Cerere de modificare a măsurii privind exercitarea autorității părintești. Schimbare a împrejurărilor în sensul disp. art.403 din Noul Cod civil

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 4 februarie 2013, sub nr. 327/334/2013, numitul A.D.D., în calitate de reclamant a chemat în judecată pe numita C.A., în calitate de pârâtă, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună în baza art. 397 Cod civil ca autoritatea părintească privind pe minorii A.M.G. şi A.C.V. să fie exercitată de către ambii părinţi, să se dispună stabilirea unui program de vizitare a minorelor în modalitatea arătată în motivarea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii a arătat, în esenţă, că părţile au fost căsătorite, iar din căsătoria acestora au rezultat minorele A.M.G., născută la data de 05.11.1999, în municipiul Vatra Dornei, judeţul Suceava şi A.C.V., născută la data de 12.12.2007, în municipiul Vatra Dornei, judeţul Suceava. Prin Sentinţa civilă nr. 243/2011 a Judecătoriei Vatra Dornei căsătoria părţilor a fost desfăcută, iar minorele au fost încredinţate pârâtei spre creştere şi educare. Imediat după pronunţarea divorţului, pârâta a plecat cu copiii în străinătate  şi de atunci nu-i permite reclamantului să aibă legături personale cu aceştia

Motivat de aceste aspecte, reclamantul susţine că a fost nevoit să promoveze prezenta acţiune, prin care solicită stabilirea unui program de vizitare în următoarea modalitate: o lună în perioada vacanţei de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie – 15 august la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanţei de iarnă, în perioada 23 decembrie – 30 decembrie, la domiciliul său, 3 zile în vacanţa de Paşti a fiecărui an, la domiciliul tatălui.

În drept,  au fost invocate prevederile art. 397, 401 Cod civil.

La dosar s-a depus în copie sentinţa civilă nr. 243/2011 a Judecătoriei Vatra Dornei.

Din oficiu, instanţa a dispus efectuarea unui Raport de Anchetă socială de către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Vatra Dornei la domiciliile părţilor, acesta fiind ataşat la dosar (f 32).

Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, motivat de faptul că prin Decizia civilă nr. 673/07.03.2012 a Curţii de Apel Suceava s-a analizat cererea reclamantului de acordare a autorităţii părinteşti ambilor părinţi, cerere care a fost respinsă.

De la data pronunţării acelei hotărâri judecătoreşti până în prezent nu s-au schimbat condiţiile avute în vedere de instanţă şi nu s-au restabilit în nici un fel relaţiile dintre tată şi minore, tatăl fiind total dezinteresat de acestea.

Minorele sunt rezidente în Irlanda, fiica cea mare fiind înscrisă la o şcoală din Dublin, iar pentru cea mică, de asemenea, s-au început demersurile de înscriere la şcoală, dar în prezent stă la bunicii materni, C.V. şi D. în comuna Ciocăneşti, judeţul Suceava.

Faţă de cele arătate pârâta a solicitat respingerea acţiunii, întrucât relaţia dintre foştii soţi este extrem de tensionată, reclamantul fiind extrem de violent, a încercat să o omoare pe pârâtă, aceasta fiind nevoită să apeleze la autorităţile irlandeze, sens în care s-a emis un Ordin de restricţie de către Curtea Districtuală de Justiţie Dublin, pentru perioada 10.01.2012 – 29.01.2015, acestuia fiindu-i interzis să se apropie de locuinţa pârâtei şi a persoanelor dependente de ea.

Un alt motiv pentru care pârâta solicită respingerea acţiunii este faptul că minorele trebuie să circule împreună cu mama lor între Irlanda şi România, trebuie să li se schimbe destul de des paşapoartele, iar dacă ambii părinţi ar exercita autoritatea părintească mama ar avea nevoie permanent de declaraţii autentice în ceea ce priveşte consimţământul de la reclamant, pe care nu-l va primi niciodată, dată fiind starea conflictuală deosebită.

În cauză s-a dispus ataşarea spre consultare  a dosarului nr. 1917/334/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei.

În faţa instanţei de judecată au fost solicitate, încuviinţate şi administrate următoarele mijloace de probă: proba cu înscrisuri şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii B.A., S.I., Ș.A. şi  C.D..

 În conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 rap. la art. 125 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului minora A.M.G. a fost ascultată în Cameră de Consiliu la data de 24.07.2013.

