Îndreptarea erorilor materiale de către executorul judecătoresc

ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE DE CĂTRE EXECUTORUL JUDECĂTORESC

În conformitate cu prevederile art. 57 din Legea nr. 188/2000, „actele îndeplinite de executorii judecătoreşti, care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite, vor fi îndreptate sau completate de către aceştia, la cerere sau din oficiu, cu citarea părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Cererea de îndreptare a erorii materiale sau de completare se va soluţiona de urgenţă. Despre îndreptarea sau completarea efectuată se face menţiune pe toate exemplarele actului”.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că executorul judecătoresc poate îndrepta erori materiale strecurate în actele sale doar în condiţiile în care actul său de învestire, respectiv cererea de executare silită, a fost în mod corect făcută de către parte, ceea ce nu este cazul în speţă, însăşi creditoarea indicând suma reprezentând sold la data formulării cererii de executare. Ori, cererea de executare silită este un act al creditorului, şi nu al executorului, astfel că eroarea materială săvârşită în cadrul cererii de executare silită în baza căreia executorul judecătoresc a întocmit toate actele de executare nu putea fi îndreptată pe această cale.

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 1895/2013, pronunţată în dosarul nr. 10501/190/2012

Prin contestaţia la executare înregistrată sub numărul de mai sus, contestatorul B.V.B  a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu intimata SC S.C.  SRL, să dispună anularea formelor şi actelor de executare emise în Dosarul execuţional nr. 1920/ex/2012 al Biroului executorului judecătoresc M.M. , inclusiv a Somaţiei emisă în data de 28.08.2012, precum şi anularea executării înseşi, ca nelegale; să dispună suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, cu cheltuieli de judecată.

În motivare contestatorul arată că, la data de 30.08.2012, i-a fost comunicată o somaţie de către BEJ M.M., somaţie emisă în dosar execuţional nr. 1920/ex/2012, prin care acesta a fost somat la plata sumei de 49.406,73 euro, sumă ce ar reprezenta un debit restant, şi cheltuielile de executare silită aferente în cuantum de 9.466,61 lei. În cuprinsul somaţiei se arată că aceasta are la bază titlul executoriu Contract de credit bancar pentru persoane fizice nr. 246PF-LRZ25.04.2007, încheiat cu BCR SA- Suc. Bistriţa.

Odată cu somaţia, i-a mai fost comunicată Încheierea civilă nr.7927/2012 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar nr.9517/190/2012, prin care a fost încuviinţată executarea silită a titlului executor (contractul de credit arătat mai sus), în favoarea creditorului SC S.C.  SRL. De asemenea, i-a fost comunicat şi procesul-verbal încheiat la 28.08.2012 de către executorul judecătoresc, privind cheltuielile de executare silită.

Contestatorul susţine că executarea silită începută, cât şi actele de executare încheiate sunt netemeinice şi nelegale, întrucât, potrivit art. 373 Cod procedură civilă, executarea silită trebuie încuviinţată de instanţa de judecată. Apreciază că instanţa de executare în mod greşit a admis cererea formulată de executorul judecătoresc, fără a verifica îndeplinirea condiţiilor legale pentru începerea executării silite.

Astfel, contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 246PF-LR/25.04.2007 a fost încheiat între BCR - Sucursala B şi contestator, şi nu cu creditoarea SC S.C.  SRL. Contestatorul consideră că nu datorează nicio sumă de bani acestei societăţi comerciale, nu are cunoştinţă ca BCR- Suc. B să-şi fi cesionat creanţele ce decurg din acest contract de împrumut. Pe de altă parte, în cazul în care ar exista un astfel de act de cesiune de creanţă, acesta nu constituie titlu executoriu şi nici nu s-a dispus învestirea acestui act cu formulă executorie, în prealabil. În aceste condiţii, executarea silită este începută în beneficiul unei alte persoane juridice decât BCR-SA, fiind nelegală, urmând a fi anulată, împreună cu orice alt act de executare efectuat.

Pe de altă parte, contestatorul consideră că şi-a achitat obligaţiile ce decurg din contractul de împrumut. În cazul în care ar mai fi dator cu sume de bani ce derivă din acest contract, consideră că a intervenit prescripţia extinctivă. Stabilirea de către creditoarea din dosarul de executare a sumei de 49.406,73 euro ca fiind datorată de către contestator, fără a se face în vreun fel dovada existenţei, valabilităţii şi a modului de calcul a acestei creanţe, este nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care suma împrumutată a fost de doar 10.000 euro (conform contractului de credit sus arătat), sumă achitată anterior. Astfel, creanţa solicitată nu este certă, lichidă şi exigibilă pentru a putea fi executată silit.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare silită, contestatorul arată că, prin procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc în data de 28.08.2012, care i-a fost comunicat odată cu somaţia, se stabileşte în sarcina sa obligaţia de a plăti suma de 9.466,61 lei reprezentând cheltuieli de executare (din care 9.302,61 lei onorar executor judecătoresc şi 164 lei alte cheltuieli de executare). Nu se face însă dovada că aceste cheltuieli ca au fost suportate de către intimată, obligaţii care încalcă prevederile arătate în art. 371 indice 7alin. 3 Cod procedură civilă. În aceste condiţii, se apreciază că acest proces verbal este nelegal şi în consecinţă se impune anularea sa.

