Actiune în revendicare imobiliară promovată în contradictoriu cu autoritatea locală si constructorii de bună credintă–societăti comerciale ai edificatelor realizate pe teren. Hotărâre judecătorească de suplinire a consimtământului promitentului vânzator

La momentul sesizării Judecătoriei Constanţa cu cererea de suplinire a consimţământului moştenitorilor promitentului vânzător la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la terenul de 2,5 ha, şi respectiv la data pronunţării sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996, succesoarea lui [...], ce a figurat ca pârâtă în dosarul civil nr. 1473/1995 al Judecătoriei Constanţa nu parcursese procedura Legii 18/1991, iar terenul în suprafaţă de 2,5 ha nu făcuse obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul numitei [...] şi nici nu se afla în posesia acesteia, autoarea reclamanţilor din prezentul litigiu nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO la acel moment.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul promitentei vânzătoare implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa CEDO, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

Prin urmare, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996, promitenta vânzătoare, în calitate de succesoare a defunctului [...], nu era titulara unui „bun” ce putea fi opus cu succes Statului Român, respectiv nu urmase procedura Legii 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 2,5 ha preluat de [...] de la autorul său, şi nici nu deţinea o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat în contradictoriu cu statul, prin autorităţile sale publice locale, caracterul abuziv al preluării şi care să ordone restituirea în natură a terenului.

În raport de această situaţie în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că titlul opus de Consiliul Local Constanţa reclamanţilor în prezentul litigiu este mai bine caracterizat, întrucât la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, prin care s-a suplinit consimţământul promitenţilor vânzători la vânzarea terenului, succesoarea promitenţilor vânzători nu mai era titulara unui „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha.

Art. 480 din Codul civil

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO

Art. 36 din Legea nr. 18/1991

Prin sentinţa civilă nr. 2999/30.05.2012 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. [...] S.A. şi S.C. [...] S.A., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. S-a admis ca fondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. [...] S.A. şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de această pârâtă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A fost admisă cerere de intervenţie în interes propriu a Consiliului Local Constanţa formulată în condiţiile art. 64 din codul de procedură civilă (1865) de către pârâta S.C. [...] S.A.

S-a respins ca nefondată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii S.C. [...] S.A., S.C. [...] S.R.L. prin lichidator [...], S.C. [...] S.A. şi intervenientul în interes propriu Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :

1. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active:

S-a apreciat nefondată şi a fost respinsă, excepţia lipsei calităţii procesuale active  în raport de aspectele care rezultă din sentinţa civilă nr. 4532/18.04.1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 14731/1995.

2. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. [...] SA, în considerarea concluziilor care rezultă din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, s-a reţinut că această pârâtă nu exercită nici dreptul de proprietate şi nici folosinţa asupra vreunei părţi din terenul litigios, astfel încât excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este fondată şi a fost admisă.

3. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. [...] SA şi S.C. [...] SRL s-a reţinut că acestea exercită posesia asupra unor părţi din terenul litigios, însă legitimitatea acestei posesii presupune analiza pe fond a raportului juridic litigios, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâte a fost respinsă.

4. Nefondată este şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile deoarece nu se poate accepta ineficacitatea acţiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun de către acela care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate împotriva posesorului neproprietar,  astfel încât această excepţie a fost respinsă.

Pe fondul acţiunii în revendicare Tribunalul Constanţa a reţinut că titlul exhibat de către reclamanţi pentru dovedirea dreptului lor de proprietate îl constituie sentinţa civilă nr. 4532/18.04.1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 14731/1995, completată şi îndreptată prin încheierea pronunţată de Judecătoria Constanţa la data de 21.01.1997, hotărâre care a validat acordul de voinţă al părţilor relativ la transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2,5 ha „prevăzut în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/8 iulie 1899” încheiat între moştenitorii defunctului [...] din Constanţa, în calitate de vânzători şi cumpărătorii [...], [...] şi [...].

Instanţa a reţinut că anterior pronunţării sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996 a Judecătoriei Constanţa, deşi autorii reclamanţilor erau în posesia înscrisului olograf care atesta acordul de voinţă încheiat cu pârâţii titulari ai dreptului de proprietate privind transferul acestui drept, dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul autorilor reclamanţilor, întrucât formalitatea actului autentic pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate asupra terenurilor era cerută încă din anul 1947, prin Legea nr. 203/1947.

