Drept civil. Acţiune în revendicare, inadmisibilitate

Drept civil. Acţiune în revendicare, inadmisibilitate

În situaţia în care instanţa de recurs, printr-o deciziei anterioară, nu a statuat în nici un fel asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare,  reclamanţii aveau deja câştigat dreptul de a beneficia de judecata în fond a cererii, iar prin soluţia adoptată după rejudecare li s-a creat o situaţie juridică mai gravă, contrar prevederilor art. 316 rap. la art. 296 teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Situaţia juridică mai gravă derivă din împrejurarea că respingerea acţiunii civile ca inadmisibilă îl pune pe reclamant în situaţia de a nu putea apela la justiţie, inadmisibilitatea fiind o excepţia de la principiul constituţional al liberului ace la justiţie şi de la cel înscris în art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ori, a nu recunoaşte unei persoane dreptul de acces la o instanţă este mai grav decât de a-i analiza în fond pretenţia dedusă judecăţii, inadmisibilitatea atingând însăşi esenţa dreptului de acces.

Spre deosebire de reglementarea anterioară a acestui text legal, actuala reglementare nu mai include şi alin. 3 care statua că apelul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare (aplicabil în recurs potrivit art. 316 din Cod). Această prevedere statua prezumţia că apelul, respectiv recursul declarate împotriva hotărârii finale se socoteau exercitate şi împotriva încheierilor premergătoare, indiferent dacă erau preparatorii sau interlocutorii (cum este cazul celei prin care fuseseră respinse excepţii invocate de pârât). În consecinţă, pentru a fi supuse controlului în căile de atac, aceste încheieri trebuie menţionate expres în cererea de declarare a căii de atac şi trebuie să genereze astfel soluţia pronunţată de instanţa de control. De altfel, recurentul pârât a înţeles să invoce în primul recurs declarat în cauză numai încheierile prin care au fost respinse cererile de abţinere şi recuzare, nu şi încheierea prin care s-au soluţionat excepţiile, astfel că instanţa de control s-a pronunţat numai cu privire la acestea în limitele obiectului cererii.

Tribunalul Vâlcea, decizia civilă nr. 383/R din 25 martie 2010, dosar nr. 911/198/2009

Prin actiunea inregistrata pe rolul Judecătoriei Brezoi, sub nr.1437/198/2007, reclamantii M. M., G. C., Z. E., I. GH. R. si I. V. au solicitat in contradictoriu cu pârâtul B. G. pronunţarea unei hotarâri prin care sa fie obligat acesta sa le respecte proprietatea si posesia asupra terenului in suprafata de 2966 m.p. situat in pct. „Intre Prejbi” din com. M., sat S., jud. Valcea.

In motivare s-a arătat ca reclamanţii sunt moştenitorii autorului I. C. Gh., care a avut ultimul domiciliu comun in com. M.. Acesta a deţinut pe raza localităţii mai multe terenuri printre care si terenul revendicat.

In anul 1958 autorul reclamantilor a fost condamnat politic prin sentinta penala nr.615/12.12.1958, prin aceasta sentinţa dispunându-se si confiscarea întregii averi.

După confiscarea averii, suprafata de 1500 m.p. din terenul din pct. „Intre Prejbi” a fost dat la schimb numitului A. F., iar acesta, desi primise la schimb doar 1500 m.p. a vândut pe baza unei chitanţe de mâna suprafata de 3900 m.p. pârâtului B. G..

Prin sentinţa civila nr.1648/01.11.1994 s-a dispus anularea actului de schimb astfel ca reclamantii au intrat in stăpânrea terenului de 1500 m.p.

Cealaltă suprafaţă de 2966 m.p. a continuat sa fie stăpânita de pârât, desi terenul a apartinut autorului reclamantilor. In aceasta situatie, reclamantii au solicitat pe calea actiunii in constatare sa se constate ca sunt mostenitorii autorului I. C. Gh. si ca in aceasta calitate sunt coproprietarii terenului in litigiu, actiune admisa prin sentinta civila nr.251/18.03.1958.

In anul 2003, in urma recursului in anulare declarat de Parchetul General împotriva sentintei penale nr.615/12.12.1958, Curtea Suprema de Justitie a casat aceasta sentinţă si a înlaturat pedeapsa complementara a confiscarii averii autorului reclamantilor.

Urmare a  acestei sentinţe, arata reclamantii, terenul a redevenit de drept in proprietatea lor, astfel ca pârâtul ocupa abuziv acest teren.

In drept s-au invocat disp.art.480 cod civil.

In probatiune s-au depus la dosar hotarârile judecătoresti invocate.

