Uzucapiune

Constată că prin sentinţa civilă 652/20.10.2009 a Judecătoriei Avrig, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul G. I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice  reprezentat de D.G.F.P.Sibiu.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă că:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a STATULUI ROMÂN, invocată prin întâmpinare:

Aşa cum s-a arătat şi în minuta CSM pentru discutarea problemelor de practică judiciară neunitară din data de 11.06.2008, judecătorul, apelând la o prezumţie simplă, potrivit căreia o persoană nu trăieşte 120, 130 sau chiar 140 de ani (fapt de notorietate care nu trebuie dovedit) poate prezuma că o persoană este decedată la data introducerii acţiunii.

Or, raportat la anul intabulării în cartea funciară a proprietarului tabular C. I. (instanţa reţine că acesta era major la data intabulării în lipsa unei menţiuni referitoare la minoritate, precum şi faptul că în perioada respectivă o persoană devenea majoră la împlinirea vârstei de 21 de ani) şi aplicând prezumţia simplă enunţată anterior, instanţa a prezumat că acesta este decedat la data introducerii acţiunii (raportat la cele reţinute anterior se poate trage concluzia că acesta ar fi decedat anterior anului 1989).

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a STATULUI ROMÂN în litigiile referitoare la succesiunea vacantă:

Pe temeiul art. 477 şi 680 C.civ succesiunile vacante se cuvin statului, iar bunurile cuprinse în aceste succesiuni intră în domeniul privat al acestuia (potrivit art. 25 din Lg. 213/1998 “în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”).

Această concluzie este în concordanţă cu prevederile art. 9 din OG 14/2007 unde se arată expres că Ministerul Finanţelor Publice poate propune Guvernului transmiterea sau poate transmite “ministerelor, autorităţilor publice centrale şi locale bunurile imobile intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, ce provin din succesiuni vacante, cu excepţia celor deţinute de stat în cote indivize, prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Finanţelor Publice, cu destinaţia de locuinţe de serviciu”.

Aşadar, statul, şi nu unităţile administrativ-teritoriale culege moştenirile vacante, autorităţile administraţiei publice locale fiind implicate în procedura succesorală doar prin obligaţia de a sesiza notarul public în vederea deschiderii ei, mai ales atunci când au cunoştinţa ca moştenirea cuprinde bunuri imobile (art. 68 din Legea 36/1995).

Prin urmare Statul Român are calitate procesuală în litigiile referitoare la succesiunea vacantă şi nu unităţile administrativ teritoriale (nu pot fi avute în vedere prevederile art. 78 din Regulamentul de punere în aplicare a Lg. 36/1995 deoarece acestea sunt prevăzute într-o hotărâre de guvern, iar dispoziţiile mai sus citate care au fundamentat concluzia contrară  sunt cuprinse în acte juridice cu forţă superioară).

Reprezentarea Statului în astfel de litigii se face prin Ministerul Finanţelor Publice conform art. 25 din Decretul 31/1954.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la imobilul înscris în CF X Arpaşu de Sus, nr. top 1/2, 2/2:

Asupra imobilului înscris în CF X Arpaşu de Sus, nr. top 1/2, 2/2– casă, curte şi grădină, în suprafaţă de 641 mp, proprietar tabular este C. I.

Raportul de expertiză a identificat imobilul ca fiind situat administrativ în Arpaşu de Sus. Expertul a constat că este vorba despre un teren în suprafaţă de 1242 mp, care se suprapune pe următoarele nr. topografice: 1/2, 2/2, 3 şi 4/3.

Reclamantul a arătat că, iniţial, terenul a fost folosit de soacra sa şi că posesia acesteia a fost continuată de el, fără a preciza anul începerii acesteia. Acesta a înţeles să invoce joncţiunea posesiei sale cu posesia exercitată de soacra sa, C. D.

Martorii audiaţi în cauză au declarat că terenul în litigiu se află în comuna Arpaşu de Sus, şi s-a aflat în stăpânirea socrilor reclamantului, C. G. şi D. din anii 1947-1948 (ambii martori – S. N., 74 de ani şi M. G., 71 de ani - au declarat că de când îşi amintesc, numai socrii reclamantului au folosit imobilul).

Din declaraţiile martorilor instanţa a reţinut că aceştia au stăpânit terenul până în anul 1989, an în care a avut loc căsătoria fiicei lor G. C. cu reclamantul. De la această dată, imobilul s-a aflat în stăpânirea reclamantului şi a soţiei sale. Aceştia au exercitat o posesie comună până în anul 1996, an în care a intervenit decesul soţiei sale (aspect confirmat de martorul S. N. care a declarat că şi soţia reclamantului a lucrat grădina până la deces). În prezent terenul se află în folosinţa reclamantului.

Adeverinţa eliberată de Primăria com. Arpaşu de Sus confirmă că reclamantul a achitat impozitul aferent terenului în ultimii 21 de ani.

Aşadar, coroborând probele instanţa reţine că socrii reclamantului au început posesia în anul 1948, iar reclamantul împreună cu soţia sa au exercitat o posesie comună începând cu anul 1989 (anul căsătoriei celor doi soţi) şi până în anul 1996 (anul când a decedat soţia reclamantului) şi numai din ianuarie 1996, posesia acestuia a devenit exclusivă.

Faţă de starea de fapt expusă, instanţa a apreciat că prezenta cerere este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Anul începerii posesiei este 1948, pe cale de consecinţă, potrivit art. 1 din Legea nr. 241/1947 aplicabile în cauză sunt dispoziţiile D.L. 115/1938 ce au intrat în vigoare la data de 12.07.1947. Decretul-Lege nr. 115/1938 prevede două cazuri de excepţie în care se poate dobândi proprietatea prin efectul uzucapiunii în regim de carte funciară şi anume uzucapiunea tabulară reglementată de art. 27 şi uzucapiunea extratabulară reglementată de art. 28.

În cauza de faţă ne aflăm în situaţia unei uzucapiuni în contra proprietarului de carte funciară, iar art. 28 permite identificarea a patru condiţii pentru ca uzucapiunea extratabulară să îşi producă efectele: proprietarul tabular să fie decedat, moştenitorii sau statul să nu îşi fi înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, posesia să fie utilă şi să dureze cel puţin 20 de ani după moartea proprietarului înscris în cartea funciară.

În speţă, nu este îndeplinită condiţia referitoare la utilitatea posesiei din următoarele considerente:

Uzucapiunea nu se poate întemeia decât pe o posesie neechivocă, iar în măsura în care nu se poate stabili, în mod clar, elementul subiectiv al posesiei, viciul echivocului împiedică uzucapiunea.

În practica judiciară, viciul echivocului a fost identificat şi în situaţia actelor de stăpânire exercitate împreună de mai multe persoane care convieţuiesc deoarece există neclaritate în legătură cu atitudinea subiectivă a celui care stăpâneşte.

Or, cât timp nu se poate şti cu certitudine că cel care stăpâneşte are elementul animus, înseamnă că persoana respectivă nu are calitatea de posesor.

În speţă din declaraţiile martorilor rezultă că reclamantul împreună cu soţia sa au exercitat o posesie comună începând cu anul 1989 (anul căsătoriei celor doi soţi) şi până în anul 1996 (anul când a decedat soţia reclamantului) şi numai din ianuarie 1996, posesia acestuia a devenit exclusivă.

Reclamantul nu a probat intervertirea precarităţii în posesie în condiţiile art. 1858 C.civ., probând că a stăpânit întregul bun pentru el însuşi, negând dreptul celorlalţi coposesori.

În aceste condiţii, instanţa reţine că reclamantul nu poate să invoce uzucapiunea, întrucât posesia lui este afectată de viciul echivocului, fiind neclară atitudinea subiectivă a acestuia (nu se poate stabili cu certitudine dacă a stăpânit bunul cu credinţa că este proprietatea sa exclusivă sau dacă a stăpânit bunul având convingerea că acesta aparţine ambilor soţi, fiind primit de către aceştia de la socrii săi).

Or, uzucapiunea nu se poate întemeia decât pe o posesie neechivocă, iar în măsura în care nu se poate stabili, în mod clar, elementul subiectiv al posesiei, viciul echivocului împiedică uzucapiunea, iar o posesia comună a soţilor ar putea să întemeieze uzucapiunea doar pentru dobândirea dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

În speţă nu este posibilă nici joncţiunea posesiei reclamantului cu posesia socrilor întrucât joncţiunea posesiilor este posibilă ori de câte ori, între posesorul actual şi posesorul anterior există un raport juridic născut dintr-un fapt juridic restrâns sau dintr-un act juridic translativ de proprietate. Or, între reclamant şi socrii săi un astfel de raport juridic nu există.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului se arată că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Imobilul înscris în CF  X Arpaşu de Sus, sub nr. top 1/2 şi 2/2 primit de  reclamant de la socrii săi, în anul 1989 când s-a căsătorit cu defuncta sa soţie. De atunci şi până în prezent a stăpânit şi posedat imobilul sub nume de proprietar, aşa cum rezultă şi din adeverinţa eliberată de către Primăria com. Arpaşu de Sus, de unde reiese că a plătit impozitul pe teren în ultimii 21 de ani.

Elementul subiectiv al posesiei sale a fost acelaşi şi în timpul căsătoriei cu defuncta soţie şi după decesul acesteia. Fiind vorba de un element subiectiv care ţine de persoana reclamantului nu putea fi influenţat de decesul soţiei. Nu se poate susţine că, în timpul căsătoriei  nu se ştie ce intenţii a avut când a posedat, adică că posesia sa este afectată de viciul  echivocului, dar după moartea soţiei a stăpânit ca un adevărat proprietar.

