010, dar sunt abuzive şi raportat la legislaţia anterioară de dreptul consumatorului. Mai arată reclamantul că şi menţiunile referitoare la asigurări (art. 7 lit. b), art. 7.1 lit.d), cele referitoare la debitarea automată a conturilor reclamanţilor, cele referitoare la calculul costului total al creditului şi la cel al DAE, cele care prevăd obligaţia împrumutatului ca, la solicitarea băncii, să mai aducă încă un debitor, cele privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în anumite situaţii, cele privind exonerarea de orice răspundere a băncii pentru consecinţele pe care declararea scadenţei anticipate a creditului, precum şi cea subsecventă de executare silită le au asupra împrumutatului, şi, în fine, cele privind dreptul băncii de a modifica unilateral costurile creditului în cazul oricăror modificări legislative, inclusiv de interpretare, sunt nule absolut, întrucât încalcă drepturile consumatorilor.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, cele ale Legii nr. 296/2004 privind codul consumului, cele ale O.G. 21/1992, precum şi cele ale art. 111 din Codul de procedură civilă.

Pârâta a depus întâmpinare (fila 45 dosar),  solicitând respingerea acţiunii şi invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

-3-

În motivare, pârâta a arătat că clauza ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât u este o clauză nenegociată cu consumatorul, nu este îndeplinită condiţia relei credinţe, buna credinţă fiind definită de dispoziţiile Legii nr. 363/2007 privind practicile comerciale incorecte, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contractul semnificativ dezechilibrat fiind acela care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală. Riscul este generat prin simpla acordare a unui credit şi trebuie în permanenţă evaluat pe parcursul derulării contractului.

O condiţie esenţială pentru ca o clauză să nu fie considerată abuzivă este aceea de a nu se referi la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului, legiuitorul excluzând în mod expres de la controlul de excesivitate clauzele privind preţul contractului, prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, or comisionul de risc este un element al costului (preţului) contractului. Clauza face parte din condiţiile speciale ale convenţiei de credit şi este deci negociată cu împrumutatul.

Pârâta a învederat instanţei că, având în vedere transpunerea ambiguă a art.4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, este aplicabil principiul „efectului direct” al Directivei.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115 C.proc.civ., pe cele ale efectului direct al Directive 93/13/CEE, pe cele ale Legii nr. 193/2000, ale Decretului nr. 167/1958, ale Decretului nr. 31/1954.

La data de 02.09.2014- reclamanţii au depus la dosar răspuns la întâmpinare (fila 55), prin care arată că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu SC VR SA şi a solicitat instanţei să se pronunţe asupra capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la pct.5 a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiilor de Credit încheiate.De asemenea a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

La dosar s-a administrat proba cu înscrisuri , din analiza acestora instanţa reţinând următoarele:

Între reclamanţi-în calitate de „împrumutaţi”şi S.C. VR S.A.-Sucursala C, în calitate de „Bancă” a fost încheiată convenţia de credit nr. 0079190/05.12.2006 (depusă la fila 26 dosar).

Conform Condiţiilor Speciale ale convenţiilor, la art. 5 lit. a), a fost stipulată plata unui comision de risc de 0,1 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei de credit.

Potrivit art. 3.5 din Condiţiile Generale ale convenţiei, cuprinse în secţiunea „Costuri”, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte

-4-

lunar, pe toată durata de derulare a creditului, modul de calcul şi scadenţa acestuia stabilindu-se în Condiţiile Speciale.

În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Conform alineatului doi al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiţii: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigenţelor bunei-credinţe şi, în sfârşit, 4. clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuşi caracterul adecvat al preţului sau contraprestaţiei, raportat la serviciile furnizate în schimb.

1.Sub aspectul primei condiţii, instanţa reţine că, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condiţiile generale ale convenţiei ci în cele speciale nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul. Din acest punct de vedere, este esenţial ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conţinutului clauzei contractuale, pârâta nu a făcut însă dovada existenţei concretizării unei asemenea posibilităţi. Dimpotrivă, este greu de crezut că această clauză a fost rezultatul voinţei ambelor părţi contractante, atâta vreme cât comisionul de risc apare în cuprinsul tuturor contractelor de credit depuse la dosarul cauzei, de unde se poate prezuma că, dimpotrivă, societatea bancară a impus acest comision oricărei persoane care şi-a exprimat voinţa în sensul încheierii contractului.

Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din

-5-

examinarea în ansamblu a poziţiei intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosinţă faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real şi actual, necesitate care face puţin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secţiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condiţiile impuse de bancă.