Pârâtul a formulat întimpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca inadmisibila.

In susţinerea întimpinarii, pârâtul a arătat ca potrivit art.6 alin.2 din Legea 213/1998, in ipoteza in care imobilele preluate cu încalcarea legilor in vigoare la data preluării fac obiectul unor legi speciale de reparatie, persoana îndreptaţita trebuie sa urmeze calea prevăzuta in legea speciala, iar acţiunea in revendicare pe drept comun a acestora este inadmisibila.

De altfel, reclamantii au solicitat restituirea terenului in temeiul Legii 18/1991, cerere respinsa atât de comisii cât si de instanţa de judecata.

Prin sentinţa civila nr.123/04.02.2009, Judecatoria Brezoi a admis actiunea formulata de reclamanţi si  a obligat pârâtul sa le respecte acestora proprietatea si posesia asupra terenului in suprafaţă de 2769,16 m.p.

In esenţă, s-a reţinut ca reclamanţii au redobândit proprietatea asupra terenului ca efect al deciziei nr.3190/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, iar pârâtul nu are un titlu valabil. Astfel, deşi prin sentinta civila nr.4042/1992 s-a constatat ca printr-o convenţie de vânzare-cumpărare pârâtul a cumpărat terenul din pct. „Intre Prejbi”, aceasta sentinţa nu face menţiunea ca tine loc de act autentic de vânzare-cumparare.

Recursul formulat împotriva acestei sentinţe de pârâtul-recurent a fost admis prin decizia civila nr.688/R/12.05.2009 a Tribunalului Vâlcea, fiind dispusa casarea in totalitate a sentinţei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de recurs a reţinut că judecătorul fondului se afla intr-o situatie de incompatibilitate, ceea ce atrage nulitatea hotarârii pronuntate.

In rejudecare au fost repuse in discuţie excepţiile invocate de pârât in primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 9 noiembrie 2009, Judecătoria Brezoi a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât, a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare şi a aluat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că urmează a analiza cu prioritate excepţia inadmisibilitătii acţiunii in revendicare întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, in raport de existenta unor legi speciale de reparaţie.

Potrivit art.1 din Legea 10/2001, imobilele preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se restituie in natura sau in echivalent, când restituirea in natura nu este posibila.

Printre imobilele preluate abuziv in întelesul Legii 10/2001 se numără, potrivit art.2 alin.1 lit.b din acelasi act normativ si imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarâri judecătoresti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică.

Examinând sentinţa penala nr.615/1958 (f.5), instanta retine ca autorul reclamantilor a fost condamnat pentru infractiunea prevazută de art.209 din codul penal de la acea vreme, anume aceea de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune indiscutabil de natura politica.

Bunurile imobile preluate prin hotarârea de condamnare amintita, printre care se numără si terenul revendicat fac aşadar, fără echivoc, obiect al masurilor reparatorii prevazute de Legea 10/2001, potrivit celor arătate anterior.

Împrejurarea ca la data aparitiei Legii 10/2001 terenul nu se afla in detinerea unei persoane juridice sau a unei autoritati publice, ci in posesia unei persoane fizice nu este de natura a scoate imobilul din sfera Legii 10/2001, aceasta împrejurare având consecinţe strict procedurale, din perspectiva aceleiasi legi.

Astfel, in cazul in care, ulterior preluării, imobilul a fost instrăinat unor subdobinditori persoane fizice, notificarea urmează a fi adresata autoritatii publice locale ce urmează a proceda la restituirea prin echivalent, concluzie ce se desprinde din interpretarea art.18 din Legea 10/2001 republicata.

Intrucât conflictul dintre legea speciala de reparaţie si dreptul comun a dus la o interpretare si soluţionare neunitara a actiunilor in revendicare in practica instantelor, Inalta Curte de Casatie si Justitie a pronuntat in interesul legii decizia nr.33/09.06.2008 prin care a hotarât cu putere general obligatorie că „concursul dintre legea speciala si legea generală se rezolvă in favoarea legii speciale, chiar daca acest principiu nu este prevăzut expres in legea specială”. In dispozitivul aceleiasi decizii s-a arătat totodată ca „in cazul in care sint sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea 10/2001 si CEDO, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitătii raporturilor juridice.”

Din considerentele deciziei amintite se desprind cu claritate unele principii si conditii in raport de care actiunea in revendicare pe drept comun poate fi declarata admisibila sau dimpotriva.

