Reintegrarea funcționarului public. Termen de prescripție.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani  – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 28.08.2013, reclamantul H.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.J. pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună repunerea sa în funcţia publică de conducere specifică sistemului administraţiei penitenciarelor, de director penitenciar I, cod informatic 06863, poziţia I în statul de organizare al Penitenciarului Botoşani, deţinut anterior emiterii Ordinului nr. 2287/c din 16.09.2010 al Ministrului Justiţiei, anulat prin Sentinţa nr. 218/20.06.2012 a Curţii de Apel Suceava, irevocabilă prin Decizia nr. 4012/14.05.2013 a Curţii de Apel Suceava şi plata diferenţelor de drepturi salariale între cele încasate în funcţia de şef secţie deţinere interioară cu regim semideschis, poziţia 174 în statul de organizare al Penitenciarului Botoşani şi cele aferente funcţiei publice de conducere anterior deţinute, pentru perioada cuprinsă între 16.09.2010 şi data reintegrării în funcţia de  conducere de director penitenciar I, cod informatic 06863, poziţia I în statul de organizare al Penitenciarului Botoşani şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 764 din 9 aprilie 2014, Tribunalul Botoşani – Secţia a II –a Civilă  de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârât; a admis acţiunea formulată de reclamantul H.M. în contradictoriu cu pârâtul M.J. Bucureşti şi a obligat pârâtul să repună reclamantul pe funcţia de Director penitenciar I, cod informatic 06863, poziţia 1 în statul de organizare al Penitenciarului Botoşani, funcţie  deţinută de reclamant anterior emiterii Ordinului M.J. nr. 2287/c din 16.09.2010; a obligat pârâtul să plătească reclamantului diferenţa dintre drepturile salariale încasate începând cu data de 16.09.2010 şi cele cuvenite funcţiei de „Director penitenciar”, pentru perioada 19.09.2010 – data reintegrării efective în funcţia de director.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.J. criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei, fără a indica motivele concrete ce au condus la respingerea acesteia, mulţumindu-se a statua, fără temeiuri suplimentare că termenul la care s-a născut dreptul la acţiune este 14.05.2013, data anulării OMJ 2287/C/2010.

A arătat că anularea unui act administrativ este însoţită de repararea pagubei produse persoanei vătămate, ca o latură intrinsecă litigiului administrativ, în condiţiile în care Legea nr 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ .

În acelaşi timp, procedura de judecată a litigiilor de contencios administrativ este reglementată de prevederile speciale ale Legii 554/2004 şi cele generale ale Codului de procedură civilă.  In acest context procesul civil este guvernat, printre altele de principiul disponibilităţii. Unul dintre drepturile înglobate în acest principiu este acela conferit reclamantului de a determina „limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) şi la

Părţi (persoanele între care există raportul juridic litigios). Cât priveşte obiectul, art. 129 alin

6 C. proc. Civ prevede că în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Ca atare instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixate de reclamant, în sensul că nu poate să acorde mai mult decât s-a solicitat, chiar dacă din probe rezultă că reclamantul are dreptul la mai mult, altceva decât s-a cerut sau mai puţin decât s-a cerut."

În acest context, restabilirea dreptului şi repararea pagubei, traduse în cazul acestui litigiu prin reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Penitenciarului Botoşani şi acordarea de despăgubiri materiale constând în diferenţele salariale, precum şi acordarea de eventuale daune morale, nu se fac din oficiu de instanţa de judecată, ci la cererea expresă a persoanei vătămate, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ prevederi în acest sens existând în art. 1, art. 8. art.18 din Legea 554/2004.  Prin urmare, atât timp cât acordarea unor asemenea restabiliri de drepturi sau reparaţii de pagube nu se realizează din oficiu de instanţă, aşa cum s-a întâmplat în acest caz, nu există un titlu executoriu în temeiul căruia acestea să fie pretinse instituţiei pârâte.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a arătat că prezentul litigiu, intitulat de reclamant litigiu privind funcţionarii publici este în fapt un litigiu de contencios administrativ, singura diferenţă relevantă fiind competenţa materială stabilită de lege expres în favoarea tribunalului şi fără a se lua în considerare nivelul instituţiei emitente a actului administrativ, care ar fi condus în acest litigiu la stabilirea competenţei în favoarea Curţii de apel.