A reţinut Tribunalul Constanţa că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost urmată niciodată de predarea terenului către beneficiarii promisiunii, familia [...] neavând niciodată posesia terenului revendicat în prezentul litigiu, bunul fiind preluat de către stat, chiar de la adevăratul proprietar [...] din anul 1950.

Modalitatea de preluare reţinută este aceea a intrării în GAC, Gospodăria Agricolă Colectivă, acest fapt rezultând fără echivoc din  adeverinţele care emană de la autorităţile administraţiei publice locale Constanţa.

În aceste condiţii, comparând titlul prezentat de către reclamanţi cu titlul, rezultat din probatoriul administrat, deţinut de către intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa, a cărui calitate de titular al dreptului litigios a fost arătată, în procedura prevăzută de art.64 din Codul de procedură civilă, de către pârâta S.C. [...] SA, persoană în numele căreia pârâţii S.C. [...] SA, S.C. [...] SA  şi S.C. [...] SRL exercită dreptul de folosinţă asupra terenului litigios, instanţa de fond a acordat prevalenţă acestuia din urmă, reţinând că este mai bine caracterizat.

Astfel, atât reclamanţii cât şi intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa au dobândit dreptul de proprietate litigios de la acelaşi titular, respectiv autorul [...], intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa a dobândit dreptul de proprietate pierdut de către fostul titular în favoarea statului totalitar în anul 1950, iar reclamanţii prin intermediul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare încheiată cu moştenitoarea fostului titular al dreptului de proprietate, tranzacţie perfectată prin suplinirea consimţământului moştenitoarei vânzătorilor ([...]) în anul 1996

În aceste condiţii se reţine că pârâta [...] a transmis un bun pe care nu îl avea în patrimoniu, fiind preluat din patrimoniul autorului său de către autorităţile statului totalitar.

Faptul că această tranzacţie a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu schimbă în nici un fel regimul juridic al bunului imobil care a format  obiectul vânzării, anume acela că aparţine domeniului statului, respectiv domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Constanţa, deoarece instanţa de judecată nu a fost investită să cerceteze regimul juridic al bunului, pronunţându-se în limitele investirii sale, în condiţiile art.129 din Codul de procedură civilă.

În considerentele sentinţei civile nr.4532/18.04.1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr.14731/1995 se reţine achiesarea pârâtei [...] la transferul dreptului de proprietate asupra terenului litigios, în favoarea reclamanţilor.

Din această perspectivă, pârâtei [...] îi revine obligaţia consacrată de art.1313 şi urm din Codul civil de a preda bunul vândut, iar în cazul imposibilităţii de a realiza aceasta, reclamanţilor le sunt puse la îndemână acţiuni civile prin intermediul cărora îşi pot recupera preţul remis vânzătoarei pentru acest bun.

Reţinând caracterul nefondat al cererii principale prin care se solicită obligarea pârâtelor să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţa de 14347 mp, situat în Municipiul Constanţa, cartier [...], strada …, din care pârâta S.C. [...] SA ocupă o suprafaţă de  5715,2 mp, iar pârâta S.C. [...] SA ocupă o suprafaţă de 8631,8 mp, cu obligaţia corelativă a reclamanţilor de a le despăgubi cu contravaloarea materialelor şi a preţului muncii pentru construcţiile edificate de către pârâte pe terenul proprietatea reclamanţilor, se apreciază nefondată şi cererea referitoare la obligarea pârâtelor la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobil calculată pentru ultimii 3 ani, în proporţia corespunzătoare suprafeţelor ocupate de către fiecare dintre pârâte precum şi aceea referitoare la constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate de către pârâte pe terenul litigios, prin intermediul accesiunii, întreaga acţiune civilă urmând a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...] prin mandatar [...] şi reclamanţii [...], [...], [...], [...], [...] şi [...] prin mandatar [...], care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

- În mod greşit Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor apreciind că titlul intervenienţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa este preferabil titlului de proprietate exhibat de reclamanţi.

Împrejurarea că intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa a emis anterior anului 1998 avize cu privire la folosinţa acestui teren nu poate conduce la concluzia că titlul de proprietate al intervenientului este preferabil titlului reclamanţilor, întrucât intervenientul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil într-unul din modurile prevăzute de Codul civil.

Instanţa de fond face o gravă confuzie, încercând să compare un titlu de proprietate consacrat printr-o hotărâre judecătorească, cu avize care, evident nu pot constitui titlu de proprietate. Prin această interpretare se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, principiu consacrat în doctrina CEDO.