Referitor la suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare, contestatorul consideră că se impune aceasta dat fiind vădit caracterul ei nelegal şi netemeinic. Executarea silită începută în lipsa unor înscrisuri doveditoare cerute de lege şi în condiţiile arătate mai sus este de natură a-i aduce importante prejudicii materiale.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 399, 400, 403 alin. 1, 404 Cod procedură civilă.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 5-9).

Legal citată, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei la executare şi a cererii de suspendare a executării silite, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, între BCR S.A. şi BVB, în calitate de împrumutat, au fost încheiate: Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 246PF-LR din data de 25.04.2007 prin care Banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 10.000,00 euro, şi Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 367PF.LR din data de 31.05.2007 prin care Banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 41.000,00 euro. Dat fiind faptul că debitorul nu a respectat obligaţia principală asumată prin Contractele de credit Banca a emis Notificările nr. 4028964/10.08.2009 şi 4028965/2009 prin care se aducea la cunoştinţa împrumutatului iminenţa declarării scadenţei anticipate în caz de neplata a ratei totale.

Prin Contractul de cesiune nr. 1849/02.09.2009 Banca a cesionat creanţa certă, lichidă şi exigibilă aferentă Contractului de credit împreună cu orice alte drepturi, fructe şi beneficii prezente şi viitoare către SC S.C.  SRL. Împrumutatul a fost înştiinţat cu privire la încheierea Contractului de cesiune de creanţă prin notificările anexate prezentei. Contractul de cesiune fiind înscris în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.

Pe fondul cauzei, intimata consideră cererea de suspendare a executării silite este neîntemeiată întrucât a fost formulată cu rea-credinţă de vreme ce sumele contestate sunt evidenţiate în mod expres de titlul executoriu, obligaţia de restituire a împrumutului neputând fi pusă la îndoială. Având în vedere faptul că s-a demarat executarea silită pentru recuperarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile, contestatorul nu poate invoca în apărarea sa aparenţa de drept, care este evident în favoarea creditoarei. Motivele invocate de contestator nu sunt suficiente pentru a justifica o măsură care poate prejudicia în mod deosebit creditorul, cum este suspendarea executării.

Mai mult, argumentele invocate de contestator nu au susţinere în fapt, fiind de fapt menite doar să contureze o contestaţie la executare lipsită de orice temei, care la rândul ei, să creeze condiţiile de admisibilitate pentru prezenta cerere de suspendare al cărei unic scop este tergiversarea unei proceduri de executare silită desfăşurată în deplină conformitate cu prevederile legale.

În subsidiar, în condiţiile admiterii cererii de suspendare, în temeiul art. 723 ind. I C.pr.civ., intimata solicită instanţei stabilirea unei cauţiuni în cuantum de 20% din valoarea obiectului cererii.

Intimata a dobândit calitatea de creditor ca urmare a încheierii contractului de cesiune. Aşa cum rezultă din prezentarea situaţiei de fapt, contestatorului i-a fost adus la cunoştinţă faptul că acesta nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute în contractul de credit şi pe cale de consecinţă declararea scadenţei anticipate a creditului este iminentă. De vreme ce împrumutatul nu s-a conformat celor învederate prin notificare creditul a fost declarat scadent. Practic, această sancţiune contractuală constă în faptul că debitorii nu mai pot beneficia de dreptul de a achita eşalonat ratele de credit.

Ulterior declarării scadenţei anticipate a creditului, creanţa certă, lichidă şi exigibilă aferentă contractului de credit imobiliar a făcut obiectul unui contract de cesiune de creanţă, contract faţă de care, debitorul cedat, în speţă contestatorul, este terţ, iar intimata este cesionar. Cu alte cuvinte calitatea de creditor a intimatei a fost dobândită ca urmare a încheierii, în condiţiile impuse de legea în vigoare, a contractului de cesiune. Este necesar să se precizeze faptul că executarea silită a fost demarată în baza contractului de credit imobiliar. Contractul de cesiune de creanţă justifică numai calitatea de creditor a intimatei.

Mai mult, cesiunea de creanţă este un contract consensual, deci este valabil încheiată la momentul realizării acordului de voinţă. Părţile cesiunii de creanţă sunt cedentul şi cesionarul, respectiv banca şi societatea. Pe cale de consecinţă, întrucât debitorul cedat nu este parte în contractul civil de cesiune, nu este necesar consimţământul său în vederea încheierii valabile a acestuia.

