Recurs – neîncadrare în motive de nelegalitate – art. 304 Cod procedură civilă

DREPT PROCESUAL CIVIL

RECURS – NEÎNCADRARE ÎN MOTIVE DE NELEGALITATE

– art. 304 Cod procedură civilă

Potrivit art. 304 Cod procedură civilă, reformarea unei hotărâri în recurs se poate face numai pentru motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele.

Decizia civilă nr. 766/25 iunie 2014-R

(dosar nr. 10/177/2013)

Prin Sentinţa civilă nr. 754 din 28.05.2013 pronunţată de Judecătoria A. s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta N.L.A., în contradictoriu cu pârâtul N.C.V., s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional N.C.V., în contradictoriu cu pârâta reconvenţională N.L.A. şi s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 28.09.2007 în localitatea B., jud. B. şi înregistrată în registrul stării civile al comunei B. sub nr. 46 din data de 28.09.2007 din culpa ambilor soţi, reclamanta urmând să îşi reia numele avut anterior căsătoriei, acela de „L.”, a fost stabilit domiciliul minorilor N.C.S., născut la data de 15.02.2012 şi N.S.C., născută la data de 18.10.2009 la pârât şi s-a dispus ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi, reclamanta fiind obligată la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorilor N.C.S., născut la data de 15.02.2012 şi N.S.C., născută la data de 18.10.2009, în cotă de 33% din veniturile lunare ale acesteia, începând cu data de 03.01.2013 şi până la majoratul minorilor sau până la noi dispoziţii ale instanţei, cheltuielile de judecată fiind compensate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Părţile s-au căsătorit la data de 28.09.2007 în localitatea B., căsătoria fiind înregistrată în registrul stării civile al comunei B. sub nr. 46 din data de 28.09.2007, iar din căsătoria părţilor au rezultat minorii N.S.R., născuta la data de 18.10.2009 şi N.C.S., născut la data de 15.02.2012, conform certificatelor de căsătorie şi de naştere depuse la dosar.

Împrejurările relevate de părţi şi de martorii audiaţi în cauză au fost socotite de către instanţă ca fiind motive temeinice datorită cărora continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, cu atât mai mult cu cât părţile sunt despărţite în fapt. Din declaraţia martorilor audiaţi în cauză, instanţa a reţinut că neînţelegerile dintre părţi au apărut ca urmare a violenţelor fizice şi verbale ale pârâtului, precum şi datorită atitudinii posesive a acestuia. Pe de altă parte, reclamanta a părăsit domiciliul conjugal de 6 luni de zile, antrenându-se într-o relaţie extraconjugală cu un alt bărbat, părţile nereluând de la acea dată convieţuirea.

Din cele arătate mai sus, rezultă încălcarea de către ambele părţi a dispoziţiilor art.309 alin.1 Cod civil potrivit cărora „soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral”, aspect faţă de care instanţa a apreciat că aceştia nu văd căsătoria ca pe o uniune a două persoane întemeiată pe prietenie şi afecţiune reciprocă, pe sprijinul moral pe care fiecare soţ trebuie să îl acorde celuilalt şi pe sprijinul material cu care fiecare soţ trebuie să contribuie la cheltuielile căsniciei, toate aceste elemente fiind considerate de către instanţă împrejurări edificatoare ce ilustrează culpa comună a ambilor soţi în destrămarea căsătoriei.

Pentru aceste motive, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârât şi în baza art. 373 lit. b) şi art.379 alin.1 din Noul Cod civil, a desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data de 28.09.2007 în localitatea V.-C., din culpa ambilor soţi.

În ceea ce priveşte numele pe care reclamanta urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei, instanţa, faţă de poziţia părţilor, a făcut aplicarea dispoziţiilor art.383 alin.3 Cod civil şi a dispus ca reclamanta să reia numele avut anterior căsătoriei, acela de „L.”.

Conform dispoziţiilor art.400 alin.1 Cod civil, „în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic”.

Noţiunea de „interes al copilului” are un caracter complex, interesul fiind legat de vârsta acestora, de ocupaţia şi comportamentul părinţilor, de ataşamentul copiilor faţă de părinţi, de interesul pe care aceştia l-au manifestat faţă de minori, de legăturile afective stabilite între părinţi şi copii şi de posibilităţile materiale ale părinţilor.