Astfel, I.C.C.J. retine ca exigentele art.1 din Protocolul nr.1 al Conventiei si principiul securitătii raporturilor juridice trebuie respectate atât in cazul fostului proprietar, cât si in cel al cumpărătorului de buna credintă, nici unul dintre acestia neputind fi lipsit de proprietate decât pentru cauze de utilitate publica. Pentru cazul in care nu mai este posibila restituirea in natura a bunului preluat abuziv de stat, pentru ca, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, persoanei îndreptatite urmeaza a i se plati despagubiri banesti egale cu valoarea de piaţă a bunului.

Inalta Curte continuă rationamentul aratând ca trebuie sa se verifice pe fond dacă si pârâtul din actiunea in revendicare are, la rândul sau, un bun in sensul Conventiei, respectiv o hotarâre judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, sau o speranţă legitima in acest sens, astfel incit persoanele care au dobândit bunuri cu buna credinţă sa nu fie puse in situatia de a suporta responsabilitatea care aparţine in mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cindva aceste bunuri.

Cu alte cuvinte, se arată ca privarea unei părti de un bun in sensul Conventiei, in cadrul actiunii in revendicare, înseamna practic ca nu statul va suporta consecintele preluarii, ci un particular.

Prima instanţă a mai reţinut că din considerentele deciziei nr.33/2009rezultă că  pentru a fi admisibila actiunea in revendicarea unui bun imobil inclus in sfera Legii 10/2001, actiune promovata pe dispozitiile dreptului comun, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: 1.) dispozitiile legii speciale de reparatie sa intre in conflict cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si 2.) actiunea in revendicare sa nu fie de natura a aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securitătii raporturilor juridice.

A doua conditie limiteaza practic admisibilitatea actiunii in revendicare la situatiile in care pârâtul este ori statul, ori un subdobânditor de rea credinta.

Revenind la speta dedusă judecatii, instanta retine ca, urmare a preluarii imobilului de la autorul reclamantilor, o parte din acesta a fost dobândit prin intermediul unui schimb de numitul Andreias Florea care, la rândul sau, a vândut intregul imobil piritului Besliu Grigore, prin înscris sub semnătură privată.

Prin actiunea formulata de pirit in contradictoriu cu vinzatorul A. F., solutionată prin sentinta civila nr.4042/08.04.1992 (f.45) s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumparare intervenit intre acestia, pentru suprafata de 3900 m.p. teren situat in pct.”Intre Prejbi” din com. M., sat S., jud.Valcea.

Lipsa din dispozitivul acestei sentinte a mentiunii exprese ca „hotarârea tine loc de act autentic de vânzare-cumpărare” nu poate lipsi de efecte sentinta arătata, de vreme ce o astfel de menţiune este superflua, orice hotarâre judecatoreasca fiind, prin ea insăşi, înscris autentic, fara vreo alta formalitate.

Cel putin de la momentul pronunţării acestei sentinte, buna-credinta a pârâtului, ca dobânditor al imobilului in litigiu, nu mai poate fi pusa la indoiala.

Reclamantilor li s-a recunoscut, la rândul lor, calitatea de proprietari ai imobilului in litigiu, prin sentinta civila nr.251/18.03.1998 a Judecatoriei Brezoi (f.2).

Totodată, actul de schimb dintre stat si numitul A. F. a fost anulat prin decizia civila nr.1648/01.11.1994 a Tribunalului Vâlcea (f.3). Convenţia de vânzare cumpărare încheiata intre acesta si pârât a fost de asemenea anulata, in parte, pentru suprafaţa de 1500 m.p., prin sentinţa civila nr.207/13.03.1996 a Judecatoriei Brezoi, ramasă irevocabila prin respingerea apelului si a recursului.

Conventia de vânzare-cumparare a rămas insa valabila in parte, până in prezent, pentru diferenţa de teren ce constituie obiectul litigiului de fata, astfel ca, ambele părti detin un bun in înţelesul Convenţiei.

In raport de decizia nr.33/2009 pronuntata de I.C.C.J. si a principiilor ce se desprind din aceasta, instanţa apreciază insă ca, in speţa de fata, acţiunea in revendicare promovată de reclamanţi este de natura a priva pe pârât de bunul sau pe care il deţine, cu buna credinţă, in temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţata in anul 1992, privare care daca s-ar produce ar incălca, in ce-l priveşte pe pârât, articolul 1 din Protocolul 1 adiţional la Conventie.

O astfel de privare de proprietate a pârâtului nu numai ca s-ar face cu încălcarea exigentelor Conventiei, dar ar duce si la înlăturarea responsabilitătii statului pentru fapta de a fi confiscat abuziv acest bun, si la incălcarea principiului securitătii raporturilor juridice.

Intrucât titlul pârâtului nu este anulat pentru suprafaţa de teren ce o deţine in prezent, restituirea către reclamanţi a bunului preluat abuziv de la autorul sau nu poate fi posibila in natura, ci numai prin echivalent.

De altfel, pentru a repara inechităţile cauzate de preluările abuzive, si in încercarea de a-si respecta obligaţiile pozitive ce decurg din Convenţie, statul român a elaborat Legea nr.221/2009 prin care a prevăzut in mod expres posibilitatea pentru foştii proprietari condamnaţi politic sau a moştenitorilor acestora de a obţine atât despăgubiri morale cât si despăgubiri materiale echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului preluat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii.

Recursul a fost declarat şi motivat în termenele prevăzute de art. 301, 303 din Codul de procedură civilă.

Recursul a fost legal timbrat, potrivit chitanţei de la fila 12 din dosarul de recurs.

În motivarea recursului, recurenţii au susţinut că sentinţa este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea legii, întrucât în mod greşit s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. Dispoziţiile acestei legi nu erau aplicabile în privinţa terenului revendicat întrucât el se fala în posesia unei persoane fizice şi nu a unei persoane juridice sau a unei instituţii publice, nu se poate susţine că nu mai există în natură în sensul aceleiaşi legi, iar la data la care se putea formula notificare sentinţa de condamnare a autorului recurenţilor şi de confiscare a averii acestuia nu fusese anulată.

Recurenţii au mai precizat că în sensul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie legea specială are prioritate în raport de prevederile dreptului comun numai atunci când legea specială se poate aplica.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul în raport de motivele invocate şi de prevederile legale aplicabile în materie, inclusiv cele ale art. 304/1 din Codul de procedură civilă, tribunalul îl apreciază ca fiind fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin acţiunea dedusă prezentei judecăţi, reclamanţii recurenţi au solicitat obligarea pârâtului intimat să le respecte dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2966 mp. situat în pct. „Între Prejbi”, susţinând că terenul a aparţinut autorului lor de la care a fost confiscat în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare politică.

Această din urmă hotărâre datând din anul 1958 a fost casată în anul 2003, în urma unui recurs declarat de Procurorul General, dispunându-se şi anularea măsurii complementare a confiscării averii.

Prin sentinţa civilă nr. 123 din 4 februarie 2009, Judecătoria Brezoi a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pe pârât să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului revendicat şi să le plătească cheltuielile de judecată. În cursul primului ciclu procesual în primă instanţă în care s-a pronunţat sentinţa menţionată pârâtul a invocat mai multe excepţii, inclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respinse prin încheierea din 16 aprilie 2008.

Sentinţa a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe prin decizia civilă nr. 688/R din 12 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

În considerentele deciziei s-a reţinut că se impune casarea cu rejudecare pentru a se asigura obiectivitatea şi imparţialitatea în soluţionarea cauzei, ca urmare a faptului că judecătorul care a pronunţat sentinţa se pronunţase anterior într-o cauză între aceleaşi părţi, urmând ca prima instanţă să aibă în vedere şi celelate critici din recurs referitoare la uzucapiunea invocată de pârâtul recurent şi la impactul legilor de restituire.

După rejudecarea cauzei, prima instanţă a pronunţat sentinţa recurată în prezent prin care a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, reţinând în esenţă că terenul revendicat face obiectul Legii nr. 10/2001 care este prioritară în raport cu prevederile dreptului comun referitoare la acţiunea în revendicare.

Tribunalul apreciază că prin soluţia adoptată prima instanţă a încălcat limitele rejudecării astfel cum rezultă din decizia civilă anterioare sub două aspecte: problemele de drept dezlegate sau care urmau a fi dezlegate şi hotărârile (în sens larg) casate prin decizia instanţei de recurs.

Cu privire la primul aspect, tribunalul reţine că instanţa de recurs a casat sentinţa iniţială pentru ca judecata să se facă de un alt judecător decât cel care sau împotriva căruia se formulase cerere de abţinere sau de recuzare (respinse prin încheieri casate prin aceeaşi decizie) şi pentru a fi analizată uzucapiunea invocată de pârât şi impactul legilor reparatorii în raport de principii precum securitatea raporturilor juridice. Rezultă că instanţa de recurs nu a statuat în nic un fel asupra excepţiei inadmisbilităţii acţiunii în revendicare, astfel încât reclamanţii aveau deja câştigat dreptul de a beneficia de judecata în fond a cererii, iar prin soluţia adoptată după rejudecare li s-a creat o situaţie juridică mai gravă, contrar prevederilor art. 316 rap. la art. 296 teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Situaţia juridică mai gravă derivă din împrejurarea că respingerea acţiunii civile ca inadmisibilă îl pune pe reclamant în situaţia de a nu putea apela la justiţie, inadmisibilitatea fiind o excepţia de la principiul constituţional al liberului ace la justiţie şi de la cel înscris în art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ori, a nu recunoaşte unei persoane dreptul de acces la o instanţă este mai grav decât de a-i analiza în fond pretenţia dedusă judecăţii, inadmisibilitatea atingând însăşi esenţa dreptului de acces.

Cu privire la cel de-al doilea aspect, tribunalul constată că atât prima sentinţă, cât şi recursul au căzut sub incidenţa art. 282 din Codul de procedură civilă în actuala reglementare. Spre deosebire de reglementarea anterioară a acestui text legal, actuala reglementare nu mai include şi alin. 3 care statua că apelul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare (aplicabil în recurs potrivit art. 316 din Cod). Această prevedere statua prezumţia că apelul, respectiv recursul declarate împotriva hotărârii finale se socoteau exercitate şi împotriva încheierilor premergătoare, indiferent dacă erau preparatorii sau interlocutorii (cum este cazul celei prin care fuseseră respinse excepţii invocate de pârât). În consecinţă, pentru a fi supuse controlului în căile de atac, aceste încheieri trebuie menţionate expres în cererea de declarare a căii de atac şi trebuie să genereze astfel soluţia pronunţată de instanţa de control. De altefl, recurentul pârât a înţeles să invoce în primul recurs declarat în cauză numai încheierile prin care au fost respinse cererile de abţinere şi recuzare, nu şi încheierea prin care s-au soluţionat excepţiile, astfel că instanţa de control s-a pronunţat numai cu privire la acestea în limitele obiectului cererii.

Rezultă că încheierea din 16 aprilie 2008 a devenit irevocabilă, excepţia inadmiosbilităţii fiind respinsă şi nemaiputând fi repusă în discuţie în scopul soluţionării ulterioare.

Date fiind aceste statuări, tribunalul apreciază că nu se mai impune să analizeze considerentele din sentinţa recurată care au stat la baza soluţiei.

Totuşi, tribunalul constată că prima instanţă a reţinut parţial greşit modalitatea de aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deşi prin această decizie s-a statuat că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, decizia cuprinde anumite limitări prevăzute la aliniatul potrivit căruia „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice” şi dezvoltate în considerentele deciziei.

Astfel, instanţa supremă a statuat că nu se poate aprecia că Legea nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi trebuie să i se asigure accesul liber la justiţie.

Această statuare explică excepţia din decizie şi se regăseşte în situaţia din speţă.

Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorului care suferise condamnarea politică şi confiscarea terenului revendicat, beneficiau la momentul introducerii acţiunii în revendicare de un bun sensul convenţiei, întrucât hotărârea de condamnarea şi măsura complementară fuseseră anulate, bunul reintrând astfel în patrimoniul autorului sau în cel succesoral.  Dreptul referitor la acest bun le fusese recunoscut prin două hotărâri anterioare, respectiv sentinţa civilă nr. 251/1998 şi sentinţa civilă nr. 722 din 19 septembrie 2007, aceasta din urmă fiind opozabilă şi pârâtului din prezenta cauză.

Date fiind cele trei hotărâri la care s-a făcut trimitere mai sus, respectiv decizia de casare a hotărârii de condamnare şi cele două sentinţe, reclamantul era beneficiarul unui bun în sensul convenţiei şi în această calitate trebuie să i se recunoască dreptul de acces la o instanţă pentru a solicita recunoaşterea şi protecţia dreptului său, cu atât mai mult cu cât nici la momentul pronunţării deciziei de casare a hotărârii de condamnare, cât şi ulterior nu mai avea posibilitatea de a recurge la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, decizia pronunţată în recursul în interesul legii statuează asupra concursului dintre această lege şi dreptul comun, nu şi asupra concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi alte proceduri speciale. Această situaţie se regăseşte în cazul procedurii legale de control a hotărârilor de condamnare politică şi de confiscare a averii pronunţate anterior anului 1989 care au caracter special faţă de Legea nr. 10/2001, întrucât această din urmă lege se referă la toate cazurile de preluare, pe când procedurile menţionate privesc exclusiv situaţia confiscării bunurilor ca urmare a unor condamnări politice.

În consecinţă, apreciind că în mod greşit prima instanţă s-a pronunţat pe excepţie, tribunalul, în baza art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va soluţiona cauza în raport de considerentele expuse mai sus şi de cele ale deciziei anterioare de casare.

Domenii speta

Spete similare