Din caracterul consensual al cesiunii de creanţă reglementat de art. 1391 din Vechiul C. civ. rezultă că simpla remitere a titlului din care izvorăşte creanţa reprezintă executarea contractului de cesiune de creanţă. Pentru ca cesiunea de creanţă să fie opozabilă terţilor, inclusiv debitorului cedat, aceasta trebuie să îi fie notificată sau acceptată în scris de către debitor. Cele două condiţii de opozabilitate nu trebuie îndeplinite cumulativ satisfacerea oricăreia dintre ele fiind suficientă. Vechiul cod civil aplicabil Contractului de cesiune nu prevede o anumită modalitate în care să fie notificat debitorul, astfel, termenul de „notificare" folosit trebuie înţeles lato sensu.

Relevantă sub aspectul conturării noţiunii de „notificare" despre care vorbeşte contestatorul este şi înscrierea contractului de cesiune de creanţă la Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare. Această înscriere este făcută în mod evident în scop de publicitate opozabilitate, iar debitorii cedaţi au calitatea de terii în contractul de cesiune. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) coroborat cu art. 29 alin (I). Titlu VI (Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice cesiunile drepturilor de creanţă îndeplinesc condiţia de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare. Mai mult. prevederile art. 99 alin (I) din Legea nr. 99/1999 sunt în sensul că între cesiunea notificată debitorului sau acceptată de către acesta şi cesiunea înscrisă la arhivă va avea prioritate cesiunea înscrisă.

Pe de altă parte, lipsa notificării sau a acceptării cesiunii de creanţă de către debitorul cedat nu arc nicio influenţă asupra validităţii acestei operaţiuni juridice, iar în ceea ce priveşte opozabilitatea, trebuie analizată exclusiv din perspectiva subiecţilor de drept cărora li se poate realiza plata în mod valabil, dar şi a celorlalte modalităţi de stingere a creanţei cedate în raporturile cu cedentul sau/şi cesionarul. În cazul în care debitorul cedat nu a realizat vreun act susceptibil a conduce la stingerea creanţei ce a formal obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei operaţiuni pentru a paraliza procedura de executare silită declanşată de cesionarul devenit creditor, pentru că nu ar justifica existenţa unui interes legitim în derularea unui astfel de demers şi ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligaţia pe care şi-a asumat-o faţă de creditorul iniţial.

Intimata consideră că nu are o creanţă prescrisă, astfel, prescripţia dreptului de creanţă nu începe să curgă de la data încheierii contractului, cum greşit afirmă contestatorul, ci de la data naşterii dreptului la acţiune, dată care nu poate fi alta decât cea a declarării scadenţei anticipate a creditului, în conformitate cu dispoziţiile Contractului de credit, când toate creanţele creditoarei prevăzute în Contract au devenit exigibile. În acest sens, prin Notificarea nr. 4028964/10.08.2009, creditorul iniţial BCR a adus la cunoştinţa împrumutatului scadenţa anticipată a creditului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, faţă de intervenirea scadenţei anticipate a creditului este evident că nu este vorba despre termenul general de prescripţie de trei ani pentru recuperarea întregii creanţe aferente Contractului de credit.

Intimata apreciază creanţa născută ca urmare a neexecutării obligaţiilor instituite prin contractul de credit ca fiind certă, lichidă şi exigibilă.

Creanţa este certă - rezultă din contractul de credit. Contestatorul a încheiat cu Banca un contract de credit pentru suma de 10.000 euro ale cărui rate a încetat să le mai achite, fapt care a condus la declararea scadenţei anticipate a contractului de credit de către Bancă. Contractul de credit fiind semnat de către debitorul-contestator, nu se poate susţine că lipseşte caracterul cert al creanţei.

Creanţa este lichidă - cuantumul acesteia fiind determinabil, deoarece câtimea ci este determinată prin însuşi actul de creanţă. Dobânzile se vor calcula până la data achitării integrale a creditului şi sunt şi ele determinabile în baza prevederilor contractului de credit. Faţă de sumele achitate de contestator, se poate determina printr-un calcul simplu care este câtimea creanţei.

Creanţa este exigibilă - dispoziţiile contractuale fiind foarte clare în acest sens.

Cu privire la eroarea materială strecurată în cuprinsul somaţiei, intimata învederează că a efectuat toate demersurile necesare rectificării acesteia şi că nu este just ca o greşeală a executorului judecătoresc să prejudicieze în mod deosebit creditorul. Respectiva eroare a executorului judecătoresc a fost dată de faptul că împotriva debitorului au fost formulate două cereri de executare silită. Mai mult, contestatorul nu poate arăta prejudiciul suferit prin eroarea materială din cuprinsul somaţiei de vreme ce acesta nu a achitat vreo sumă în contul creditorului.

În drept s-au invocat prevederile art. 115 Cod procedură civilă.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 32-38).

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 28.02.2013, contestatorul a solicitat să se dispună admiterea contestaţiei sale, astfel cum a fost formulată, reiterând motivele de fapt şi de drept expuse în cererea introductivă.

În plus, acesta susţine că procesul-verbal de îndreptare eroare materială, întocmit la data de 12.12.2012 de către executorul judecătoresc M.M. , este un act care nu poate produce niciun efect juridic, cu privire la executarea silită din prezentul dosar, având în vedere următoarele: nu este vorba despre o eroare materială pe care a efectuat-o executorul judecătoresc, pentru a o putea îndrepta el însuşi cuantumul creanţei este o condiţie esenţială a executării silite, constituind obiectul acesteia, astfel că nu poate fi modificată arbitrar, iar pe de altă parte, executorul judecătoresc nu este competent să modifice acest cuantum (în speţă de la 9.317,87 euro, la suma de 49.000), pentru a constitui în fapt, un înscris probator pentru creditoare, de care să se poată folosi în cadrul prezentei contestaţii la executare.

Pe de altă parte, contestatorul apreciază că, în ceea ce priveşte obligaţiile ce decurg din contractul de împrumut, a intervenit prescripţia extinctivă. Astfel, din actele aflate la dosarul cauzei (aspect confirmat şi de intimată, prin întâmpinare) rezultă că creditul aferent contractului nr. 246PF-LR/2.5.04.2007 a fost declarat scadent prin notificarea din data de 10.08.20099, iar executarea silită în prezentul dosar a fost încuviinţată la data de 14.08.2012, somaţia fiind emisă la 28.08.2012. Raportat la aceste elemente, termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit, creanţa fiind prescrisă.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate şi a temeiurilor juridice aplicabile, instanţa a reţinut  următoarele:

Între BCR S.A. şi contestatorul BVB, în calitate de împrumutat, s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 246PF-LR din data de 25.04.2007 prin care Banca a acordat împrumutatului un credit în sumă de 10.000 euro.

Urmare a nerespectării de către debitor a obligaţiei principale asumată prin contractul de credit, Banca a emis notificarea nr.4028964/10.08.2009 prin care a adus la cunoştinţa împrumutatului iminenţa declarării scadenţei anticipate în caz de neplată a ratei totale.

De asemenea, prin Contractul de cesiune de creanţe nr. 849/02.09.2009 (f.65-69) Banca a cesionat creanţa derivată din contractul de credit anterior menţionat către intimată, contractul de cesiune fiind înscris în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.

La data de 08.08.2012 creditoarea a formulat o cerere de executare silită în vederea recuperării creanţei sale, cerere înregistrată sub nr. 1920/ex/2012 la Biroul executorului judecătoresc M.M. , sens în care a fost deschis dosarul de executare obiect al cauzei pendinte.

Nefondat susţine contestatorul că ar fi intervenit prescripţia extinctivă în ceea ce priveşte obligaţiile ce decurg din contractul de împrumut, deoarece din cuprinsul actelor depuse la dosar reiese că declararea anticipată a creditului s-a produs la data de 10.08.2009, prin notificarea nr. 4028964 expediată contestatorului de către BCR. Astfel, dreptul de a cerere executarea silită s-a născut în favoarea creditorului la această dată, cesionarul – intimata din speţă, formulând cererea de executare silită la data de 08.08.2012, respectiv cu trei zile înainte ca termenul de prescripţie reglementat de art. 405 alin. 1 C.pr.civ., să se împlinească.

În ceea ce priveşte apărările de fond formulate în cauză, o soluţie de admitere a contestaţiei prin prisma motivării contestatorului a inexistenţei titlului executor în favoarea intimatei nu poate subzista.

Că este aşa o confirmă dispoziţiile art. 2 lit. a) coroborat cu art. 29 al. 1 Titlu VI din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice în conformitate cu care cesiunile drepturilor de creanţă îndeplinesc condiţia de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare. Această teză este reiterată de către legiuitor şi prin norma cuprinsă în prevederile art.99 al. 1 din Legea nr.99/1999 care sunt în sensul că între cesiunea notificată debitorului sau acceptată de către acesta şi cesiunea înscrisă la arhivă va avea prioritate cesiunea înscrisă. Ori, din notificările depuse la filele 32 şi 36 din dosar, precum şi din confirmările de primite aflate la filele 37 şi 79, rezultă fără echivoc că cesiunea a fost notificată contestatorului, existând pe confirmarea de primire semnătura de primire aplicată de nora contestatorului.

Instanţa va da, însă, eficienţă apărărilor contestatorului referitoare la nelegalitatea executării silite înseşi prin prisma apărărilor vizând cuantumul creanţei supuse executării silite.

Astfel, aşa după cum s-a arătat anterior, prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 246PF-LR din data de 25.04.2007 Banca a acordat contestatorului un credit în sumă de 10.000 euro. La data de 08.08.2012, cesionarul a solicitat executorului judecătoresc recuperarea sumei în cuantum total de 49.406,73 euro, precizând în cadrul cererii de executare silită că la data formulării acesteia creanţa este în cuantumul menţionat, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 43 dosar.

La data de 28.08.2012 executorul judecătoresc a procedat la emiterea somaţiei de executare (f.83), prin care a pus în vedere debitorului contestator să plătească suma de 49.406,73 euro, cu titlu de debit neachitat şi 9.466,61 lei, cu titlu de cheltuieli de executare silită. Ulterior, în data de 20.11.2012, executorul judecătoresc a emis trei adrese de înfiinţare a popririi pe conturile debitorului, în temeiul contractului de credit bancar, adrese în care se reiterează aceleaşi sume (f.94, 95, 96).

La data de 03.12. 2012, ulterior formulării prezentei contestaţii la executare, intimata a adresat executorului judecătoresc o cerere prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în cererea de executare silită, sens în care executorul judecătoresc a întocmit, la data de 12.12.2012, procesul – verbal de îndreptare a erorii materiale depus la fila 100 din dosar.

În conformitate cu prevederile art. 57 din Legea nr. 188/2000, „actele îndeplinite de executorii judecătoreşti, care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite, vor fi îndreptate sau completate de către aceştia, la cerere sau din oficiu, cu citarea părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Cererea de îndreptare a erorii materiale sau de completare se va soluţiona de urgenţă. Despre îndreptarea sau completarea efectuată se face menţiune pe toate exemplarele actului”.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că executorul judecătoresc poate îndrepta erori materiale strecurate în actele sale doar în condiţiile în care actul său de învestire, respectiv cererea de executare silită, a fost în mod corect făcută de către parte, ceea ce nu este cazul în speţă, însăşi creditoarea indicând suma reprezentând sold la data formulării cererii de executare. Ori, cererea de executare silită este un act al creditorului, şi nu al executorului, astfel că eroarea materială săvârşită în cadrul cererii de executare silită în baza căreia executorul judecătoresc a întocmit toate actele de executare nu putea fi îndreptată pe această cale.

Pe de altă parte, apare ca evident aspectul că intimata a observat această neconcordanţă doar ca urmare a primirii contestaţiei la executare pendinte. Ori, fiind fază procesual civilă, executarea silită este guvernată de aceleaşi principii ca şi procesul civil, creditorul având obligaţia adoptării unei conduite active, respectiv cea de a depune diligenţele maxime pentru realizarea drepturilor sale. O atare soluţie de admitere a contestaţiei se justifică şi prin prisma principiului nemo auditur prorpiam turpitudine allegans (nimeni nu poate opţiune un drept prin invocarea propriei culpe).

Aşa fiind, în considerarea dispoziţiilor art. 399 şi urm. Cod procedură civilă, instanţa a admis în parte contestaţia la executare, în sensul că va anula actele de executare silită întocmite în dosarul execuţional nr. 1920/ex/2012 al Biroului executorului judecătoresc M.M. .

Întrucât contestatorul nu a înţeles să achite cauţiunea stabilită de instanţă, în cuantum de 20.750 lei, depunerea acesteia fiind obligatorie şi prealabilă soluţionării cererii de suspendare a executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, conform art. 403 alin. 1 C.pr.civ., instanţa a respins cererea formulată în acest sens, ca fiind neîntemeiată.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată să plătească contestatorului suma de 1.010 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, timbrul judiciar şi onorariul avocaţial.

Împotriva Sentinţei civile nr.1895/07.03.2013 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar civil nr.10501/190/2012 a declarat recurs SC. S.C.  SRL, în contradictoriu cu intimatul B.V.B  a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea sentinţei recurate cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, modificarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot şi ca neîntemeiată a contestaţiei la executare precum şi menţinerea tuturor actelor de executare silită ca fiind legale şi temeinice.

Sentinţa recurată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motiv prev.art.304 pct.9 C.pr.civ.), având în vedere următoarele:

Între BCR SA şi B.V.B , în calitate de împrumutat au fost încheiate: contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.246PF-LR din data de 25.04.2007 prin care banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 10.000 euro; contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.367PF.LR din data de 31.05.2007 prin care bancă acordă împrumutatului un credit în sumă de 41.000 euro.

Dat fiind faptul că debitorul nu a respectat obligaţia principală asumată prin contractele de credit, banca a emis notificările nr.4028964/10.08.2009 şi 4028965/2009, prin care se aducea la cunoştinţa împrumutatului iminenţa declarării scadenţei anticipate în caz de neplată a ratei totale.

Prin contractul de cesiune nr. J 849/02.09.2009 banca a cesionat creanţa certă, lichidă şi exigibilă aferentă contractului de credit împreună cu orice alte drepturi, fructe şi beneficii prezente şi viitoare către SC S.C.  SRL.

Împrumutatul a fost înştiinţat cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanţă conform notificărilor aflate la dosarul cauzei, contractul de cesiune fiind înscris în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.

Eroarea materială strecurată în cuprinsul somaţiei a fost înlăturată prin procesul-verbal de îndreptare a erorii materiale din 12.12.2012, motiv pentru care intimatul-contestator nu poate proba nici un fel de vătămare ca urmare a actului de executare contestat.

Faptul că de la data emiterii somaţiei de executare, respectiv 07.09.2012 şi până la data de 12.12.2012, dată la care a fost emis procesul verbal de îndreptare a erorii materiale, a existat o eroare materială, nu a determinat existenţa unui prejudiciu pentru intimatul-contestator.

Simpla eroare materială ce constă în indicarea greşită în cuprinsul somaţiei de plată a valorii pentru care aceasta a fost emisă, suma precizată fiind aferentă altui dosar de executare deschis de către recurentă faţă de contestator, nu este suficientă pentru a putea determina existenţa unui prejudiciu din moment ce intimatul-contestator nu a achitat vreo sumă în contul creditorului.

Mai mult decât atât, având în vedere faptul că eroare materială a fost îndreptată prin încheierea procesul verbal de îndreptare a erorii materiale din 12.12.2012, rezultă mai presus de orice îndoială rezonabilă faptul că orice incertitudine a creanţei puse în executare de recurentă şi rezultată din eroarea materială cuprinsă în somaţia de plată a fost înlăturată, iar orice fel de pretins prejudiciu a fost, pe cale de consecinţă, eliminat.

Prin urmare, solicită să se observe de către instanţă că recurenta a efectuat toate demersurile necesare rectificării acesteia şi, prin urmare, intimatul-contestator nu poate dovedi pretinsul prejudiciu ce ar fi fost determinat de eroarea materială din cuprinsul somaţiei, de vreme ce acesta nu a achitat vreo sumă în plus în contul creditorului.

Prima instanţă nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de către recurentă, invocate prin întâmpinare, cu privire la lipsa prejudiciului suferit prin eroarea materială, aspect care echivalează cu o necercetare a fondului, nemotivarea hotărârii recurate şi încălcarea drepturilor recurentei prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dublul grad de jurisdicţie, dreptul la apărare şi la un proces echitabil, precum şi dreptul la o cale de atac efectivă, aspecte ce determină necesitatea casării sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În acest sens, învederează faptul că, cu toate că intimata a formulat apărări privind lipsa prejudiciului suferit prin eroarea materială, apărărilor fiind consemnate şi în sentinţa recurată, însă, în cuprinsul considerentelor sentinţei nu se face referire sub nici o formă la acestea apărări, fapt echivalent cu o nepronunţare asupra fondului cauzei în sens larg, prin omisiunea pronunţării asupra unei apărări esenţiale formulate de intimată.

În concluzie, instanţa de fond a încălcat în mod flagrant drepturile recurentei prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dublul grad de jurisdicţie, dreptul la apărare şi la un proces echitabil, precum şi dreptul la o cale de atac efectivă.

În consecinţă pentru motivele invocate apreciază că se impune casarea sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pe fondul cauzei, recurenta a dobândit calitatea de creditor ca urmare a încheierii contractului de cesiune.

Aşa cum rezultă din prezentarea situaţiei de fapt, intimatului – contestator i-a fost adus la cunoştinţă faptul că acesta nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute de Contractul de credit şi, pe cale de consecinţă, declararea scadenţei anticipate a creditului este iminentă. De vreme ce împrumutatul nu s-a conformat celor învederate prin notificare, creditul a fost declarat scadent. În esenţă, această sancţiune contractuală constă în faptul că debitorii nu mai pot beneficia de dreptul de a achita eşalonat ratele de credit.

Ulterior declarării scadenţei anticipate a creditului, creanţa certă, lichidă şi exigibilă aferentă contractului de credit imobiliar a făcut obiectul unui contract de cesiune de creanţă, contract faţă de care, debitorul cedat, în speţă intimatul-contestator este terţ, iar recurenta este cesionar.  Cu alte cuvinte calitatea de creditor a recurentei a fost dobândită ca urmare a încheierii, în condiţiile impuse de legea în vigoare a contractului de cesiune.

Este necesar să precizeze faptul că executarea silită a fost demarată în baza contractului de credit imobiliar, contractul de cesiune de creanţă justifică numai calitatea de creditor a recurentei

Mai mult, cesiunea de creanţă este un contract consensual, deci este valabil încheiată la momentul realizării acordului de voinţă.  Părţile cesiunii de creanţă sunt cedentul şi cesionarul, respectiv banca şi societatea.  Pe cale de consecinţă, întrucât debitorul cedat nu este parte în contractul de cesiune, nu este necesar consimţământul său în vederea încheierii valabile a acestuia.

Din caracterul consensual al cesiunii de creanţă reglementat de art.1391 din Vechiul C.civ., rezultă că simpla remitere a titlului din care izvorăşte creanţa reprezintă executarea contractului de cesiune de creanţă.  Pentru că cesiunea de creanţă să fie opozabilă terţilor, inclusiv debitorului cedat, aceasta trebuie să îi fie notificată sau acceptată în scris de către debitor.  Cele două condiţii de opozabilitate nu trebuie îndeplinite cumulativ, satisfacerea oricăreia dintre ele fiind suficientă.

Vechiul cod civil aplicabil Contractului de cesiune nu prevede o anumită modalitate în care  să fie notificat debitorul, prin urmare termenul de „notificare” folosit trebuie înţeles lato sensu.

Relevantă sub aspectul conturării noţiunii de „notificare” despre care vorbeşte intimatul contestator este şi înscrierea contractului de cesiune de creanţă la arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.  Această înscriere este făcută în mod evident în scop de publicitate/opozabilitate, iar debitorii cedaţi au calitatea de terţi în contractul de cesiune.  Astfel, potrivit art.2 lit. a coroborat cu art.29 alin.1, Titlu VI (Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare) din Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, avizului de garanţie reală la arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.  Mai mult decât atât, prev.art.99 alin. l din Leg.nr.99/1999 sunt în sensul că între cesiunea notificată debitorului sau acceptată de către acesta şi cesiunea înscrisă la arhivă va avea prioritate cesiunea înscrisă.

Pe de altă parte, lipsa notificării sau a acceptării cesiunii de creanţă de către debitorul cedat nu are nici o influenţă asupra validităţii acestei operaţiuni juridice, iar, în ceea ce priveşte opozabilitatea, trebuie analizată exclusiv din perspectiva subiecţilor de drept cărora li se poate realiza plata în mod valabil, dar şi a celorlalte modalităţi de stingere a creanţei cedate în raporturile cu cedentul sau/şi cesionarul.

În cazul în care debitorul cedat nu a realizat vreun act susceptibil a conduce la stingerea creanţei ce a format obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei operaţiuni pentru a paraliza procedura de executare silită declanşată de cesionarul devenit creditor, pentru că nu ar justifica existenţa unui interes legitim în derularea unui astfel de demers şi ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligaţia pe care şi-a asumat-o faţă de creditorul iniţial. Creanţa  nu este prescrisă.

Astfel, învederează instanţei faptul că prescripţia dreptului de creanţă nu începe să curgă de la data încheierii contractului, cum greşit afirmă intimatul-constatator, ci de la data naşterii dreptului la acţiune, dată care nu poate fi alta decât cea a declarării scadenţei anticipate a creditului, în conformitate cu dispoziţiile contractului de credit, când toate creanţele creditoarei prevăzute în contract au devenit exigibile.

În acest sens, prin Notificarea nr.4028965/10.08.2009, creditorul iniţial – BCR a adus la cunoştinţa împrumutatului scadenţa anticipată a creditului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale. Faţă de intervenirea scadenţei anticipate a creditului este evident că se află încă în termenul general de prescripţiei de trei ani pentru recuperarea întregii creanţe aferente contractului de credit.

Având în vedere cele mai sus menţionate solicită instanţei respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de creanţă ca neîntemeiată.

Creanţa născută ca urmare a neexecutării obligaţiilor instituite prin contractul de credit este certă, lichidă şi exigibilă.

Creanţă este certă – rezultă din contractul de credit. Aşa cum s-a menţionat anterior intimatul-contestator a încheiat cu banca un contract de credit ale cărui rate a încetat să le mai achite, fapt care a condus la declararea scadenţei anticipate a contractului de credit de către bancă.  Contractul de credit fiind semnat de către debitor, nu se poate susţine că lipseşte caracterul cert al creanţei.

Creanţa este lichidă – cuantumul acesteia fiind determinabil, deoarece câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă.  Dobânzile se vor calcula până la data achitării integrale a creditului şi sunt şi ele determinabile în baze prevederilor contractului de credit. Faţă de sumele achitate de intimatul-contestator, se poate determina printr-un calcul simplu care este câtimea creanţei

Creanţa este exigibilă – dispoziţiile contractuale fiind foarte clare în acest sens.

Aşa cum a arătat în prezentarea situaţiei de fapt, intimatul-contestator a fost notificat cu privire la declararea scadenţei anticipate la cesiunea de creanţă şi la valoarea creanţei.

Având în vedere considerentele precizate mai sus, se solicită admiterea recursului, în principal, casarea sentinţa recurate cu trimitere spre rejudecare aceleaşi instanţe, iar, în subsidiar, modificare sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot şi ca neîntemeiată a contestaţiei la executare precum şi menţinerea tuturor actelor de executare silită ca fiind legale şi temeinice, cu cheltuieli de judecată.