Mai mult, potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condiţiile Generale), pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia se stabilesc prin Condiţiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existenţa obligaţiei de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocaţie abstractă de a hotărî asupra scadenţei obligaţiei şi asupra modului de calcul.

2.În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa reţine că şi această condiţie este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Astfel, în varianta sa iniţială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziţie a creditului”, de unde rezultă că obligaţia ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligaţie corelativă obligaţia băncii de a-i pune acestuia la dispoziţie creditul. 

Or, din lecturarea ansamblului drepturilor şi obligaţiilor părţilor ce îşi au izvorul în contractul încheiat, instanţa reţine că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligaţiei societăţii bancare de punere la dispoziţie a creditului, respectiv în schimbul contraprestaţiei băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul actelor adiţionale), o serie întreagă de alte obligaţii şi de contraprestaţii, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată şi aceea de a garanta cu ipotecă de rang I şi II restituirea creditului, obligaţie căreia i se asociază şi obligaţia de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanţiei reale imobiliare.

În aceste condiţii, se poate reţine că, practic, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanţia reală imobiliară a cărei înfiinţare este obligatorie potrivit contractului, instanţa neputând reţine că această garanţie nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putinţă de tăgadă, şi calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit

-6-

garanţia reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanţiei este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente şi viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor poliţe de asigurare pentru acest bun.

În al doilea rând, acceptarea susţinerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la acelaşi moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speţă, dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor: practic, societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări şi fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situaţia în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârşitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligaţia reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, şi a unui prejudiciu care nu este actual şi nici cert, ajungându-se astfel la îmbogăţirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, în realitate, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor să fie unul semnificativ.

Existenţa dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă şi din faptul că, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând prin sistemul arătat posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situaţiei financiare a băncii şi punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actele adiţionale, unde sunt enumeraţi toţi factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situaţia în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.

3.Cea de a treia condiţie ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerinţelor bunei-credinţe. Şi această condiţie este îndeplinită, din cel puţin două raţiuni.

-7-

Astfel, în primul rând, în realitate societatea bancară săvârşeşte un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmăreşte, în realitate, atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici şi deci mult mai atractive în relaţie cu dobânzile practicate de alte societăţi bancare ce acţionează pe aceeaşi piaţă relevantă, recuperând apoi diferenţa prin stipularea comisionului de risc şi mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiţii, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiaşi credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credinţe a societăţii bancare, în relaţiile sale cu consumatorul.

Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua credinţă a intimatei se reflectă şi în raport cu celelalte societăţi bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, şi comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real şi actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurenţial faţă de celelalte societăţi bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obţinut cu încălcarea exigenţelor bunei-credinţe ce trebuie să guverneze relaţiile comerciale.

Mai mult decât atât, astfel cum rezultă şi din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză. Or, în condiţiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziţie de autoritate în negocierea dintre părţi, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influenţeze consimţământul consumatorului la încheierea contractului, cel puţin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piaţă. Faptul invocat de către intimată privind existenţa tabelului conţinând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.

4.În ceea ce priveşte ultima condiţie, instanţa constată că, astfel cum a susţinut şi pârâta, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenţia instanţei de judecată în contractele dintre comercianţi şi consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care priveşte definirea obiectului principal al contractului, şi nici nu poate să îşi extindă analiza asupra calităţii de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un  limbaj  uşor inteligibil. Instanţa  subscrie  pe  deplin  poziţiei

-8-

intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conţinut cel puţin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislaţia naţională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condiţiilor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiţii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil (art. 4 alin.2).

Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis şi necondiţionat al textului actului comunitar (cauza 41/74 Van Duyn v. Home Office şi cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), şi văzând şi dispoziţiile art. 249 din Tratat, instanţa va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziţiei naţionale de transpunere a acestui text din legislaţia comunitară înţelesul care rezultă din textul Directivei.

Astfel, rezultă că dreptul instanţei de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, şi nici asupra caracterului adecvat/just/proporţional cu calitatea contraprestaţiei, a preţului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînţeles, aceste clauze sunt clare şi inteligibile).

Însă, deşi art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât şi cea în limba franceză prevăd expres şi fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanţă cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.

Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susţinând drept consecinţă că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din preţul contractului, a cărei justeţe şi al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanţe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.

Or, instanţa apreciază că, deşi este incontestabil că, în realitate, comisionul de risc face parte din costul total al creditului, nu se poate susţine, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societăţii bancare şi, cu atât mai puţin, din perspectiva împrumutatului, noţiunii de obiect principal putându-i-se subscrie doar suma de bani împrumutată, respectiv, din perspectiva băncii, dobânda.