Este inadmisibil ca instanţa de judecată să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.

Prin respingerea acţiunii în revendicare, practic instanţa de fond reformează o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, hotărâre ce a fost înscrisă în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare al Judecătoriei Constanţa.

Pe fondul litigiului, Curtea constată următoarele:

Reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune în revendicare imobiliară, solicitând obligarea pârâţilor şi a intervenientului în interes propriu să le recunoască acest drept şi să le lase în deplină proprietate şi netulburată posesie terenul în suprafaţă de 14.333 mp situat în intravilanul municipiului Constanţa, cartier [...], str. ….

Reclamanţii au susţinut că fac dovada dreptului lor de proprietate asupra acestui imobil cu sentinţa civilă nr. 4532/18.04.1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa, hotărâre judecătorească prin care a fost suplinit consimţământul promitenţilor vânzători şi s-a constatat perfectat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la o suprafaţă de teren de 2,5 ha între vânzătorii [...] şi [...] [...] şi promitenţii cumpărători [...], [...] şi [...].

Referitor la titlul invocat de reclamanţi în dovedirea dreptului lor de proprietate, Curtea reţine că se impune în prealabil a fi lămurite anumite probleme de drept ce vizează valoarea probatorie de înscris autentic a hotărârii judecătoreşti – sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, autoritatea de lucru judecat şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, respectiv faţă de pârâţi şi faţă de intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa, care nu au participat la soluţionarea cauzei finalizată prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa.

Referitor la sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, Curtea constată că aceasta a fost pronunţată de instanţa de judecată în anul 1996, după abrogarea Decretului nr. 144/1958, sub incidenţa căruia, în temeiul dispoziţiilor art. 12 se recunoştea competenţa instanţei de judecată, în măsura în care erau îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text legal, să pronunţe o hotărâre judecătorească pentru suplinirea consimţământului unei părţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dacă se încheiase anterior un antecontract de vânzare-cumpărare, iar partea respectivă refuza să îşi îndeplinească obligaţiile.

După abrogarea dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 144/1958 prin Legea nr. 50/1991, în practica judiciară şi în doctrină s-a impus opinia potrivit căreia este în continuare posibilă suplinirea consimţământului unei părţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească în cadrul executării directe atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare (Valeriu Stoica, Drepturile reale principale, Editura Humanitas, 2006, vol.II, pag. 185).

Dispoziţiile art. 1073 Cod civil consacră principiul executării în natură a obligaţiilor, executarea prin echivalent fiind admisă numai în mod excepţional. Dispoziţiile art. 1077 Cod civil, prin care este autorizat creditorul să aducă în îndeplinire obligaţia debitorului pe cheltuiala acestuia din urmă, consacră un mecanism de suplinire a consimţământului debitorului în contractul de plată prin care se execută o obligaţie de a face. Or, executarea obligaţiei asumate printr-un antecontract de vânzare-cumpărare de a încheia un viitor chiar contract de vânzare-cumpărare poate fi realizată în mod direct, dar atipic, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile art. 1077 Cod civil, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 970 alin.(2) Cod civil, potrivit cărora convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expus într-însele, dar la toate urmările ce echitatea… dă obligaţiei, după natura sa”.

Posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care este suplinit consimţământul părţii care refuză să execute antecontractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă o extindere a sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 1077 Cod civil de pe terenul executării în natură a obligaţiei de a face pe terenul încheierii contractului pentru simplul motiv că, în acest caz chiar încheierea contractului reprezintă executarea în natură a obligaţiei de a face sumate prin antecontract.

Curtea reţine că sentinţa civilă nr. 4532/1996 a fost pronunţată în temeiul art. 1073 şi 1077 Cod civil, Judecătoria Constanţa constatând că înscrisul sub semnătură privată încheiat în anul 1949 între promitenţii vânzători [...] şi G. [...] şi promitenţii cumpărători [...] (autorii reclamanţilor), deşi nu reprezintă un act translativ de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha pentru lipsa formei autentice (cerinţă ad validitatem impusă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 203/1947), reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia părţile s-au obligat să încheie în viitor în mod valabil printr-un act autentic, un contract de vânzare-cumpărare, iar în situaţia opoziţiei promitenţilor vânzători la perfectarea actului de vânzare-cumpărare, instanţa de judecată a suplinit consimţământul promitenţilor [...].

