Imposibilitatea reexaminării situaţiei de fapt în recurs.

DOMENIUL – Drept procesual civil – Litigii cu profesioniştii

Imposibilitatea reexaminării situaţiei de fapt în recurs.

Codul de procedură civilă, art.304

A. Motivele 2, 3 şi 4 de recurs  au în vedere modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele dosarului şi a reţinut lipsa prejudiciului, lipsa fraudării intereselor creditorului şi lipsa complicităţii la fraudă a terţului cocontractant.

Or, aceste aspecte ţin exclusiv de interpretarea probelor şi de situaţia concretă de fapt reţinută în dosar, iar nu de interpretarea şi aplicarea legii. Motivele astfel invocate nu se încadrează în niciunul dintre cele expres şi limitativ enumerate de art. 304 C.pr. civ., astfel încât se constată caracterul neîntemeiat al recursului declarat pentru aceste motive.

În ceea ce priveşte motivul 1 de recurs, aceleaşi considerente ca mai sus se impun cu referire la acele argumente care au în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel privind data concretă a naşterii creanţei intimatului faţă de apelantă, aspect care, aşa cum, de altfel, chiar recurenta arată în cererea sa (f. 8, paragr. 4) ţine de situaţia de fapt.

Prin urmare, sub acest aspect recursul este neîntemeiat, nefiind permis instanţei de recurs a reanaliza situaţia de fapt reţinută în apel.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1806 din 27.10.2014)

Prin sentinţa civilă nr.2628/20.02.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 38513/300/2011 a fost  respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC B M D & M SRL, în contradictoriu cu pârâţii D.E.C., şi D.C.M. ca neîntemeiată, a fost  obligată  reclamanta la plata sumei de 1000 lei către pârâtul D.C.M., cu titlu de cheltuieli de judecată. În condiţiile art. 23 alin.1 lit.b din Legea nr.146/1997 s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 3741,16 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, reclamanta urmăreşte pe calea acţiunii pauliene (revocatorii), în condiţiile art. 975 C.civil, revocarea unei tranzacţii judiciare încheiate între debitorul său, D.C. şi fosta soţie a acestuia, D.E., susţinând fraudarea intereselor sale patrimoniale prin ieşirea din patrimoniul pârâtului a unor bunuri imobile ce ar fi putut fi urmărite de către reclamanta-creditoare pentru acoperirea unei creanţe.

Consideră instanţa de judecată că în speţă reclamanta nu a probat îndeplinirea condiţiilor care să determine revocarea pretinsului act prejudiciabil. Astfel, după cum s-a reţinut constant în doctrină şi în jurisprudenţă, pentru a se atinge finalitatea prevăzută de disp. art. 975 C.civil se impun îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, după cum urmează: existenţa unei fraude din partea debitorului (prefigurarea rezultatului păgubitor pentru creditor); cauzarea unei prejudicieri a drepturilor creditorului, care să constea în micşorarea gajului general, de natură a determina insolvabilitate parţială sau totală a debitorului; actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului; creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat şi să fie certă , lichidă şi exigibilă; în cazul actelor cu titlu oneros, existenţa unei  complicităţi la fraudă din partea terţului care a încheiat actul cu debitorul.

A reţinut instanţa în principal inexistenţa creanţei reclamantei la data la care pârâţii şi-au partajat bunurile comune, încheind tranzacţia vizată de prezenta acţiune. Astfel, după cum a rezultat din înscrisurile existente la dosar, cererea de partaj a bunurilor comune , accesorie cererii de desfacere a căsătoriei dintre pârâţi, a fost promovată de pârâtă în luna ianuarie 2007, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 6115/18.04.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucuresti, hotărâre de expedient prin care s-a luat act şi s-a consfinţit tranzacţia încheiată între foştii soţi. Or, după cum rezultă din cele două titluri executorii care au stabilit certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea creanţei reclamantei (sentinţele arbitrale nr. 252/03.11.2009 şi nr. 253/03.11.2009 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comert şi Industrie a Romaniei) societatea administrată de pârât şi ale cărei obligaţii le garantase prin cele două contracte de închiriere nr. 598 şi 599 din 19.01.2006 încheiate cu autoarea reclamantei, a început să aibă întârzieri la plata chiriei către reclamantă abia din lunile noiembrie, respectiv decembrie 2008, deci la aproape doi ani de zile de la încheierea tranzacţiei prin care cei doi pârâţi îşi partajaseră bunurile comune.