În acord cu art. 1, art. 11 şi art. 18 din Legea 554/2004, în materia contenciosului administrativ, obiectul cererii de chemare in judecată este expres circumscris de dispoziţiile legale.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea contenciosului administrativ, persoana vătămată poate solicita a) anularea actului administrativ, b) recunoaşterea dreptului pretins şi c) daune interese materiale sau morale;

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 11 din legea contenciosului administrativ care, atunci când stabilesc momentul de la care curge termenul de 6 luni, vorbesc despre cererile prin care se solicită 1) anularea unui act administrativ. 2) recunoaşterea dreptului pretins şi 3) repararea pagubei

Pentru a releva voinţa constantă a legiuitorului pe tot parcursul legii contenciosului administrativ, a menţionat şi prevederile art. 18 care stabilesc soluţiile pe care le pot dispune instanţele judecătoreşti în soluţionarea acţiunilor în contencios administrativ. În acord cu aceste dispoziţii legale instanţa poate: i) să anuleze actul administrativ; ii) să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat; iii) să hotărască asupra despăgubirilor morale sau materiale.

Posibilitatea instanţei de a obliga autoritatea publică să emită un act administrativ constituie o aplicare concretă a dispoziţiilor legale care permit reclamantului să solicite recunoaşterea unui drept. Recunoaşterea unui drept constituie genul proxim în timp ce obligarea autorităţii publice să emită un act administrativ constituie diferenţa specifică.

A mai arătat că în materia contenciosului administrativ, cele 3 cereri - anulare, recunoaştere drept (în speţă tradus prin reintegrare) şi despăgubiri pot fi introduse în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din legea contenciosului administrativ. Prin excepţie, în condiţiile art. 19 capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri poate fi formulat în termen de 1 an de la data emiterii actului administrativ anulat.

În cauza de faţă instanţa nu a surprins faptul că în fapt prescripţia pentru cele două capete de cerere, respectiv reintegrarea în funcţie şi plata de despăgubiri se calculează şi curge în mod diferit.

Astfel, potrivit art. 11 alin. 1 lit. a din Legea 554/2004 pentru capătul de cerere privind reintegrarea în funcţie, prescripţia este de 6 luni şi curge de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă formulată împotriva ordinului de revocare din funcţie, respectiv 19.11.2010 (data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă prin adresa 102403/19.11. 2010) Prin urmare, la momentul înregistrării prezentei acţiuni, respectiv august 2013. termenul de prescripţie de 6 luni era împlinit, cele statuate de instanţa de fond nu au absolut nici un fundament legal şi sunt o interpretare proprie a acestei instanţe în afara cadrului legal ce reglementează expres şi fără echivoc prescripţia.

In acelaşi sens, aşa cum de altfel a arătat şi în primă instanţă, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei în dosarul 2385/2/2006 soluţionat prin decizia 3045/13.06.2007 "... reclamanta a solicitat iniţial reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor băneşti, dar a renunţat la judecata în recurs, exprimându-şi voinţa de a solicita numai despăgubiri pentru prejudiciul moral şi de a acţiona pe cale separată pentru celelalte capete de cerere. La data de 10 noiembrie 2005, când a avut loc renunţarea la judecată, era însă deja împlinit termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin 1 din legea 554/2004 iar potrivit art. 16 din Decretul nr 167/1958, prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a formulat cererea de chemare în judecată a renunţat la ea. Prin urmare, în ceea ce priveşte cererea de reintegrare în funcţie, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 11 din legea nr. 554/2004 ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art.4 pct. 9 Cod procedură civilă şi face inutilă examinarea celorlalte critici legate de competenţa şi condiţiile numirii în funcţie ".

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile reprezentând diferenţe salariale, a solicitat a se observa incidenţa prevederilor art. 19 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente în termenul de un an prevăzut la art.11 alin (2)”.

A concluzionat în sensul că în această situaţie termenul de prescripţie este de 1 an, şi nu de 6 luni, ca în cazul anterior analizat din această perspectivă importanţă maximă revenind datei de la care acest termen începe să curgă. A apreciat că momentul de la care termenul a început să curgă este data emiterii ordinului de revocare din funcţie, respectiv 16.09.2010. Astfel deşi la acel termen cuantumul prejudiciului nu era determinat, acesta era însă determinabil, având o componentă fixă, respectiv diferenţa de drepturi salariale, cunoscută ab iniţio şi o componentă variabilă, timpul ce se va fi scurs până la reintegrarea în funcţie. Din această perspectivă, a considerat că întinderea prejudiciului despre care vorbeşte art. 19 din legea 554/2004 era cunoscută de către reclamant încă din momentul revocării din funcţie.

Totodată, a precizat că cele două capete de cerere, respectiv reintegrarea în funcţia deţinută şi acordarea de despăgubiri materiale nu sunt în nici un fel accesorii capătului de cerere privind anularea actului administrativ ci sunt cereri principale aşa cum prevede expres art. 8 alin 1 din Legea 554/2004.

A solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca prescrisă.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul H.M. a solicitat respingerea recursului M. J., ca nefondat şi menţinerea Sentinţei nr. 764/09.04.2014 (Dosar nr. 4188/40/2013) a Tribunalului Botoşani, ca fiind legală.

A arătat că în mod corect a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost admisă acţiunea, cu consecinţa obligării pârâtului să repună reclamantul în funcţia de Director penitenciar 1, cod informatic 06863, poziţia 1 în statul de organizare al Penitenciarului Botoşani, funcţie deţinută anterior emiterii Ordinului M.J. nr. 2287/c din 16.09.2010 şi a obligării pârâtului la diferenţa între drepturile salariate încasate cu data de 16.09.2010 şi cele cuvenite funcţiei de „Director penitenciar", pentru perioada 16.09.2010 - data reintegrării efective în funcţia de director.

Ca şi efecte ale anulării unui act juridic, practica judiciară a reţinut desfiinţarea retroactivă a actului şi repunerea în situaţia anterioară, materializare a principiului restituito in integrum,

Potrivit art. 106 L. 188/1999:

(I) în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu ca efect repunerea în situaţia anterioară, în sensul redobândirii în mod retroactiv a calităţii de funcţionar public de conducere, respectiv îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri reprezentând diferenţa dintre salariile efectiv încasate şi cele pe care ar fi trebuit să le încaseze în ipoteza emiterii OMJ 2287/C/2010.

Aşadar, repunerea în funcţia de Director penitenciar se întemeiază pe art. 106 L. 188/1999 şi pe principiul restituito in integrum, temeiuri aplicabile şi în privinţa pretenţiilor vizând plata diferenţelor de drepturi salariale.

Mai mult, potrivit art. 117 L. 188/1999, dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi eu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Potrivit art. 278 al. 2 Codul muncii, prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Potrivit art. 253 C. muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

De vreme ce i s-a cauzat un prejudiciu în urma revocării dintr-o funcţie care implica şi drepturi salariale corespunzătoare acesteia, de vreme ce anularea actului de revocare face ca acesta să devină inexistent retroactiv, cu consecinţa redobândirii calităţii de funcţionar de conducere „Director penitenciar", de vreme ce de la data de 16.09.2010 la zi nu a beneficiat de drepturile salariale la cuantumul salariului aflat în plată anterior emiterii OMJ 2287/2010, corect a fost admisă acţiunea.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205 C.pr.civ., art. 453 C.pr.civ., solicitând respingerea recursului.

Analizând legalitatea sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerentele:

Funcționarul public cu statut special revocat din funcție (fie din funcția de conducere, fie din cea de execuție) poate solicita instanței anularea actului de revocare, reintegrarea în funcția anterior deținută și despăgubiri pentru daune materiale și morale.

Având în vedere că funcționarului public cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor nu i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, textul Legii nr. 293/2004 nefăcând trimitere la acest act normativ, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În ceea ce privește termenul de prescripție al acestor acțiuni (ultimele două, deși pot fi formulate separat, sunt totuși subsecvente admiterii primeia dintre ele), acesta este stabilit de dispozițiile art. 11 alin. 1 pentru primele două și de dispozițiile art. 19 alin. 1 raportat la art. 18 al. 4 lit. e și art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 pentru cererea în despăgubiri.

Mai exact, acțiunea în anularea actului administrativ de revocare se prescrie în 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, care în speță este 19.11.2010, același termen și același punct de plecare fiind aplicabil și cererii de reintegrare în funcția deținută pentru că aceasta este în mod natural subsecventă acțiunii de reparare a pagubei, pagubă care a fost cunoscută chiar la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă împotriva ordinului de revocare din funcția de conducere și numirea reclamantului în altă funcție. Or, curgând concomitent și de la aceeași dată, rezultă că termenul de prescripție pentru acțiunea în reintegrare a expirat chiar în cursul judecării acțiunii în anularea actului administrativ, respectiv la data de 19.05.2011.

În ceea ce privește acțiunea în despăgubiri formulată separat de acțiunea în anularea actului administrativ, potrivit art. 19 al. 1 din legea nr. 554/2004, aceasta se prescrie în termen de 1 an, care curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Or, cum paguba pentru care se solicită despăgubiri constă în diferențele salariale dintre funcția ocupată anterior și cea ocupată ulterior emiterii actului contestat, Curtea reține că termenul de 1 an a început să curgă de asemenea de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, astfel încât a expirat la data de 19.11.2011, cu mult înaintea formulării prezentei acțiuni – 28.11.2013.

În consecință, constatând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. 2 și 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 496 Cod Procedură civilă, Curtea va admite recursul și va casa sentința recurată, urmând ca în rejudecare să respingă acțiunea ca fiind prescrisă.

Domenii speta

Spete similare