În literatura de specialitate s-a reţinut constant că o astfel de hotărâre judecătorească prin care se suplineşte voinţa unei părţi la încheierea unui contract, chiar atunci când are efecte translative sau constitutive de drepturi reale, nu este prin ea însăşi un mod de dobândire a proprietăţii (V. Stoica, op.cit., pag. 188). Este vorba de un mod specific în care funcţionează mecanismul încheierii contractului prin suplinirea voinţei uneia dintre părţi de către instanţa de judecată.

Prin urmare, hotărârea judecătorească este numai un element al acestui mecanism de încheiere a contractului. Temeiul dobândirii dreptului de proprietate nu este hotărârea judecătorească, înţeleasă ca manifestare de voinţă a instanţei, ci contractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiţii particulare, cu toate consecinţele ce decurg de aici, şi anume cu drepturile şi obligaţiile ce rezultă dintr-un veritabil contract de vânzare-cumpărare (ex.: transmiterea dreptului de proprietate; obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune şi pentru viciile bunului vândut; obligaţia de predare a bunului vândut).

În speţă, se constată că obiectul litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa l-a constituit suplinirea consimţământului promitenţilor vânzători [...] semnatari ai antecontractului de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţă de 2,5 ha încheiat la data de 15.08.1949 cu autorii reclamanţilor din prezenta cauză, prin hotărârea pronunţată constatându-se încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha ce face obiectul prezentei revendicări, aspect reţinut de altfel şi prin decizia civilă nr. 285/C/19.11.2008 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă prin respingerea recursului reclamanţilor prin decizia civilă nr. 951/16.02.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, izvorul dreptului de proprietate al reclamanţilor îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor cu promitenţii vânzători [...], iar nu hotărârea judecătorească – sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, care a reprezentat numai un element al acestui mecanism de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea consimţământului vânzătorilor [...] şi [...].

Această explicaţie era necesară pentru înţelegerea drepturilor şi obligaţiilor ce incumbau părţilor contractante – vânzători şi cumpărători, dar şi pentru înţelegerea relaţiei dintre autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţii neparticipanţi la procesul în care a fost pronunţată această hotărâre judecătorească.

Atunci când o parte opune o hotărâre judecătorească unui terţ care nu a participat la procesul finalizat prin acea hotărâre judecătorească, în mod evident nu o poate face cu efectele autorităţii de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiţia identităţii de părţi, iar terţului nu i se poate pretinde să respecte rezultatul unei judecăţi la care nu a participat.

Prin urmare, sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa fiind pronunţată într-un litigiu în care pârâţii şi intervenientul - persoane juridice din prezenta cauză nu au participat, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat acestor pârâţi şi intervenientului Consiliul Local Constanţa, cum greşit au susţinut apelanţii reclamanţi, chiar dacă această sentinţă priveşte un drept real, respectiv dreptul de proprietate al reclamanţilor cumpărători asupra unui  teren în suprafaţă de 2,5 ha.

Caracteristicile dreptului de proprietate – drept opozabil erga omnes – nu se transpun asupra actului jurisdicţional ce tranşează chestiunea proprietăţii, respectiv asupra sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa (aspect reţinut constant în literatura juridică de specialitate – C. Adina Nicolae, în Teza de Doctorat Hotărârea judecătorească. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor acesteia).

Hotărârea judecătorească rămâne, din punct de vedere al regulilor după care îşi produce efectele, aceeaşi, fiind supusă principiului relativităţii şi celui al opozabilităţii, indiferent de natura raporturilor juridice pe care vine să le tranşeze. Prin urmare, faptul că această sentinţă a declarat existenţa dreptului de proprietate asupra celor 2,5 ha teren în patrimoniul reclamanţilor nu înseamnă că această sentinţă poate fi opusă tuturor de o manieră incontestabilă. Dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de natura sa – drept real sau drept de creanţă – este demonstrat incontestabil doar între părţi; faţă de terţi aceeaşi hotărâre judecătorească constată dosar fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară.

În literatura de specialitate s-a reţinut constant că actele convenţionale, ca şi cele jurisdicţionale nu pot da naştere decât unor efecte relative, între părţi, pentru că în aceeaşi măsură în care nu poţi fi creditor sau debitor într-o convenţie la care nu ai fost parte, la fel nu poţi fi judecat printr-o hotărâre  faţă de care ai rămas străin (în A. Nicolae, Teza de Doctorat Hotărârea judecătorească. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor acesteia, pag. 397).

Oricare ar fi actul vizat, contract sau hotărâre, libertatea individuală a celui care nu a participat la elaborarea lui justifică relativitatea efectului direct produs prin acest act.

Opozabilitatea unui act, oricare ar fi natura sa, nu presupune o extindere a efectelor sale obligatorii asupra terţilor. Hotărârea judecătorească fiind pronunţată pe baza probelor administrate de părţi, în limitele principiului disponibilităţii, este firesc ca efectele acesteia să se producă în mod direct asupra celor care şi-au putut afirma pretenţiile sau apăra drepturile în faţa instanţei. În schimb terţii care nu au participat la dezbateri vor suporta hotărârea de o manieră indirectă, adică cu privire la efecte legate de modificarea ordinii juridice pe care hotărârea judecătorească a provocat-o Ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare – chiar dacă nu au participat la acestea – cel puţin până la momentul în care vor demonstra contrariul.

Opozabilitatea reprezintă respectul datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică, altfel spus este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi respectat şi recunoscut de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară, dar nu echivalează cu o „extensiune” a autorităţii de lucru judecat asupra terţelor persoane, întrucât acestea nu pot deveni „prizonierele” lucrului judecat în absenţa lor din proces (A. Nicolae, op.cit., pag. 403).

Actul jurisdicţional va fi opozabil nu doar sub aspectul existenţei sale, ca mijloc de probă, ci şi din punctul de vedere al consecinţelor sale, cu menţiunea însă că opozabilitatea acestor efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu.

Opunerea hotărârii judecătoreşti ca mijloc de probă şi sub aspectul efectelor substanţiale pe care le produce nu va însemna însăşi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi, aşa încât aceştia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune).

Obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti cu executorialitatea acestora şi imposibilitatea punerii în discuţie, a reluării dezbaterilor rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi afirme pretenţiile şi să-şi apere poziţia în cadrul unui proces desfăşurat în prezenţa lor, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.

Faţă de terţi însă, ceea ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoarea de fapt juridic, terţii având posibilitatea de a face dovada contrară a celor stabilite în hotărârea judecătorească.

Demonstrând caracterul preferabil al dreptului său în raportul cu dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească ce i se opune ca un fapt juridic, terţul nu va mai trebui să suporte efectele acestei hotărâri judecătoreşti care îl prejudiciază.

Transpunând aceste dezlegări cu caracter teoretic situaţiei de fapt deduse judecăţii de către reclamanţi, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că pârâtele societăţi comerciale şi intervenientul în interes propriu Consiliul Local Constanţa au opus reclamanţilor un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, preferabil titlului exhibat de către reclamanţi, înlăturând astfel opozabilitatea sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996 a Judecătoriei Constanţa.

Astfel, din materialul probator administrat în cauză, inclusiv recunoaşterile reclamanţilor – (care au declanşat şi procedura Legii 10/2001 cu privire la acelaşi teren ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996 a Judecătoriei Constanţa), rezultă cu prisosinţă că niciodată autorii reclamanţilor, după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu moştenitorii proprietarului [...] nu au avut posesia acestui imobil.

Astfel, se constată că după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare în anul 1949 – convenţie ce nu a transferat valabil proprietatea asupra terenului către beneficiarii promisiunii, familia [...] (autorii reclamanţilor), datorită neîndeplinirii condiţiei de formă autentică, solicitată ad validitatem prin Legea nr. 203/1947 -  terenul în suprafaţă de 2,5 ha a continuat să figureze în patrimoniul proprietarilor [...], pentru ca în anul 1950, ca urmare a politicii de colectivizare a statului totalitar comunist, terenul cu destinaţie agricolă la acel moment să fie preluat de stat şi dat în administrarea GAC-ului organizat în localitate.

Astfel, din adresa nr. 5062/28.02.2007 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ce se coroborează cu copia registrului agricol depusă în apel rezultă că numitul [...] (autorul promitenţilor vânzători) figurează în registrul agricol al municipiului Constanţa la poziţia nr. …, nr. curent …,  în perioada 1948 – 1950 cu suprafaţa de 2,5 ha în [...], menţionându-se că la rubrica „observaţii” sunt trecute următoarele menţiuni : „intrat în GAC şi lucrează [...]”.