S-a susţinut în aceste condiţii, că pârâtul premeditase, cu complicitatea pârâtei, cu circa doi ani înainte fraudarea intereselor reclamantei, ţine ori de o bogată imaginaţie, ori are la bază un probatoriu extrem de solid. Câtă vreme în cauză nu s-au propus de către reclamantă asemenea probe, susţinerile vizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 975 C.civil rămân la nivelul de simple supoziţii.

Mai mult, mergând pe raţionamentul reclamantei, este inexplicabil că, deşi ar fi luat decizia încheierii unui act juridic în frauda creditorului, debitorul ar fi efectuat ulterior acestuia, pe parcursul a circa 2 ani, plăţi însumând sute de mii de euro către reclamantă.

În fapt, actul juridic constând în partajarea bunurilor comune pe baza tranzacţiei încheiate între pârâţi nu a cauzat niciun prejudiciu reclamantei, la data respectivă (şi nici în următoarele 20 de luni) aceasta nefiind titulara niciunei creanţe băneşti faţă de aceştia.

Pe de altă parte, a constatat instanţa că susţinerile pârâtului au prevalat în pertinenţă celor ale reclamantei, întârzierea şi ulterior imposibilitatea plăţii chiriei către reclamantă având se pare o explicaţie mai simplă, respectiv scăderea drastică a consumului pe fondul crizei economice globale care a debutat în anul 2008. Pe de altă parte, a considerat instanţa ca lipsite de suport probator şi afirmaţiile reclamantei în sensul că determinantă la încheierea celor două contracte de închirierea a fost garanţia oferită de pârât în garantarea obligaţiilor societăţii locatare, pârât descris ca o persoană foarte potentă financiar. Or, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că averea pârâtului (şi aceasta în devălmăşie cu soţia sa) consta într-un apartament în bloc în Capitală, într-un imobil teren şi construcţie în sat Gulia, jud. Dâmboviţa, în 2 autoturisme şi o motocicletă, fiind vădită astfel lipsa de temeinicie a susţinerilor reclamantei.

Cât priveşte pretinsul act prejudiciabil încheiat de pârâţi – tranzacţia consfinţită prin hotărâre judecătorească – este vizibilă disproporţia de valoare între bunurile care au revenit în proprietate exclusivă fiecăruia dintre cei doi pârâţi, însă fiind vorba de un partaj  de bunuri comune accesoriu unui divorţ, este de prezumat că la modalitatea de împărţirea au fost vizate şi alte criterii decât cele de ordin material. Ţinând seama că în urma desfacerii căsătoriei, pârâtei i-au fost încredinţaţi cei doi copii minori, este explicabil că înţelegerea foştilor soţi a fost în sensul ca pârâtei să-i revină bunurile cele mai valoroase, incluzând imobilul care a constituit domiciliul comun şi domiciliul minorilor.

În raport de toate considerentele expuse  anterior, constatând că prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 975 C.civil, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a tranzacţiei încheiate intre pârâţi in data de 31.01.2007; pe cale de consecinţă, au fost respinse ca neîntemeiate şi celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea inopozabilităţii tranzacţiei fata de B M; radierea menţiunilor privind Tranzacţia din cărţile funciare ale bunurilor ce au făcut obiectul Tranzacţiei şi obligarea pârâţilor in solidar, la plata cheltuielilor de judecata, toate având caracter accesoriu şi cererii revocatorii.