În speţă, având în vedere vârsta minorilor N.S.R., născută la data de 18.10.2009 şi N.C.S., născut la data de 15.02.2012, ataşamentul acestora faţă de tată, faptul că în ultimele 6 luni aceştia au fost în grija pârâtului, nevoia de stabilitate în creşterea acestora, condiţiile locative ale pârâtului, precum şi recomandarea autorităţii tutelare, instanţa, în baza art.400 alin.1 Cod civil, cu respectarea dispoziţiilor art. 263 Cod civil, a stabilit domiciliul minorilor la tată.

În baza art.396 alin. 1 din Cod civil, „instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor pe care îi ascultă”.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.397 Cod civil, „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”.

Raportat la prevederile legale anterior citate, având în vedere şi poziţia părţilor, instanţa a apreciat în interesul superior al minorilor N.S.R. şi N.C.S. ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinţi.

Ţinând cont, pe de o parte, de nevoile minorilor, care trebuiesc să beneficieze de sprijinul material al ambilor părinţi, instanţa, în temeiul art. 402 şi art. 530 alin.3 Cod civil, a dispus obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorilor N.S.R., născuta la data de 18.10.2009 şi N.C.S., născut la data de 15.02.2012 în cotă de 33% din veniturile lunare ale acesteia, începând cu data de 03.01.2013, data introducerii cererii de chemare în judecată, şi până la majoratul minorilor sau până la noi dispoziţii ale instanţei.

Totodată, instanţa, în baza art.276 din Codul de procedură civilă, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi cu prezentul dosar.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 26.07.2013, în termen legal, a declarat apel, ulterior precizat, reclamanta N.L.A., solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul încredinţării minorilor rezultaţi din căsătorie şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 32/A/30 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul B., s-a admis ca fondat apelul civil formulat de apelanta N.L.A., în contradictoriu cu intimatul N.C.V., împotriva sentinţei civile nr. 754 din 28.05.2013 pronunţată de Judecătoria A., pe care o schimbă în parte, în sensul că:

A stabilit locuinţa minorilor N.C.S., născut la data de 15.02.2012 şi N.S.C., născută la data de 18.10.2009 la mama reclamantă.

A obligat pe tatăl pârât la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorilor în cuantum de 1/3 din venitul său net lunar (câte 1/6 pentru fiecare minor) de la data pronunţării prezentei şi până la majoratul minorilor sau noi dispoziţii.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

A fost obligat intimatul la cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei în favoarea apelantei.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În raport de dispoziţiile art. 16 ind. 2 alin. 1 din Legea 272/2004, la stabilirea locuinţei copilului instanţa de tutelă va avea în vedere interesul acestuia, care se evaluează prin prisma nevoilor de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie, a opiniilor copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, a istoricului copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor, a capacităţii părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia, posibilitatea de menţinere a relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament, dar şi raportat la disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă, disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale, situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte, istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane, distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului. Aceste criterii reprezintă o detaliere a sferei noţiunii anterioare de interes superior al minorului.

Din probele administrate în cauză rezultă că minorii sunt ataşaţi de ambii părinţi şi ambii părinţi îşi iubesc copiii, sunt persoane responsabile şi cu discernământ, situaţia care a dus la separare fiind legată strict de problemele acestora de cuplu, care însă nu au legătură cu copiii ci doar cu relaţia soţilor, care s-a deteriorat. Este adevărat că cea care a plecat din locuinţă a fost apelanta, întrucât locuinţa conjugală este a intimatului, însă nu se poate reţine că aceasta şi-a părăsit copiii, în condiţiile în care, cu ocazia plecării, acest lucru nu i-a fost permis de către intimat, cu acea ocazie fiind prezente mai multe persoane în casa părţilor, inclusiv din cadrul bisericii din care face parte intimatul, care au încercat să medieze conflictul conjugal, martorul U. A., propus chiar de pârât, confirmând intenţia reclamantei de a-i lua pe copii şi faptul că pârâtul i-a interzis. Conflictul din seara respectivă nu a fost doar verbal, rezultând din certificatul medico-legal depus la dosar că apelanta a suferit unele leziuni produse prin lovire şi comprimare cu degetele.

În perioada convieţuirii părţilor nu pot fi reţinute manifestări nepotrivite faţă de copii din partea vreunuia sau altuia dintre părinţi, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care susţin fiecare poziţia părţii care i-a propus, în sensul că celălalt părinte nu se preocupa de copii sau se ocupa necorespunzător, fiind apreciate ca subiective faţă de relaţia de rudenie sau religie dintre martori şi partea care i-a propus.