Curtea constată că acest teren nu a fost înregistrat niciodată, anterior anului 1996, în evidenţele fiscale ale Municipiului Constanţa pe numele autorilor reclamanţilor [...], şi nu a făcut parte din suprafeţele de teren agricol existente în patrimoniul numiţilor [...], [...] şi [...] şi preluate de GAC/C.A.P. după anul 1953, terenuri de altfel restituite acestora în procedura Legii 18/1991 conform titlurilor depuse de reclamanţi în apel. Astfel  în apel reclamanţii au susţinut, aspect confirmat şi de actele depuse la dosar de către Comisia locală de fond funciar Constanţa, că terenul de 2,5 ha în litigiu, nu a făcut obiectul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor conform Legii nr. 18/1991 formulate de autorii reclamanţilor, acest teren negăsindu-se în patrimoniul reclamanţilor la nivelul anului 1991 – data adoptării Legii nr. 18/1991, pentru a justifica o asemenea cerere.

Prin urmare, după anul 1950 şi până în prezent, terenul în litigiu nu s-a aflat în posesia familiei [...]; promitenţii vânzători nu au predat posesia terenului nici la data  încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, şi cu atât mai mult după anul 1996 – când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, motivat de faptul că terenul nu se mai afla în proprietatea şi respectiv posesia foştilor proprietari [...], fiind preluat de stat, în urma colectivizării.

Faptul că în perioada 1950 – 1996 terenul s-a aflat în proprietatea statului, care a dispus de acesta ca un adevărat proprietar rezultă şi din înscrisurile prin care statul,  prin autorităţile publice locale ale Municipiului Constanţa a atribuit acest teren spre folosinţă unor întreprinderi de stat, transformate după 1990 în societăţi comerciale, cum ar fi: suprafaţa de 10.000 mp a fost atribuită către S.C. [...] S.A., conform avizului nr. 397/24.11.1988 emis de către fostul Consiliu Popular al Judeţului Constanţa – Direcţia Generală pentru Agricultură; hotărârea nr. 27 emisă de către Consiliul Împuterniciţilor Mandataţi ai Statului din cadrul S.C. [...] S.A. în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 prin care se recunoaşte dreptul de folosinţă al S.C. [...] S.A. asupra terenului ocupat de construcţii; o altă suprafaţă de 10.000 mp a primit destinaţia de cimitir şi figurează în patrimoniul Municipiului Constanţa conform Legii nr. 213/1998.

Faptul construirii cu bună-credinţă a unor edificate autorizate pe acest teren, anterior anului 1989 de către S.C. [...] S.A. şi S.C. [...] S.A. a fost constatat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 16656/26.10.2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 829/27.06.2002 a Tribunalului Constanţa şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310/C/20.11.2002 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Mai mult, se reţine că o suprafaţă de 10.000 mp din totalul de 2,5 ha ce a constituit obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare invocată de reclamanţi, a primit după anul 1950 şi până în prezent destinaţia de cimitir – Cimitirul „[...]” – imobil inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanţa, conform HCLM nr. 197/01.04.2008, HCLM nr. 109/2005, anexa nr. 31 şi HCLM nr. 420/2001 şi aflat în administrarea S.C. [...] S.A.

Acest aspect, necontestat de către apelanţii reclamanţi şi neadus la cunoştinţa instanţei de fond care a pronunţat sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, confirmă concluzia justă a instanţei de fond că niciodată după anul 1950 moştenitorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare – familia [...], nu au avut posesia terenului în litigiu, şi nici nu au cunoscut destinaţia pe care statul a dat-o acestui teren după preluarea bunului – teren agricol, de la fostul proprietar [...].

Referitor la titlul exhibat de către autoritatea publică locală a Municipiului Constanţa, respectiv Consiliul Local Constanţa, Curtea constată că la data adoptării Legii nr. 18/1991, acest teren figura în patrimoniul statului, iar potrivit dispoziţiilor art. 36 alin.(1) din legea 18/1991 „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzut de art. 26”.

Prin urmare terenurile preluate de stat prin efectul Decretului-lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din legea nr. 187/1945 privind reforma agrară – cum este cazul şi terenului agricol în suprafaţă de 2,5 ha preluat de la proprietarul [...] – şi aflate la data adoptării Legii nr. 18/1991 în proprietatea statului şi în administrarea Municipiului Constanţa, au trecut în proprietatea Municipiului Constanţa, izvorul dreptului unităţii administrativ-teritoriale constituindu-l legea.