Instanţa a acordat numeroase termene pentru ca părţile să ajungă la o înţelegere.

Prin sentinţa civilă nr. 1278/18.12.2013, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantul A.D.D. în contradictoriu cu pârâta C.A. (fostă Anton), ca nefondată şi a obligat reclamantul la plata către pârâta la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 243 din 18 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 1917/334/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată la data de 14.02.1999 şi înregistrată la Primăria com. I, jud. S., sub nr. 4, din culpa exclusivă a pârâtului (reclamant în prezenta cauză); s-a dispus încredinţarea minorelor A.M.G. şi A.C.V. spre creştere şi educare reclamantei C.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.D.D., apel respins prin Decizia nr. 203 din 21 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava.

Împotriva deciziei sus menţionate a declarat recurs A.D.D., iar Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 673 din 7 martie 2012 a respins ca nefondat recursul.

În considerentele hotărârii anterior amintite s-a reţinut că numita C.A. a făcut dovada că minora A.M.G. frecventează cursurile Şcolii Naţionale „St. Peter s” din Dublin, iar minora A.C.V., care se afla în grija bunicilor paterni, era înscrisă la Grădiniţa Ciocăneşti începând cu toamna anului 2010. De asemenea,  numita C.A. a făcut dovada în cauză că în perioada 2010 – 2012 a avut o locuinţă închiriată în Dublin, Irlanda, conform contractelor de închiriere depuse la dosar, în timp ce reclamantul nu a făcut nicio dovadă în privinţa condiţiilor necorespunzătoare în care ar fi crescute minorele şi nici cu privire la existenţa promiscuă a pârâtei din prezentul dosar. Instanţa de recurs a mai reţinut şi faptul că reclamantul este o persoană violentă, dovada în acest sens fiind emiterea unui Ordin de restricţie în ceea ce-l priveşte de către Curtea Districtuală de Justiţie, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în vedere acestuia să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data de 10.01.2012 şi până la data de 29.01.2015.

Curtea a apreciat că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contra, ar avea de suferit prin stabilirea autorităţii părinteşti comune şi în favoarea reclamantului.

Referitor la raporturile dintre cei doi părinţi şi  minorele A.M.G. şi A.C.V. prima instanţa şi-a îndreptat atenţia cu prioritate asupra principiului interesului superior al copilului, reglementat de dispoziţiile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului  - „principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti” - principiu căruia i se subordonează şi măsura exercitării autorităţii părinteşti faţă de minore de către părinţii lor.

 În determinarea interesului superior al minorului, instanţa a avut în vedere o serie de factori cum sunt posibilităţile materiale ale părinţilor, posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care minorul le poate găsi la unul dintre părinţi, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de minor, sexul acestuia, starea de sănătate, posibilităţile concrete ale părţilor de a se ocupa efectiv de copil, etc.

Pe baza probatoriul administrat în cauză, respectiv Raportul de Anchetă socială întocmit de către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Vatra Dornei, instanţa a reţinut că soţii Anton au avut domiciliul în municipiul Vatra Dornei, într-un apartament proprietate particulară, spaţiu care în prezent este neocupat întrucât în perioada în care A.D.D., care este plecat în Irlanda din anul 2005, se află în vizită în ţară acesta locuieşte la mama sa.

De asemenea, din declaraţiile martorelor B.A. şi S.I., audiate în cauză, reiese faptul că şi tatăl minorelor îşi iubeşte fetele şi ar dori să ţină legătura cu acestea, însă nu îi este permis de către pârâtă. Mai arată cele două martore că reclamantul contribuie la creşterea şi întreţinerea minorelor.

Din declaraţiile martorelor Ș.A. şi C.D. rezultă faptul că  fiica cea mare a părţilor se află la o şcoală în Irlanda, iar fiica cea mică este în grija bunicilor materni în localitatea C., judeţul S., însă şi aceasta a fost înscrisă la o şcoală din Irlanda. Martorele precizează faptul că nu au cunoştinţă dacă reclamantul are locuinţă în Irlanda sau dacă are loc de muncă. Martora C.D. mai arată că fata cea mare a părţilor nu doreşte să aibă legături personale cu tatăl său, iar fiica cea mică nici nu-l cunoaşte.

Audiată fiind în Camera de Consiliu, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 rap la art. 125 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, minora A. M. G. a arătat că locuieşte împreună cu mama sa în Dublin, Irlanda şi este elevă la o şcoală din această localitate, în clasa a VI a. Minora a afirmat că mama sa lucrează ca şi infirmieră şi are un salariu cu care se descurcă destul de bine. Tatăl său lucrează într-o altă localitate, la un atelier unde şi locuieşte. De asemenea, minora a declarat că l-a vizitat pe tatăl său în anul 2012, însă acesta nu a întrebat-o ce mai face, dacă are tot ce-i trebuie, ci a întrebat-o doar ce face mama ei. Minora a arătat clar şi răspicat că nu doreşte să aibă legături cu tatăl său, iar sora sa nici nu îl cunoaşte pe acesta, deoarece atât timp cât au locuit împreună acesta a pus-o să fure dintr-un magazin nişte pastile. A mai arătat minora că reclamantul a lovit-o atât pe ea, cât şi pe mama sa, astfel încât nu doreşte sub nicio formă să aibă legături cu acesta şi nici nu doreşte să fie vizitată de el, ci doreşte ca acesta să-şi vadă de viaţa sa aşa cum a făcut-o şi până acum.

Astfel, referitor la solicitarea reclamantului de a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 397 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minorele A.M.G. şi A.C.V. de către ambii părinţi, instanţa a reţinut că potrivit art. 403 Cod civil „În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.” 

În consecinţă, interesul superior al copilului, în accepţiunea Legii nr. 272/2004 şi care se regăseşte în egală măsură în Codul Civil se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la un echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa fiind, acolo unde interesele părinţilor sunt în conflict, drepturile şi interesele prioritare ale copilului trebuie să fie promovate de dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drepturi de care trebuie să beneficieze nu doar părinţii, ci şi copilul. 

Având în vedere vârsta minorelor, de 14, respectiv 6 ani, faptul că acestea se află în plin proces de dezvoltare afectivă, emoţională şi psihică de formare a personalităţii lor, primordială în această perioadă este satisfacerea nevoilor de ordin afectiv, care presupun asigurarea unui mediu familial şi social stabil, fără modificarea reperelor umane şi morale care constituie fundamentul formării lor ca adolescente şi, ulterior, ca adulte. În acest context, trebuie subliniat că interesul superior al copilului presupune, în mod special, prezenţa activă şi directă a părintelui în viaţa sa.

Or, în condiţiile în care contactele şi legăturile directe dintre tată şi fiice au fost sporadice şi lipsite de consistenţă, practic cei doi copii nu mai au sentimentul de apartenenţă parentală şi nu-şi mai percep tatăl ca pe o persoană importantă în viaţa lor

Luând în considerare şi cele statuate de către Curtea de Apel Suceava prin Decizia civilă nr. 673/07.03.2012 în care a fost analizată oportunitatea exercitării drepturilor părinteşti de către ambii părinţi, concluzionându-se că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contra, ar avea de suferit prin stabilirea autorităţii comune şi în favoarea reclamantului şi având în vedere că în prezenta cauză reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere de către Curte, prima instanţă a respins capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

În conformitate cu prevederile art. 401 alin 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

În ceea ce priveşte stabilirea dreptului reclamantului de a avea legături personale cu minorele, prima instanţă a reţinut că, în calitate de părinte, acesta are dreptul de a avea legături personale cu copii săi şi de a veghea la creşterea şi educarea lor, drept recunoscut de lege. În plus, copiii au dreptul de a avea legături cu rudele lor, toate măsurile ce se dispun fiind raportate la principiul interesului superior al copilului.

Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament, având dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Împiedicarea exercitării acestor drepturi este posibilă doar în situaţii de excepţie, situaţii care îşi găsesc aplicarea în cauza de faţă.

Astfel, emiterea unui Ordin de restricţie în ceea ce-l priveşte pe reclamant de către Curtea Districtuală de Justiţie, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în vedere acestuia să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data de 10.01.2012 şi până la data de 29.01.2015, precum şi opinia minorei A.M.G., născută la data de 09,11.1999, pe care instanţa este obligată să o aibă în vedere, prin care aceasta îşi exprimă dorinţa de a nu avea legături cu tatăl său, deoarece atât timp cât a locuit împreună cu acesta, a pus-o să fure dintr-un magazin nişte pastile, că a lovit-o atât pe ea cât şi pe mama sa, astfel încât nu doreşte sub nicio formă să aibă legături cu acesta şi nici nu doreşte să fie vizitată de el, ci doreşte ca acesta să-şi vadă de viaţa sa aşa cum a făcut-o şi până acum, constituie motive temeinice pentru ca instanţa să nu încuviinţeze programul de vizită solicitat de către reclamant, mai ales că acesta presupune ca cele două minore să petreacă perioade destul de lungi (o lună în perioada vacanţei de vară, o săptămână în perioada vacanţei de iarnă) la domiciliul reclamantului, în condiţiile în care acesta nu a făcut în acest dosar dovada domiciliului său din Irlanda şi nici a faptului că ar deţine un loc de muncă stabil din care să-şi asigure veniturile necesare unui trai decent.

Argumentele expuse anterior nu trebuie să fie interpretate în sensul că interesul copiilor exclude menţinerea legăturilor cu tatăl lor ci, că în acest moment al dezvoltării lor este necesar pentru protejarea minorelor ca aceste relaţii să fie dezvoltate treptat, astfel încât să nu să producă repercusiuni negative în viaţa copiilor şi să se construiască o relaţie tată-fiice durabilă, bazată pe încredere şi afecţiune reciprocă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs la data de 12 februarie 2014 reclamantul A.D.D., care ulterior a fost recalificat ca apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare, a arătat că în mod greşit s-a reţinut faptul că în dosarul de divorţ instanţa s-ar fi pronunţat cu privire la autoritatea comună asupra minorelor; acea cauză s-a înregistrat înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil şi s-a judecat în temeiul legii vechi, care viza încredinţarea minorilor unuia dintre părinţi. Dispoziţiile Noului Cod Civil, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copii lor minori sunt de imediată aplicare, regula fiind aceea ca minorii să fie crescuţi de ambii părinţi, iar după divorţ regula fiind aceea ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun. Aceasta este, de altfel, raţiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredinţării minorilor cu exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

Conform art. 507 Cod civil, dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau dacă din orice motiv se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Autoritatea părintească nu este numai un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, iar el nu se află în nici una dintre situaţiile menţionate în textul de lege mai sus indicat, pentru ca numai pârâta să exercite autoritatea părintească cu privire la cele două minore.

A precizat că, din întreg probatoriul administrat în cauză, în special depoziţiile martorilor audiaţi la propunerea sa, B.A. şi S.I., a rezultat cu certitudine faptul că este ataşat de cele două minore, că pârâta nu-i permite să ţină legătura cu acestea, precum şi faptul că a contribuit şi contribuie financiar la cheltuielile legate de creşterea şi educarea lor.

Este în interesul superior al copiilor să aibă legături personale cu ambii părinţi, iar el nu poate avea numai obligaţia de a contribui financiar la cheltuielile legate de creşterea şi educarea lor, în timp ce i se refuză dreptul de vizită solicitat, precum şi dreptul de a decide, alături de pârâtă, cu privire la problemele legate de exercitarea autorităţii părinteşti.

Instanţa de fond a respins acţiunea fără să ţină cont şi de poziţia pârâtei, care a fost de acord cu stabilirea unui program de vizitare la domiciliul său.

Referitor la ordinul de restricţie, la care se face referire în sentinţa recurată, acesta nu are şi nu poate avea nici un efect asupra drepturilor sale părinteşti.

A arătat că nu pot fi reţinute consemnările privitoare la opinia celor două minore, dată fiind perioada foarte lungă de timp de când pârâta nu-i permite să ţină legătura cu ele şi influenţa certă pe care mama o exercită asupra lor, iar referitor la motivarea instanţei de fond potrivit căreia relaţiile tată - fiice trebuie să se dezvolte treptat, în situaţia dată, cât timp i se refuză vizitarea minorelor, nu poate dezvolta această relaţie.

Intimata C.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

A arătat că, pentru a se admite un program de vizitare minor, în sensul ca minorele să fie luate la domiciliul reclamantului-recurent timp de o lună, în primul rând acesta trebuie să facă dovada domiciliului şi condiţiilor concrete de creştere şi educare.

Un alt motiv temeinic pentru care solicită respingerea apelului în ce priveşte cererea de exercitarea a autorităţii părinteşti de ambii părinţi şi exercitarea autorităţii părinteşti doar de ea îl constituie faptul că minorele trebuie să circule împreună cu mama între Irlanda şi România. De asemenea, trebuie să li se schimbe destul de des paşapoartele, dat fiind că pentru copii paşapoartele au perioadă de valabilitate scurtă 3-5 ani. Pentru toate acestea, în cazul în care se dispune exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, mama are nevoie permanent de declaraţii autentice în ce priveşte consimţământul de la reclamantul-apelant, pe care nu-l va primi niciodată, dată fiind starea conflictuală deosebită ce există între ei, ceea ce nu este în interesul minorelor.

Prin decizia nr. 335 din 8 aprilie 2014, Tribunalul Suceava a admis apelul reclamantului şi a schimbat în totalitate sentinţa apelată, în sensul că : a admis în parte acţiunea;  a încuviinţat ca reclamantul-apelant A.D.D. să aibă legături personale cu fiicele sale minore, A.C.V., născută la data de 12 decembrie 2007 în oraşul Dublin, Irlanda şi A.M.G., născută la data de 5 noiembrie 1999 în municipiul Vatra Dornei, jud. Suceava, după următorul program de vizitare: două săptămâni în perioada vacanţei de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 30 iulie, la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanţei de iarnă, în perioada 23 decembrie-30 decembrie, la domiciliul tatălui şi trei zile în vacanţa de Paşti a fiecărui an, la domiciliul tatălui, a obligat părţile să respecte acest program de vizitare.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 243 din data de 18 februarie 2011 a Judecătoriei Vatra Dornei  (dosar nr. 1917/334/2010) a fost desfăcută căsătoria încheiată între părţi la data de 14 februarie 1999, iar copiii minori rezultaţi din căsătorie au fost încredinţaţi spre creştere şi educare mamei lor. Prin Decizia nr. 673 din data de 7 martie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins recursul declarat de apelantul A.D.D. şi a menţinut soluţia primei instanţe, chiar în condiţiile în care intrase în vigoare Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiile art. 6 al. 6 din Legea nr. 287/2009 şi cele ale art. 39 al. 1 şi 46 din Legea nr. 71/2011. 

În argumentarea soluţiei sale, instanţa de recurs a reţinut că numita C.A. a făcut dovada că minora A.M.G.frecventează cursurile Şcolii Naţionale „St. Peter s” din Dublin, iar minora A.C.V., care se afla în grija bunicilor paterni, era înscrisă la Grădiniţa Ciocăneşti începând cu toamna anului 2010. De asemenea, numita C.A. a făcut dovada în cauză că în perioada 2010 – 2012 a avut o locuinţă închiriată în Dublin, Irlanda, conform contractelor de închiriere depuse la dosar, în timp ce reclamantul nu a făcut nicio dovadă în privinţa condiţiilor necorespunzătoare în care ar fi crescute minorele şi nici cu privire la existenţa promiscuă a  pârâtei din prezentul dosar. Instanţa de recurs a mai reţinut şi faptul că reclamantul este o persoană violentă, dovada în acest sens fiind emiterea unui Ordin de restricţie în ceea ce-l priveşte de către Curtea Districtuală de Justiţie, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în vedere acestuia să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data de 10.01.2012 şi până la data de 29.01.2015. Curtea a apreciat că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contră, ar avea de suferit prin stabilirea autorităţii comune şi în favoarea reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Or, din probatoriul administrat în cauză în primă instanţă nu rezultă că împrejurările care au stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti anterioare, prin care s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către mamă asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie, A.M.G.şi A.C.V., s-au schimbat astfel încât să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi asupra copiilor. 

Astfel, Ordinul de restricţie nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuieşte, este valabil până în data de 29 ianuarie 2015.

După cum rezultă din dispoziţiile art. 31 al. 21 din Legea nr. 272/2004, în situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor se iau numai cu acordul ambilor părinţi, iar în condiţiile existenţei ordinului de restricţie emis de Curtea Districtuală de Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin până în data de 29 ianuarie 2015 nu este posibil ca părţile să exercite autoritatea părintească în comun în modalitatea stabilită de acest text de lege şi să ia în comun deciziile referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, având în vedere obligaţiile impuse reclamantului-apelant prin acest ordin de restricţie şi anume, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuieşte, exercitarea autorităţii părinteşti în comun fiind, în mod obiectiv, imposibilă. 

Dispoziţiile art. 507 Cod civil invocate de reclamantul-apelant nu au relevanţă în cauză, având în vedere că şi dispoziţiile art. 398 al. 1 Cod civil  permit ca instanţa judecătorească să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi în cazul existenţei unor motive temeinice, iar motivele temeinice prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil sunt distincte de cele prevăzute de art. 507 Cod civil. 

Astfel, după cum rezultă din dispoziţiile art. 31 al. 25 din Legea nr. 272/2004, se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti, iar potrivit al. 3 al aceluiaşi text de lege, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

 Or, cum a reţinut în mod corect prima instanţă, existenţa Ordinului de restricţie nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin, prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuieşte, valabil până în data de 29 ianuarie 2015 şi care atestă existenţa violenţei faţă de celălalt părinte  constituie un motiv temeinic în accepţiunea art. 31 al. 25 din Legea nr. 272/2004 pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la solicitarea reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii minori, tribunalul a reţinut că acesta nu a fost solicitat în dosarul de divorţ, iar dispoziţiile art. 398 al. 1 Cod civil prevăd că, chiar în cazul în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia. Conform dispoziţiilor art. 401 Cod civil, în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept, iar art. 496 al. 5 Cod civil prevede că părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004. Conform prevederilor art. 15 al. 1 din acelaşi act normativ „ în sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit; corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul; transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul şi transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.”

De asemenea, dispoziţiile art. 16 al. 1 din Legea nr. 272/2004 recunosc dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, prevederi legale asemănătoare fiind consacrate şi în art. 262 al. 2 Cod civil, iar după cum rezultă din dispoziţiile art. 496 al. 5 Cod civil, părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Reclamantul-apelant a solicitat stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului său de a avea legături personale cu copiii minori, prevăzut de art. 401 al. 1 şi 496 al. 5 Cod civil, drept care este conferit de lege părintelui la care nu locuieşte copilul, la latitudinea părţilor şi a instanţei revenind doar modalitatea de exercitare concretă a acestui drept, care poate fi limitat doar dacă este în interesul superior al copiilor.

Dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 272/2004 recunosc dreptul copilului ai cărui părinţi locuiesc în state diferite de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, astfel încât acest drept trebuie recunoscut şi în cazul fiicelor părţilor, atâta timp cât reclamantul-apelant locuieşte de fapt în Irlanda, iar exerciţiul acestui drept nu poate fi restricţionat pentru simplul motiv că reclamantul-apelant nu a făcut dovada că are o locuinţă stabilă în Irlanda, atâta timp cât locuinţa copiilor minori nu a fost stabilită la el.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, în cauză nu a fost dovedită existenţa unor motive temeinice pentru a îngrădi exerciţiul dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii săi, nefiind dovedit că a manifestat violenţă sau neglijenţă faţă de copiii săi, iar faptul că cele două fete nu sunt ataşate de tatăl lor şi nu vor să îl vadă nu constituie un motiv de limitare absolută a exerciţiului acestui drept până la data de 29 ianuarie 2015, percepţia copiilor asupra tatălui lor putând fi influenţată în mod negativ şi de animozităţile existente între părinţi şi de lunga perioadă de timp de când reclamantul-apelant nu a mai putut lua contact cu copiii săi.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, existenţa Ordinului de restricţie nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin, prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuieşte, valabil până în data de 29 ianuarie 2015 nu constituie, în sine, un motiv temeinic pentru a limita în mod absolut exerciţiul dreptului acestuia de a avea legături personale cu copiii săi până în data de 29 ianuarie 2015, atâta timp cât limitările dispuse prin acest ordin de restricţie privesc doar persoana pârâtei-intimate, nu şi a copiilor părţilor, iar dispoziţiile art. 398 al.1 Cod civil recunosc dreptul părintelui care nu exercită autoritatea părintească de a păstra dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, acest drept de a veghea neputând fi exercitat în absenţa  dreptului de a avea legături personale cu copilul.

Din declaraţiile martorilor B.A. (f.43-ds. fond) şi S.I. (f.44-ds. fond) rezultă că reclamantul-apelant îşi iubeşte copiii, nu este o persoană violentă, se comportă normal, dar nu i se permite să îşi vadă cele două fete, nici în ţară, nici în Irlanda, contribuie la întreţinerea acestora. 

Reclamantul-apelant nu a fost decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, iar din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că, creşterea şi educarea copiilor ar fi periclitate prin stabilirea unui program de vizitare concret, prin care tatăl ar putea avea legături personale cu copiii săi minori, nefiind dovedită existenţa unei potenţiale situaţii de risc în condiţiile în care copiii ar lua contactul cu tatăl lor.

Este adevărat că minora A.M.G. a arătat că nu doreşte să ia legătura cu tatăl său, cu ocazia audierii sale în şedinţa camerei de consiliu din data de 24 iulie 2013 (f.55-ds. fond), dar opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate, ţinând cont şi de faptul că opinia copilului este influenţată prin prisma unor experienţe şi a unor evenimente petrecute în urmă cu trei ani, răstimp în care minora şi sora sa nu au mai luat legătura personal cu tatăl lor, iar absenţa oricărui contact direct între reclamantul-apelant şi fiicele sale şi animozităţile evidente dintre părţi nu au făcut decât să perpetueze şi să amplifice această percepţie negativă a copiilor asupra tatălui lor. 

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinute de pârâta-intimată prin întâmpinare, menţinerea acestei situaţii de fapt şi interzicerea dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii săi încă un an de zile, până la data de 29 ianuarie 2015, nu este de natură a îmbunătăţi relaţiile dintre reclamantul-apelant şi copii ci, dimpotrivă, există riscul ca absenţa oricărui contact efectiv între ei să ducă la deteriorarea definitivă a relaţiilor dintre copii şi tatăl lor şi la o înstrăinare totală. 

 Probatoriul administrat în cauză nu conturează convingerea instanţei de apel în sensul existenţei unor împrejurări excepţionale care să justifice interzicerea exerciţiului dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu fiicele sale  la locuinţa sa, nestânjenit de prezenţa celuilalt părinte.

Nu s-a dovedit că reclamantul-apelant ar fi manifestat vreodată o atitudine violentă faţă de fiicele sale, iar faptele de violenţă conjugală asupra pârâtei-intimate relevate în dosarul de divorţ şi în declaraţia martorei Calilean Doiniţa s-au petrecut în anul 2012; de atunci nu există indicii că reclamantul-apelant ar fi periclitat în vreun fel, prin atitudinea sa, creşterea şi dezvoltarea fiicelor sale.

Faptul că nu şi-a mai  vizitat copiii în acest răstimp nu constituie un motiv de îngrădire a exerciţiului acestui drept, având în vedere că din declaraţiile martorilor rezultă că reclamantul-apelant nu şi-a mai putut vizita copiii din cauza existenţei ordinului de restricţie, iar temerea manifestată de minore când îl întâlnesc pe tatăl lor nu constituie un motiv de limitare a contactului reclamantului-apelant cu fiicele sale, această temere fiind poate rezultatul lipsei unui contact efectiv şi liber al acestuia  cu minorele, fără prezenţa celuilalt părinte.

Având în vedere acest context, tribunalul a apreciat că este în interesul superior al minorelor să încuviinţeze ca reclamantul-apelant A.D.D. să aibă legături personale cu acestea după următorul program de vizitare: două săptămâni în perioada vacanţei de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 30 iulie,  la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanţei de iarnă, în perioada 23 decembrie - 30 decembrie, la domiciliul tatălui, şi trei zile în vacanţa de Paşti a fiecărui an, la domiciliul tatălui.

La stabilirea acestui program tribunalul a avut în vedere opţiunile părţilor, vârsta copiilor, programul acestora, faptul că ambii părinţi locuiesc în Irlanda, precum şi faptul că, după cum rezultă din dispoziţiile art. 14 al. 1 şi 16 al. 1 din Legea nr. 272/2004, dreptul copilului de a menţine legături personale cu părintele presupune relaţii personale şi contacte directe cu părintele de care a fost separat, iar exerciţiul dreptului tatălui la legături personale cu minorul, în sensul stabilirii unui program de vizitare, se presupune a fi efectiv, impunându-se ca dispoziţiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire şi, în mod necesar, să asigure valorificarea optimă a dreptului subiectiv, din dispoziţiile art. 496 al. 5 Cod civil rezultând că instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept doar dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Având în vedere existenţa ordinului de restricţie şi faptul că părinţii nu au reuşit să ajungă la un acord cu privire la modalitatea concretă de exercitare a dreptului reclamantului-apelant de a avea legături cu copiii săi, tribunalul a constatat că se impune stabilirea unui program de vizitare strict după care reclamantul-apelant să poată lua legătura cu copiii săi, existenţa ordinului de restricţie nefiind un impediment în sine, dată fiind existenţa mijloacelor moderne de comunicare şi obligaţia părinţilor de a coopera între ei pentru a-i asigura copilului dreptul la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, arătând că în mod greşit nu i s-a admis şi capătul de cerere prin care a solicitat ca autoritatea părintească asupra celor două minore să fie exercitată în comun.

În dezvoltarea motivelor a arătat că nu se află în niciuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de art. 507 din Codul civil, iar autoritatea părintească nu este numai un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului.

Greşit instanţa de apel a considerat că nu s-au schimbat împrejurările care au stat la baza pronunţării hotărârii anterioare. Dispoziţiile noului Cod civil sunt de imediată aplicare, iar vârsta minorelor nu mai este aceeaşi.

Este dreptul său, ca părinte al celor două minore, să decidă cu privire la aspecte importante din viaţa lor.

În drept, reclamantul a invocat disp. art. 299 – 316 din Codul de procedură civilă.

Legal citată, pârâta - intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamant, Curtea constată neîntemeiat recursul, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed.

În speţă, cererea reclamantului de a se dispune exercitarea în comun a autorităţii părinteşti asupra celor două minore rezultate din căsătoria părţilor a fost respinsă cu motivarea că acesta nu a făcut dovada modificării împrejurărilor care au stat la baza soluţiei date în această privinţă de Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 673/7.03.2012 (dosar nr. 1917/334/2010), nefiind întrunite condiţiile prev. de disp. art. 403 Cod civil.

Din această perspectivă nu se poate aprecia că incidenţa dispoziţiilor Noului Cod civil, de imediată aplicare, constituie o „schimbare a împrejurărilor” avute în vedere în procesul de divorţ, în sensul disp. art. 403 din Codul de procedură civilă. Dimpotrivă, tocmai în considerarea incidenţei dispoziţiilor noului cod în procesul de divorţ aflat în derulare la intrarea în vigoare a acestuia, instanţa de recurs, prin decizia civilă nr. 673/7.03.2012, a cercetat solicitarea pârâtului (reclamant în prezenta cauză) în raport de disp. art. 396 – 397 din acest act normativ.

De altfel, în considerentele deciziei, instanţa de recurs a făcut referire expresă la disp. art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, motivând înlăturarea apărărilor intimatei, care a susţinut că noile dispoziţii ale Codului civil nu ar fi aplicabile în recurs.

În raport de aspectele concrete avute în vedere de instanţe în procesul de divorţ la luarea măsurii privind exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de reclamantă – condiţii de locuit, condiţii de creştere şi educare, situaţie şcolară, ataşamentul faţă de părintele cu care locuiesc, nevoia de stabilitate a minorului, poziţia minorei M. – G., situaţia conflictuală dintre părinţi, - simplul fapt că „vârsta minorelor nu mai este aceeaşi cu cea avută în vedere la data pronunţării acelei hotărâri” nu constituie, prin el însuşi, o împrejurare de natură a determina schimbarea acesteia.

Decizia nr. 673 a fost pronunţată la 7.03.2012, iar acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost promovată de reclamant la 4.02.2013. Mai mult, se impune a fi subliniat şi faptul că nici la instanţa de fond şi nici la cea de apel reclamantul nu a folosit acest argument în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii.

În ce priveşte susţinerea recurentului că nu se află în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 507 Cod civil, în care autoritatea părintească se exercită de un singur părinte, curtea reţine că aceasta a fost analizată de instanţa de apel prin decizia atacată, Tribunalul apreciind, în baza probelor administrate în cauză, că sunt incidente disp. art. 398 al. 1 din Codul civil în raport  de situaţia de fapt reţinută.

Or, modul de aplicare a acestor din urmă dispoziţii legale nu a fost criticat de recurent în conformitate cu disp. art. 3021 al. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, iar modul de apreciere a probelor, respectiv de stabilire a situaţiei de fapt nu poate fi circumscris niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de disp. art. 304 pct. 1 – 9 din Codul de procedură civilă, vizând netemeinicia, iar  nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Faţă de cele ce preced, Curtea, constatând că nu sunt date motivele de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul disp. art. 304 pct. 9 rap. la art. 312 al. 1 din Codul de procedură civilă urmează a respinge recursul ca nefondat..

În temeiul dispoziţiilor art. 274 al. (1) din Codul de procedură civilă,  recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata – pârâtă în această fază procesuală, reprezentând onorariu avocat (chitanţa fila 25 dosar).

Domenii speta

Spete similare