Reclamantul arată că nu a folosit împreună cu socrii săi, ca să existe dubii cu privire la modul cum a folosit  şi dacă a folosit ca un adevărat proprietar sau şi-a ajutat socrii.

Posesia sa fost continuă, neîntreruptă, neviciată, ţinând  cont de relaţiile din dreptul familiei nu poate fi influenţată  de posesia fostei soţii. Nu avea cum să dovedească că, în timpul căsătoriei, folosinţa sa în nume de proprietar avea altă valenţă decât a avut şi are după decesul acesteia. Posesia cu  soţia nu putea şi  nu poate să ducă la dobândirea dreptului de proprietate în codevălmăşie deoarece, pe de o parte nu poate să solicite să se constate îndeplinite condiţiile prescripţiei achizitive în persoana unui mort şipe de altă parte defuncta soţie nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de lege, decedând la doar 6 ani de la data încheierii căsătoriei.

Perioada folosinţei în codevălmăşie nu poate fi exclusă sau interpretată altfel decât perioada după decesul soţiei.

În ceea ce priveşte joncţiunea posesiilor cu socrii reclamantului, Tribunalul Suprem – Secţia  civilă prin decizia civilă nr. 335/1.02.1984, a statuat că joncţiunea posesiilor operează în cazul în care posesorul  actual deţine bunul imobiliar prin simpla înzestrare  de la posesorul anterior, neputându-se pretinde posesorului existenţa actului autentic de înzestrare, deoarece posesia este o stare de fapt ce nu trebuie transmisă  prin act autentic.

În cauză s-a dovedit, lucru reţinut şi de către instanţa de fond că reclamantul a primit  imobilul în litigiu de la socrii săi.

Instanţa de fond face o confuzie între o stare de fapt – posesia – şi actul juridic translativ de proprietate care set o stare de drept.

Uzucapiunea - posesia -  este singura stare de fapt care duce la dobândirea dreptului de proprietate în absenţa unui act translativ de proprietate, prin urmare  existenţa unui act translativ de proprietate face imposibilă dobândirea dreptului de proprietate printr-o stare de fapt – uzucapiunea.

În drept au fost invocate dispoziţiile  art. 304 pct.8 şi 9 C.pr.civ.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi din oficiu instanţa urmează ca, în baza art. 312 C.pr.civ., să-l respingă şi să menţină sentinţa Judecătoriei Avrig ca temeinică şi legală.

În mod corect, instanţa de fond a apreciat acţiunea ca nefondată şi a respins-o.

Anul începerii posesiei este 1948. Faţă de această împrejurare în cauză sunt aplicabile dispoziţiile D.L. 115/1938, intrat în vigoare la 12.07.1947. Acest act normativ prevede două cazuri de excepţie în care se poate dobândi proprietatea prin efectul uzucapiunii în regim de carte funciară  şi anume uzucapiunea tabulară, reglementată de art. 27 şi cea extratabulară reglementată de art.28.

În speţă sunt  aplicabile dispoziţiile art. 28 D.L. 115/1938 potrivit cărora uzucapiunea îşi produce efectele dacă proprietarul tabular este decedat, moştenitorii săi sau statul să nu-şi  fi înscris  dreptul de proprietate în CF, posesia să fie utilă şi să dureze cel puţin 20 ani după moartea proprietarului înscris în CF.

În cauză instanţa de fond a reţinut în mod judicios, din coroborarea probelor, că posesia reclamantului nu a fost utilă, concluzie la care a ajuns interpretând situaţia în care reclamantul a stăpânit terenul ca fiind una echivocă, datorită stăpânirii terenului împreună  cu mai multe persoane.

Reţinând că în această situaţie există neclaritate în legătură cu atitudinea subiectivă a celui care stăpâneşte, instanţa de fond a concluzionat corect că persoana respectivă ( reclamantul ) nu are calitate de posesor.

În aceste condiţii instanţa a aplicat corect dispoziţiile legale ( art. 28 D.L. 115/1938 ) la starea de fapt astfel încât motivul de recurs bazat pe dispoziţiile  art.304 pct.9 C.pr.civ. nu îşi găseşte aplicabilitate în cauză.

Corect a fost respinsă şi susţinerea reclamantului privind joncţiunea posesiilor motivat de împrejurarea că între reclamant şi socrii săi nu a existat un raport juridic pentru ca reclamantul să poată solicita  joncţiunea posesiilor.

Pentru aceste considerente în baza art. 312 şi urm. C.pr.civ.  recursul s-a găsit neîntemeiat şi a  fost  respins iar sentinţa instanţei  de fond menţinută ca temeinică şi legală.

Domenii speta

Spete similare