Acest drept a fost confirmat ulterior şi prin Legea nr. 213/1998, care prin art. 6 a prevăzut că ”(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Alineatul (2) din acelaşi act normativ prevede că „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.

Or, pentru terenurile agricole preluate de la foştii proprietari după anul 1945 de către statul totalitar comunist, legiuitorul român de după  anul 1990 a adoptat o lege specială – Legea 18/1991 – pentru repararea prejudiciilor aduse foştilor proprietari.

Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează (art. 8-20 din Legea 18/1991 şi art. 39-40), ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva hotărârilor emise de comisiile judeţene de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura  administrativă legea prevede calea plângerii la instanţă (art. 53-57), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile ce se iau în cadrul procedurii legii 18/1991, inclusiv refuzul comisiei locale de a înmâna titlul de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesia terenului (art. 6 din Legea 18/1991), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Prin urmare, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate în perioada 1945 – 1989 de către fostele C.A.P.-uri sau GAC-uri - cum este cazul terenului agricol de 2,5 ha (destinaţie avută la data preluării bunului din patrimoniul proprietarului [...]) este necesară parcurgerea procedurii Legii 18/1991, respectiv formularea unei cereri la Comisia locală de fond funciar Constanţa, fostul proprietar neputând opune, statului, pentru restituirea terenului cu destinaţie agricolă la momentul deposedării în anul 1950, vechiul titlu de proprietate, deţinut la momentul privării sale de proprietate de către statul comunist în perioada 1945 - 1989.

În speţă se constată că familia [...], neavând calitatea de proprietară a terenului în suprafaţă de 2,5 ha la momentul adoptării Legii 18/1991 nu a putut formula o astfel de cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate, bunul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare în anul 1949, fiind preluat de stat în anul 1950 de la fostul proprietar [...] şi trecut în administrarea GAC-ului din localitate. Numai fostul proprietar [...] sau moştenitorii acestuia puteau solicita, în temeiul legii 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2,5 ha situat în anul 1991 în intravilanul Municipiului Constanţa, dar  în speţă nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 18/1991 în vederea reconstituirii dreptului de proprietate şi a punerii fostului proprietar în posesia terenului astfel retrocedat.

Prin urmare, în anul 1995, la momentul sesizării Judecătoriei Constanţa cu cererea de suplinire a consimţământului moştenitorilor promitentului vânzător [...] la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la terenul de 2,5 ha, şi respectiv la data pronunţării sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996, succesoarea lui [...], numita [...] ce a figurat ca pârâtă în dosarul civil nr. 1473/1995 al Judecătoriei Constanţa nu parcursese procedura Legii 18/1991, iar terenul în suprafaţă de 2,5 ha nu făcuse obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul numitei [...] şi nici nu se afla în posesia acesteia, autoarea reclamanţilor din prezentul litigiu nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO la acel moment.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul promitentei vânzătoare implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa CEDO, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

Se observă în jurisprudenţa CEDO actuală o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01.12.2005, continuate cu cauzele Străin şi Porteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 reprezintă o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se  totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual” sau un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din  Protocolul nr. 1 la CEDO, după adoptarea hotărârii Atanasiu ş.a. contra României, hotărâre din 12.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/2010, s-a arătat că „un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (paragraf 140 şi 143).

Prin urmare, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4532/18.04.1996, promitenta vânzătoare, în calitate de succesoare a defunctului [...], respectiv numita [...] nu era titulara unui „bun” ce putea fi opus cu succes Statului Român, respectiv nu urmase procedura Legii 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 2,5 ha preluat de [...] de la autorul său, şi nici nu deţinea o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat în contradictoriu cu statul, prin autorităţile sale publice locale, caracterul abuziv al preluării şi care să ordone restituirea în natură a terenului.

În raport de această situaţie, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că titlul opus de Consiliul Local Constanţa reclamanţilor în prezentul litigiu este mai bine caracterizat, întrucât la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, prin care s-a suplinit consimţământul promitenţilor vânzători la vânzarea terenului, succesoarea promitenţilor vânzători nu mai era titulara unui „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha.

Împrejurarea conform căreia terenul în litigiu fusese preluat de stat de la [...] încă din anul 1950, iar promitenţii cumpărători nu au intrat niciodată în posesia acestuia până în anul 1996 şi nici ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 4532/1996 a fost recunoscută chiar de către reclamanţii [...], succesorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare, care după apariţia Legii nr. 10/2001 au declanşat procedura administrativă, notificând Municipiul Constanţa cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha, susţinând că bunul a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, respectiv 06.03.1945 – 22.12.1989.

Acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a făcut obiectul dosarului civil nr. 4065/118/2006, soluţionat irevocabil prin respingerea acţiunii reclamanţilor [...] şi [...], motivat de faptul că reclamanţii nu au calitate de persoane îndreptăţite conform art. 3 din Legea 10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest teren a fost perfectat în modalitatea expusă în considerentele prezentei hotărâri, prin suplinirea consimţământului moştenitorilor fostului proprietar promitent, abia în anul 1996, an ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, fără a se nega modalitatea de preluare abuzivă a terenului de către stat de la fostul proprietar [...], în anul 1950, prin hotărâre judecătorească s-a statuat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii ale acestei legi pentru terenul sus-menţionat, întrucât nu intră în categoria persoanelor deposedate de teren conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În raport de considerentele expuse, Curtea constată că titlul opus de reclamanţi Municipiului Constanţa prin Consiliul Local Constanţa este mai puţin caracterizat decât titlul exhibat de autoritatea publică locală, situaţie în care în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.

Împrejurarea conform căreia după pronunţarea sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa reclamanţii şi-au înregistrat acest teren în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Municipiului Constanţa şi au plătit impozit pentru acest teren nu este de natură să ofere preferabilitate titlului reclamanţilor, întrucât înscrierea în registrul de transcripţiuni are caracter de informare, respectiv de publicitate a drepturilor faţă de terţi, şi nu este constitutivă de drepturi. Terţii vătămaţi prin înscriere sau cei care invocă drepturi reale proprii asupra bunurilor înscrise, pot să îşi valorifice aceste drepturi în justiţie prin acţiuni în revendicare sau alte acţiuni reale, invocând inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti în temeiul cărora s-a făcut înscrierea acestor drepturi în registrul de publicitate, cum este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte raporturile dintre părţile din litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, Curtea reţine că această hotărâre judecătorească se impune părţilor cu autoritate de lucru judecat, iar acestea sunt ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare, act încheiat printr-un mecanism specific, prin suplinirea consimţământului promitentului vânzător, aspect ce nu afectează însă esenţa contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, pârâta vânzătoare [...], în calitate de succesoare a promitentului vânzător [...], semnatarul antecontractului de vânzare-cumpărare din anul 1949 încheiat cu autorii reclamanţilor [...], [...] şi [...], este obligată să transmită reclamanţilor proprietatea asupra terenului vândut în suprafaţă de 2,5 ha şi respectiv să predea bunul vândut, iar în măsura în care executarea obligaţiilor nu mai este posibilă, este obligată să îl garanteze pe cumpărător pentru evicţiunea totală.

La rândul lor reclamanţii cumpărători sunt îndreptăţiţi să solicite vânzătoarei [...] să îi garanteze pentru evicţiune sau să solicite reducerea preţului vânzării ori rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligaţiei de predare a bunului vândut, suplinirea consimţământului la vânzare prin hotărâre judecătorească neaducând nicio atingere drepturilor şi obligaţiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte criticile apelanţilor reclamanţi referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de obligare a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului revendicat calculată conform expertizei [...], Curtea constată că şi aceste critici sunt nefondate, şi urmează a fi respinse ca nefondate. În condiţiile în care s-a arătat că titlul exhibat de către reclamanţi nu este opozabil pârâţilor şi intervenientului Consiliul Local Constanţa, acesta din urmă deţinând un titlu de proprietate preferabil celui exhibat de reclamanţi, se constată că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să obţină nici despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă se va respinge apelul reclamanţilor ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă apelanţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii pârâţi astfel: 3000 lei către intimata S.C. [...] S.A. şi la 372 lei către intimaţii intervenienţi Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de S.C. [...] S.A., ca nefondată.

Curtea constată că deşi această intimată a solicitat obligarea apelanţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel, la dosarul cauzei nu s-a depus nici un înscris care să ateste efectuarea unor cheltuieli de către această pârâtă în apel, respectiv nu s-a depus dovada onorariului de avocat, situaţie în care cererea a fost respinsă.

Decizia civilă nr. 109/C/12.12.2013, irevocabilă prin respingerea

recursului la ICCJ, prin decizia nr. 2841/23.10.2014

Domenii speta

Spete similare