Actualmente, minorii menţin relaţia de ataşament faţă de ambii părinţi, apelanta vizitându-i pe aceştia, ducându-le diverse bunuri necesare şi achitând şi pensie de întreţinere, chiar dacă nu în fiecare lună, iar minora mai mare îşi manifestă dorul de mamă.

Faptul că minora percepe separarea de mamă ca pe un abandon, după cum arată chiar martora audiată în apel la solicitarea intimatului, demonstrează însă puternica legătură de afecţiune faţă de mamă şi suferinţa în care se găseşte la ora actuală minora, separată de mamă. În plus, chiar dacă intimatul a fost în concediu pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, din probele administrate in cauză rezultă că acesta nu stat efectiv acasă pentru a îngriji pe minor, ci a lucrat cu ziua, minorii fiind îngrijiţi în fapt de mamă cât părţile au convieţuit, iar ulterior de rudele tatălui.

Instanţa a ţinut cont şi de vârsta fragedă a celor doi minori, că figura de ataşament profund a acestora este mama, astfel că în interesul superior al acestora este de a locui cu mama şi nu cu tatăl, în caz contrar, stabilitatea lor psihică şi emoţională fiind în mai mare măsură periclitată. Bineînţeles că şi figura paternă este foarte importantă în viaţa minorilor şi aceştia trebuie să păstreze o legătură strânsă cu tatăl, să aibă întâlniri frecvente cu acesta şi chiar să petreacă timp împreună, ambii părinţi având datoria de a conlucra pentru a le explica minorilor situaţia, pe înţelesul acestora, astfel încât aceştia să nu perceapă separarea părinţilor ca pe un abandon, sentiment care este de natură să le zdruncine echilibrul psihic şi emoţional.

Aşa fiind, se impune ca locuinţa minorilor să fie la mamă, iar, faţă de disp. art. 402, 530 alin. 3 Cod civil tatăl va achita pe seama minorilor o pensie lunară de întreţinere în cuantum de 1/3 din venitul său net lunar câte 1/6 pentru fiecare minor, în speţă impunându-se stabilirea pensiei de întreţinere la nivelul plafonului maxim prevăzut de lege, raportat la nevoile minorilor şi veniturile intimatului, care nu s-au dovedit a fi superioare venitului minim pe economie, iar indemnizaţia pentru îngrijirea copilului încetând la împlinirea vârstei de 2 ani de către minor.

Faţă de cele reţinute, tribunalul, în baza art. 295 Cod de procedură civilă, a admis ca fondat apelul civil introdus de apelanta N.L.A. în contradictoriu cu intimatul N.C.V., împotriva sentinţei civile nr. 754 din 28.05.2013 pronunţată de Judecătoria A., pe care a va schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit locuinţa minorilor N.C.S., născut la data de 15.02.2012 şi N.S.C., născută la data de 18.10.2009 la mama reclamantă şi a obligat pe tatăl pârât la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorilor în cuantum de 1/3 din venitul său net lunar (câte 1/6 pentru fiecare minor) de la data pronunţării deciziei şi până la majoratul minorilor sau noi dispoziţiuni.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă  instanţa l-a obligat pe intimat la 1000 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei, reprezentând onorariu avocaţial, justificat cu chitanţa nr. 77/29.10.2013 depusă la dosar.

Împotriva aceste hotărâri a declarat recurs pârâtul N.C.V., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 754 din 28.05.2013 a Judecătoriei A., sub aspectul dispoziţiei de stabilire a domiciliului minorilor la tată. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat recurentul că, contrar susţinerilor intimatei şi contrar concluziilor instanţei de apel, intimata a părăsit domiciliul conjugal în mod voluntar, fără a fi exercitat presiuni fizice şi psihice împotriva acesteia.

Mai arată că din declaraţia martorei T.I., rezultă că apelanta reclamantă îşi neglija copiii pentru a fi împreună cu amantul său, C.D., în perioada în care el era plecat la lucru.

Acest lucru a fost confirmat indirect de declaraţiile de martor ale vecinei N. M. şi a lui B. L., precum şi ale mamei sale toţi declarând că relaţia reclamantei cu C.D. era de notorietate în localitate.

Consideră că atitudinea duală a acesteia ar fi trebuit să-i dea motive instanţei de apel să aprecieze altfel argumentele şi probele propuse de părţi, apreciind că probaţiunea a fost interpretată în mod unilateral de către instanţa de apel.