În condiţiile art. 274 alin.1 C.pr.civ., reţinând culpa procesuală a reclamantei, instanţa a dispus obligarea acesteia să plătească pârâtului cheltuielile efectuate cu prezentul proces, în cuantum de 1000 lei, reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial achitat de acesta conform dovezilor depuse la fila 259 dosar.

Totodată, urmare a cererii depuse de reclamantă la termenul din 13.02.2013, în condiţiile art. 23 alin.1 lit.b din Legea  nr.146/1997 instanţa a dispus  restituirea către reclamantă a sumei de 3741,16 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, solicitând instanţei modificarea în tot a sentinţei atacate şi pe cale de  consecinţă admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 55A/17.02.2014, tribunalul a respins apelul ca nefundat, obligând totodată apelanta să plătească intimaţilor 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, apelanta SC B M D & M SRL a solicitat revocarea tranzacţiei încheiate între intimaţii pârâţi D., cu consecinţa constatării inopozabilităţii tranzacţiei faţă de ea, radierea menţiunilor privind această tranzacţie din cărţile funciare ale bunurilor ce au format obiectul tranzacţiei, cu cheltuieli de judecată, temeiul de drept invocat fiind dispoziţiile art.975 C.civ.

Faţă de probele administrate în cauză, tribunalul constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în cauză, apelanta creditoare nu a reuşit să probeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.975 C.proc.civ., limitându-se în a face simple afirmaţii, nesusţinute în material probator conform art.1169 C.civ.

Astfel, acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

Aşadar, pentru ca apelanta să probeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.975 C.proc.civ., aceasta trebuie să demonstreze existenţa unei fraude din partea debitorului (prefigurarea rezultatului păgubitor pentru creditor); cauzarea unei prejudicieri a drepturilor creditorului, care să constea în micşorarea gajului general, de natură a determina insolvabilitate parţială sau totală a debitorului; actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului; creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat şi să fie certă , lichidă şi exigibilă; în cazul actelor cu titlu oneros, existenţa unei  complicităţi la fraudă din partea terţului care a încheiat actul cu debitorul, condiţii care, aşa cum a reţinut şi prima instanţă nu au fost probate.

Reţine tribunalul că la data la care intimaţii au încheiat tranzacţia, apelanta reclamantă nu deţinea împotriva intimatului D.C.M. nicio creanţă. Tribunalul are în vedere că cererea de partaj a bunurilor comune , accesorie cererii de desfacere a căsătoriei dintre pârâţi, a fost promovată de intimata pârâtă în luna ianuarie 2007, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr.6115/18.04.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, hotărâre de expedient prin care s-a luat act şi s-a consfinţit tranzacţia încheiată între foştii soţi, pe când creanţa apelantei a fost confirmată abia prin sentinţele arbitrale nr.252/03.11.2009 şi nr. 253/03.11.2009 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi ca urmare a demarării acestor proceduri ca urmare a întârzierii la plata chiriei către apelantă de către intimat din lunile noiembrie, respectiv decembrie 2008, deci la aproape doi ani de zile de la încheierea tranzacţiei prin care cei doi pârâţi îşi partajaseră bunurile comune.

În această situaţie nu se poate afirma că intimatul pârât ar fi premeditat aşa ceva cu 2 ani înainte de pronunţarea sentinţelor arbitrale menţionate anterior, cu atât mai mult cu cât, acesta, pe parcursul a cca 2 ani, intimatul pârât a achitat apelantei reclamante sute de mii de euro către aceasta

Practic, actul juridic constând în partajarea bunurilor comune pe baza tranzacţiei încheiate între intimaţii pârâţi nu a cauzat niciun prejudiciu apelantei reclamante nici la data încheierii lui şi nici în următoarele 20 de luni aceasta nefiind titulara niciunei creanţe băneşti faţă de aceştia.

Susţinerea apelantei potrivit căreia prin hotărârea judecătorească de partajare a bunurilor comune este vizibilă disproporţia de valoare între bunurile care au revenit în proprietatea excluzivă a intimaţilor este apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere că, pe de o parte, hotărârea judecătorească nu formează obiectul analizei în prezentul dosar(calea de atac împotriva acesteia fiind alta), iar pe de altă parte, fiind vorba despre un partaj de bunuri comune, tribunalul a considerat că prima instanţă în mod corect a reţinut că este de prezumat că la modalitatea de împărţire au fost vizate şi alte criterii decât cele de ordin material.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, solicitând modificarea ei în tot. În motivarea recursului, recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit lipsa condiţiei anteriorităţii creanţei faţă de actul atacat.

Astfel, se arată, principalul considerent pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia a constat în pretinsa inexistenţă a creanţei în patrimoniul reclamantei la data la care intimaţii şi-au partajat bunurile. Or, analiza acestei condiţii ar fi trebuit raportată la specificul relaţiilor contractuale dintre părţi. Prin contractele din luna ianuarie 2006, intimatul D.C. a renunţat în mod irevocabil la beneficiile de discuţiune şi diviziune, astfel că reclamanta ar fi putut cere executarea oricărei obligaţii scadente rezultate din contract direct de la intimat. Se mai arată că obligaţiile părţilor rezultate din contractele  menţionate au avut caracter continuu şi succesiv, îndeplinirea lor urmând a se realiza lunar, din 2006 până în 2011. În opinia recurentei, împrejurarea că obligaţiile rezultate din cele două contracte nu au mai putut fi executate începând cu lunile noiembrie şi decembrie 2008 nu infirmă calitatea intimatului de debitor începând cu anul 2006.

Mai arată recurenta că pronunţarea sentinţelor arbitrale nr. 252 şi 253 din 03.11.2009confirmă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor neachitate, confirmare ce are, însă, un efect retroactiv, de la data cererii de chemare în judecată.

Afirmă recurenta că instanţa de apel a apreciat eronat situaţia de fapt, condiţia anteriorităţii creanţei faţă de actul prejudiciator nefiind autonomă şi imperativă în absolut toate situaţiile, art. 975 C.civ. neputând fi interpretat în acest sens, întrucât relaţiile comerciale sunt în continuă schimbare. Mai arată recurenta că s-a decis în practică în sensul că atunci când debitorul încheie un act fraudulos, cu scopul de a prejudicia un anumit creditor, acesta poate formula acţiune pauliană chiar dacă actul a fost încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.

Se arată, aşadar, că în mod eronat instanţa a reţinut lipsa condiţiei anteriorităţii, întrucât, în opinia recurentei, aceasta nu este un element al acţiunii pauliene distinct de celelalte, ci doar un element în funcţie de care se poate stabili frauda debitorului şi, când este cazul, a terţului cocontractant.

2. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit lipsa prejudiciului cauzat de încheierea tranzacţiei a cărei revocare s-a solicitat, întrucât prejudiciul constă în imposibilitatea executării silite a fidejusorului, al cărui patrimoniu a fost golit ulterior încheierii tranzacţiei şi, de asemenea, sunt îndeplinite condiţiile prejudiciului, respectiv  actul este unul de însărăcire a debitorului şi a cauzat acestuia o stare de insolvabilitate.

3. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit lipsa fraudării intereselor recurentei, neţinând seama că intimatul a cunoscut, încă de la data semnării contractelor, care sunt obligaţiile sale în calitate de fidejusor, acţionând la încheierea tranzacţiei cu scopul de a-şi pune patrimoniul la adăpost, transmiţând intimatei cocontractante toate bunurile sale, în schimbul unei sulte ce nu a fost identificată în niciunul dintre conturile debitorului.

4. Instanţa de apel a refuzat în mod nejustificat să reţină complicitatea la fraudă a intimatei D.E., aceasta fiind evidentă întrucât tranzacţia s-a făcut în folosul său, patrimoniul intimatului cocontractant fiind golit de conţinut.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 C.pr. civ. şi art. 975 C.civ.

Intimatul D.C.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, în mod corect fiind reţinută neîndeplinirea condiţiilor pentru promovarea acţiunii pauliene.

Intimata D.C. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, nefiind dovedite condiţiile impuse de art. 975 C.civ.

La termenul din 27.10.2013 s-a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului.

Analizând actele dosarului cu referire la excepţia invocată şi prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii:

În situaţia recursului formulat împotriva unei decizii pronunţate în apel, nu pot fi invocate decât critici care se încadrează în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C.pr. civ. Aşadar, nu orice chestiune ce a fost dedusă judecăţii instanţei de apel mai poate fi criticată în recurs, iar aspectele care exced motivelor permise de lege pentru această cale extraordinară de atac nu mai pot fi repuse în discuţie.

Recurenta, deşi asistată de avocat încă de la redactarea cererii de recurs, nu a indicat în concret motivele de casare pe care a înţeles să le invoce, limitându-se la evocarea generică a art. 304 C.pr. civ.

Cu toate acestea, din examinarea cererii de recurs rezultă că anumite aspecte din cadrul primului motiv expus de recurentă ar putea fi încadrat în art. 304 pct. 9 teza a II-a C.pr. civ. (hotărârea pronunţată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), astfel că excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.

Cu privire la motivele de recurs:

Motivele 2, 3 şi 4 au în vedere modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele dosarului şi a reţinut lipsa prejudiciului, lipsa fraudării intereselor creditorului şi lipsa complicităţii la fraudă a terţului cocontractant.

Or, aceste aspecte ţin exclusiv de interpretarea probelor şi de situaţia concretă de fapt reţinută în dosar, iar nu de interpretarea şi aplicarea legii. Motivele astfel invocate nu se încadrează în niciunul dintre cele expres şi limitativ enumerate de art. 304 C.pr. civ., astfel încât se constată caracterul neîntemeiat al recursului declarat pentru aceste motive.

În ceea ce priveşte motivul 1 de recurs, aceleaşi considerente ca mai sus se impun cu referire la acele argumente care au în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel privind data concretă a naşterii creanţei intimatului faţă de apelantă, aspect care, aşa cum, de altfel, chiar recurenta arată în cererea sa (f. 8, paragr. 4) ţine de situaţia de fapt.

Prin urmare, sub acest aspect recursul este neîntemeiat, nefiind permis instanţei de recurs a reanaliza situaţia de fapt reţinută în apel.

În schimb, se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C.pr. civ. argumentul potrivit căruia art. 975 C.civ., invocat de recurenta-apelantă-reclamantă ca temei al cererii sale de chemare în judecată, nu ar impune o condiţie a anteriorităţii creanţei faţă de actul prejudiciator.

Acest argument este neîntemeiat, întrucât condiţia anteriorităţii creanţei este recunoscută de doctrină şi jurisprudenţă, astfel cum rezultă chiar din citatul prezentat de către recurentă (f. 8, paragr. 5). Nuanţarea ce rezultă, de asemenea, din acelaşi citat, este în sensul că, pe cale de excepţie de la această regulă, se recunosc limitări ale acestei condiţii pentru situaţia în care actul fraudulos a fost încheiat pentru prejudicierea unui creditor viitor, cu privire la care exista perspectiva certă de a intra într-un raport obligaţional.

Aplicarea acestei modalităţi excepţionale de interpretare a art. 975 C.civ. depinde, însă, de reţinerea unei anumite situaţii de fapt, respectiv existenţa unei perspective certe de naştere a raportului obligaţional viitor. Or, o asemenea situaţie de fapt nu a fost reţinută în prezenta speţă de către instanţa de apel şi, aşa cum am arătat mai sus, instanţa de recurs nu mai poate reexamina situaţia de fapt, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel.

Prin urmare, în temeiul art. 312 C.pr.civ., s-a impus respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 316 rap. la art.298 şi 274 C.pr. civ., a obligat recurenta să plătească intimatului Dinculescu Cristian suma de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii şi chitanţei depuse la dosar.

Domenii speta

Spete similare