În drept, art.299 şi urm.C.pr.civ., art.304/1 C.pr.civ., art.304 pct.9 C.pr.civ.

Intimatul B.V.B  a formulat întâmpinare (f.,23-24), prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată pentru următoarele motive:

Prin sent.civ.nr.1895/2013 Judecătoria Bistriţa a admis în parte, contestaţia la executare formulată  şi pe cale de consecinţă a dispus anularea tuturor actelor şi formelor de executare, precum şi executarea însăşi pornite de BEJ MM în dos.exec.nr.1920/ex/2012 şi a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.010 lei.

Apreciază că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este una legală şi temeinică, iar motivele de casare invocate nu au fundament în prezenta cauză, instanţa analizând problemele deduse judecăţii.

Recurenta nu a lecturat în detaliu sentinţa atacată, reiterând şi susţinerile cu privire la prescripţia dreptului – invocat de intimat – şi respinsă de către instanţa de fond.

Consideră – în continuare – că executarea silită începută, cât şi actele de executare încheiate ca fiind netemeinice şi nelegale pentru următoarele motive:

Procesul verbal de îndreptare eroare materială, întocmit la data de 12.12.2012 de către executorul judecătoresc M.M. , este un act care nu poate produce nici un efect juridic, cu privire la executarea silită din prezentul dosar, având în vedere următoarele:

- cuantumul creanţei este o condiţie esenţială a executării silite, constituind obiectul acesteia, astfel că nu poate fi modificată arbitrar, iar pe de altă parte, executorul judecătoresc nu este competent să modifice acest cuantum (în speţă de la 9.317,87 euro, la suma de 49.000 euro) pentru a constitui un fapt, un înscris probator pentru creditoare, de care să se poată folosi în cadrul prezentei contestaţii la executare;

- executarea silită a fost încuviinţată, conform cererii creditoarei prin încheierea civilă nr.7927/2012 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, iar ca şi consecinţă a acesteia a fost emisă somaţia din data de 28.08.2012 şi demarată procedura executării silite, executorul judecătoresc fiind ţinut de aceste cereri.

Astfel cum arată mai sus, contract de credit bancar pentru persoane fizice nr.246 PG-LR/25.04.2007 a fost încheiat între BCR – Sucursala Bistriţa şi intimatul şi nu cu creditoarea SC S.C.  SRL.

Astfel aşa cum s-a arătat mai sus, contract de credit bancar pentru persoane fizice nr.246PF-LR/25.04.2007 a fost încheiat între: BCR– Suc. B şi intimatul, şi nu cu creditarea SC S.C. SRL, pentru suma de 10.000 euro, iar recurenta a solicitat executorului judecătoresc executarea pentru suma de 49.406,73 euro.  Mai arată faptul că acest act de cesiune de creanţă, acesta nu constituie titlu executoriu şi nici nu s-a dispus investirea acestui act cu formulă executorie, în prealabil.

In aceste condiţii, executarea silită este începută în beneficiul unei alte persoane juridice decât BCR SA. Apreciază că executarea silită însăşi este nelegală, urmând a fi anulată, împreună cu orice alt act de executare efectuat.

Stabilirea de către creditoare din dosarul de executare a sumei de 9.317,87 euro, respectiv 10.000 euro, ca fiind datorată de către intimat, fără a se face în vreun fel o minimă dovadă a existenţei, valabilităţii şi a modului de calcul a acestei creanţe, este nelegală şi netemeinică.

Cu privire la lipsa prejudiciului efectiv suferit de intimat prin această executare silită, arată faptul că această poziţie constituie un abuz de drept, iar creditorul în orice situaţie trebuie să îşi exercite aceste obligaţii cu bună credinţă.

Eroarea materială săvârşită în cadrul cererii de executare silită – de către creditoare – în baza căreia executorul judecătoresc a întocmit toate actele de executare nu poate fi îndreptată de către executorul judecătoresc, cererea de executare silită fiind un act al creditorului, nu al executorului.

Astfel, este evident în cauză, recurenta a observat această neconcordanţă doar ca urmare a primirii prezentei contestaţii la executare.  Ori, fiind fază procesual civilă, executarea silită este guvernată de aceleaşi principii ca şi procesul civil, creditorul având obligaţia adoptării unei conduite active, respectiv cea de a depune diligenţele maxime pentru realizarea drepturilor sale.

Pe de altă parte, conform principiului nemo auditur propriam turpitudine allegans, nimeni nu poate obţine un drept prin invocarea propriei sale culpe.

Astfel, creanţa solicitată nu este certă, lichidă şi exigibilă pentru a putea fi executată silit, iar soluţia instanţei de fond este una legală şi temeinică, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca nefondat.

In drept, invocă disp.-art.115-118 C.pr.civ.

Tribunalul examinând în baza prev.art.304 şi art.304/1 Cod proc.civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu a constatat că aceasta este temeinică şi legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.

Domenii speta

Spete similare