Chiar făcând abstracţie de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunţate, ar rezulta că instanţa nu poate cenzura justeţea costului total al creditului (cost ce include şi comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul de risc

-9-

nu reprezintă decât în aparenţă contraprestaţia pe care o plăteşte clientul în schimbul punerii la dispoziţie a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii, aceasta din urma a ales însă să perceapă dobânzi mici, în schimb crescând valoarea comisioanelor datorate. Din însăşi scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiţia dată acestui comision în cuprinsul actelor adiţionale la contract rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferenţa că suma stabilită cu acest titlu se plăteşte nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând şi încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat şi încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezenţa unui preţ al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.

Mai mult decât atât, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este de altfel şi exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiţia DAE enunţată în Condiţiile Generale ale Convenţiei (vezi f. 19 dosar,), care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială.

Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condiţiilor pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzelor ce impun împrumutaţilor achitarea comisionului de risc, instanţa va constata caracterul abuziv al acestora şi va dispune modificarea convenţiilor de credit depuse la dosarul cauzei, precum şi a actelor adiţionale la acestea, în sensul înlăturării clauzelor cuprinzând obligaţia de plată a comisionului de risc, respectiv de administrare credit.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune in privinţa restituirii sumelor de bani reprezentând comision de risc (transformat ulterior in comision de administrare), aceasta urmează a fi respinsă , instanţa considerând că in speţă sunt aplicabile normele juridice ce guvernează regimul juridic al nulităţii absolute si nu al celei relative, astfel cum a încercat parata să acrediteze ideea. Dispoziţiile contractuale ale unui contract încheiat de către orice cetăţean cu orice unitate bancară nu pot fi apreciate ca vizând numai raportul juridic strict dintre aceste persoane, ele fiind in realitate de interes general, interesând in egală măsură pe toţi membrii comunităţii. Opinia instanţei este întărită , credem

-10-

noi, şi de dispoziţiile legii nr.76/2012 (legea pentru aplicarea dispoziţiilor Noului cod de procedură civilă) şi conform căreia (art.38) art.12 din legea 193/2000 se va modifica in sensul că dacă printr-o hotărâre judecătorească se constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale , unităţile bancare vor avea obligaţia să înlăture aceste clauze pentru contractele aflate în derulare fără a fi necesară pronunţarea altor hotărâri judecătoreşti, ori cererea persoanei care a contractat creditul. Un alt argument este acela că din economia întregului drept material romanesc rezultă că nici un fel de abuz nu işi poate produce efectele , ci trebuie înlăturat chiar din momentul in care acesta s-a produs. Dacă am acredita altă idee s-ar ajunge practic numai la o înlăturare parţială a unor efecte generate de clauze contractuale indiscutabil abuzive.

De aceea, se va obliga pârâta la plata către reclamant, în franci elveţieni sau în echivalentul în lei la data plăţii efective, a sumei de bani reprezentând comisionul de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza contractului de credit nr. 00XXXXX, de la data încheierii convenţiei, 05.12.2006 şi până la data modificării convenţiei prin înlăturarea comisionului de risc redenumit ulterior comision de administrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN  NUMELE  LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

Admite cererea formulată de reclamanţii :SC şi SFG ,ambii domiciliaţi în mun.C,Str.AR Bl.,Sc. ,Ap,judeţul Caraş-Severin,în contradictoriu cu pârâta SC VR SA, B,Sector ,……., Sucursala C, Str. MV nr. ,judeţul CS,având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi pretenţii.

 Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze:

 -clauza cuprinsă la pct.5 a) (comision de risc) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit nr. 00XXXXX/05.12.2006, încheiată între pârâta SC"VR SA şi reclamanţii SC şi SFG, precum şi la art 3.5 din Convenţiile Generale ale aceleiaşi convenţii.

Dispune modificarea Convenţiei de credit, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta SC"VR"SA.

Obligă pârâta la plata către reclamanţi, în franci elveţiei sau în echivalentul în lei la data plăţii efective, a sumei de bani reprezentând comisionul de  risc  (transformat  ulterior în  comision de  administrare),  încasat

-11-

abuziv în baza contractului de credit nr. 00XXXXX/05.12.2006, de la data încheierii convenţiei , 05.12.2006 şi până la data modificării convenţiei prin înlăturarea comisionului de risc redenumit ulterior comision de administrare.

 Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, apel ce se va depune la Judecătoria Caransebeş.

Pronunţată în şedinţă publică,azi, 12 ianuarie 2015.

PREŞEDINTE,GREFIER,

Domenii speta

Spete similare