Instanţa de apel după ce a realizat o analiză in abstracto a elementelor pe care trebuie să le aibă în vederea în luarea deciziei privind stabilirea domiciliului minorilor a tras concluzia că atât acesta cât şi intimata sunt părinţi responsabili, însă arată că au dubii în ceea ce o priveşte pe intimata reclamantă cu privire la responsabilitatea sa faţă de copii.

Toată probaţiunea administrată în cauză arată fără putinţă de tăgadă că în perioada în care copiii s-au găsit în grija sa exclusivă, li s-au asigurat cele mai bune condiţii de viaţă, au fost îngrijiţi cu dragoste, şi, chiar în perioadele scurte în care ea a fost la lucru, de câteva ore, mama sa le-a asigurat aceleaşi bune condiţii.

De când copiii se află la mama lor, având în vedere că aceasta lucrează în ture, locuieşte într-o fostă cameră de cămin în Municipiul O., unde nici nu sunt foarte doriţi de concubinul intimatei, copiii se găsesc la părinţii acesteia într-o locuinţă improprie formată din două camere, în care mai locuiesc încă 6 membri majori, în grija unei bunici autoritare, care în perioada în care-i vizita la D. avea accese de violenţă în raport cu minorii, lucru confirmat de martorul T.I..

Arată apoi că, după pronunţarea hotărârii din apel, în primele zile când copiii s-au aflat în O., nu i s-a permis să-i vadă în casă pe copii, fiind împiedicat de către concubinul intimatei, întâlnirea având loc afară, băiatul fiindu-i adus necorespunzător îmbrăcat şi desculţ deşi în luna februarie era destul de frig.

Ulterior, copiii au fost duşi în B., comuna Ş., unde aceştia locuiesc în condiţii improprii şi într-o stare de igienă îndoielnică.

Copiii percep locuinţa lor, cea în care au locuit cu el, respectiv din D., nr. 63 comuna B.

Consideră că instanţa de apel a apreciat probaţiunea administrată, a judecat, din perspectivă exclusiv maternă, prezentul raport juridic, a apreciat numai dintr-o perspectivă probaţiunea din dosar, luând în considerare doar mărturia evazivă şi chiar echivocă a martorului U.A. şi neglijând susţinerile altor martori ca T.I., care a arătat că intimata reclamantă şi-a pregătit plecarea sa exclusivă de acasă de mai mult timp, fără să ia în considerare luarea cu sine a copiilor, că solicitarea de a-i lua cu sine pe minori în seara de 22. 12. 2012 a fost una formală, neinsistentă.

În drept au fost invocate dispoziţiilor art. 299 art. 302 Cod procedură civilă.

Intimata N. L.-A. nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare, însă şi-a precizat poziţia procesuală prin intermediul reprezentantului acesteia, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul formulat, prin prisma criticilor invocate, raportat şi la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă s-au constatat următoarele:

Art. 2 din Legea nr. 272/2004 consacră aplicarea principiului interesului superior al copilului care trebuie impus cu prioritate şi care prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, inclusiv în ceea ce priveşte deciziile luate în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Tot astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 261 – 263 Cod civil cu prevederile art. 483 – 486 Cod civil, rezultă că orice măsură privitoare la copil trebuie luată că respectarea interesului superior al acestuia.

În speţă, instanţa de apel a statuat că interesul superior al celor doi minori raportat şi la vârsta fragedă a acestora, ataşamentul profund faţă de mamă este de a locui cu mama şi nu cu tatăl în caz contrar reţinând instanţa că stabilitatea lor psihică şi emoţională ar fi în mare măsură periclitată.

Analizând criticile invocate de recurent în cuprinsul recursului, s-a constatat că acestea privesc în exclusivitate modul în care instanţa de apel a interpretat probaţiunea, ridicând o problemă de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii.

Potrivit art. 304 Cod procedură civilă reformarea unei hotărâri în recurs se poate face numai pentru motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, astfel cum urmăreşte recurentul – pârât prin criticile invocate, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care o constată.

Ori, în speţă, raportat la situaţia de fapt cum aceasta a fost reţinută de instanţa de apel, nu se poate conchide că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului interesului superior al minorului, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţiile legale anterior arătate, aşa încât, neputând fi reţinut nici un motiv de nelegalitate la adresa hotărârii recurate din cele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă a fost respins recursul ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare