Acţiune în repararea prejudiciului

Criteriile avute în vedere la determinarea valorii despăgubirilor pentru prejudiciul moral sunt: prejudiciul estetic suferit, influenţa negativă adusă confortului psihologic al reclamantului, afectarea vieţii sociale a acestuia, atât din punct de vedere al raporturilor cu membrii familiei cât şi cu restul societăţii, imposibilitatea practicării unor sporturi, a unor hobby-uri.

Încadrarea sau nu a consecinţelor produse de accident asupra reclamantului în sluţire nu are o importanţă covârşitoare. Ceea ce este important în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin accident este cât de importantă este afectarea imaginii reclamantului, atât pentru sine cât şi prin raportare la alte persoane şi dacă acest prejudiciu estetic este sau nu recuperabil.

 Dacă primul criteriu este unul subiectiv ce ţine de aprecierea reclamantului ori a celorlalţi cu care el intră în contact, cel de al doilea criteriu poate fi evaluat în raport cu actele medicale depuse la dosar. Reclamantul a fost supus mai multor expertize medico-legale, avizate de comisiile superioare de medicină legală, iar acestea au concluzionat că prejudiciul estetic poate fi corectat prin proceduri medicale şi doar după epuizarea acestora s-ar putea face aprecieri referitoare la o eventuală sluţire.

Curtea a apreciat că suma de 55.000 euro este echitabilă prin raportare la consecinţele imediate, pe termen scurt, dar şi pe viitor, practic până la sfârşitul vieţii, în condiţiile în care actele medicale au stabilit caracterul definitiv al consecinţelor medicale produse de accident.

-Codul muncii: art. 177 alin. 2, art. 269, art. 171 alin. 2,4, art. 173.

Prin cererea înregistrată la data de 26.01.2010 la Tribunalul Mureş, reclamantul S. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. Sighişoara, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata: sumei de 5.450 lei, actualizată cu rata inflaţiei din ianuarie 2007 şi până la plata efectivă, sumă reprezentând cheltuieli de spitalizare şi  întreţinerea sănătăţii; sumei de 13.500 lei, actualizată cu rata inflaţiei, sumă reprezentând diferenţa dintre pensia de invaliditate şi salariul realizat în perioada august 2007 – ianuarie 2010 şi echivalentul în lei a sumei de 250.000 euro cu titlu daune morale. Reclamantul a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.

 În motivarea cererii, reclamantul a arătat următoarele:

 În urma unui accident suferit la data de 25.01.2007, produs în timp ce lucra pentru pârâtă, a rămas cu o deficienţă funcţională medie, cu gradul III de invaliditate, având vederea diminuată la ochiul stâng şi o capacitate de muncă scăzută cu 50%. Traumatismul a produs consecinţe permanente ducând la sluţirea reclamantului.

 Accidentul s-a produs din culpa pârâtei, care nu a luat măsurile necesare pentru a asigura întreţinerea şi repararea utilajului care a cauzat accidentul de muncă.

 Conduita angajatorului după producerea accidentului a fost discriminatorie, lipsindu-l pe reclamant de sprijinul necesar pentru recuperarea capacităţii de muncă.

 Suma de 5.450 lei a fost solicitată în vederea acoperirii cheltuielilor ocazionate cu spitalizarea şi cu drumurile efectuate la Târgu-Mureş, cu medicamentele şi alimentaţia corespunzătoare tratamentului medical. Daunele morale au fost solicitate în vederea acoperirii prejudiciului estetic, de vedere, psihic şi moral cauzat de accidentul de muncă.

 Tribunalul Mureş, prin Sentinţa civilă nr. 1241 din 20.04.2012, a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 35.000 euro cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale. Totodată, instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei în favoarea reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată.

 Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Mureş a reţinut următoarele:

 Reclamantul a fost angajatul pârâtei S.C. C. S.R.L., începând cu data de 20.9.2006, în funcţia de muncitor necalificat, lucrând în fapt ca operator producţie cabluri, potrivit atribuţiilor stabilite în fişa postului.

 Din dosarul de cercetare a accidentului de muncă, întocmit de Inspecţia Muncii, s-a reţinut că, în data de 25.01.2007, în jurul orei 4, în secţia de producţie cablu, linia de extrudare EL7 din incinta societăţii pârâte, reclamantul a fost victima unui accident  de muncă, după ce de pe capul de extrudare a maşinii de confecţionat cablaj s-a desprins colierul de fixare, lovindu-l în zona capului pe reclamant.

 Prin decizia asupra capacităţii de muncă nr. 2742/1.8.2007 s-a stabilit că, în urma accidentului de muncă, reclamantul a rămas cu o deficienţă funcţională medie, fiind încadrat în gradul III de invaliditate. Din actele medicale de la dosar reiese că vederea la ochiul stâng este pierdută aproape total (acuitate vizuală de 5/25), reclamantul prezentând diplopie, starea respectivă fiind infirmitate permanentă.

 Reclamantul a solicitat angajarea răspunderii delictuale a pârâtei şi obligarea acesteia la suportarea diverselor prejudicii suferite în urma accidentului de muncă. Pentru admiterea cererii, faţă de dispoziţiile art. 998 Cod civil (norme aplicabile în cauză), reclamantul are sarcina de a face dovada unui prejudiciu, a faptei ilicite a pârâtei şi a vinovăţiei acesteia şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi prejudiciile suferite.

 Pârâta se apără în cauză arătând că nu îi poate fi imputată producerea accidentului şi suferirea de prejudicii de către reclamant, în condiţiile în care, potrivit cercetărilor efectuate în cauză, tocmai fapta reclamantului a putut sta la producerea accidentului.

 Raţionamentul pârâtei nu poate fi primit deoarece, potrivit procesului-verbal de cercetare din 1.2.2007, încheiat de comisa numită de conducerea pârâtei şi procesului-verbal nr. 146/17.1.2008, întocmit de un inspector de muncă, accidentul s-a putut produce din cauza existenţei unor reziduuri în granulele PVC cu care a fost alimentată linia EL7 sau prin efectuarea unor erori de reglaj de către operator. Posibilităţile arătate sunt simple ipoteze de lucru, cercetările efectuate imediat după accident sau probele de la dosar nu converg spre concluzia certă ori probabilă că reclamantul a greşit în manipularea instalaţiei de lucru, producând astfel accidentul la locul de muncă. În atare condiţii, în examinarea condiţiilor răspunderii delictuale instanţa nu poate da nicio valoare juridică unei posibilităţi care nu este susţinută de probe neîndoielnice.

 În schimb, potrivit constatărilor inspectorilor de muncă, care produc efecte juridice obligatorii, consemnate în procesul verbal de cercetare nr. 146/17.1.2008, act care nu a fost anulat într-o procedură jurisdicţională, în cauză, se poate reţine neglijenţa şi inactivitatea pârâtei în respectarea obligaţiilor legale care au ca scop asigurarea evitării ori reducerii impactului unui accident de muncă.

 Se reţine în primul rând că, potrivit art. 171 alin. 2 şi 4 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă, iar obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere responsabilităţii angajatorului. Art. 173 din acelaşi cod detaliază obligaţiile angajatorului în ceea ce priveşte responsabilităţile privind protecţia securităţii şi sănătăţii salariaţilor, iar potrivit art. 177 alin. 2 „angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor”.

 În cauză, pârâta a nesocotit următoarele norme de protecţia muncii care, dacă ar fi fost respectate, accidentul de muncă ori consecinţele acestuia ar fi putut fi evitate ori diminuate:

 - nu s-a luat nicio măsură de protecţie adecvată aferentă riscului de rupere sau spargere a unor elemente a echipamentului de muncă, în condiţiile în care tabloul de comandă a liniei de extrudare se află în imediata apropiere a extruderului şi că se cunoaşte că în capul de extrudare sunt presiuni mari care pot fi influenţate de diverşi factori şi s-a încălcat astfel art. 2.7. din anexa 1 la HG nr. 114/2006 şi art. 13 lit. q din Legea nr. 319/2006;

 - s-a omis traducerea în limba română a cărţii tehnice a liniei EL7, redactată în limba germană, a început din semestrul II al anului 2007, însă nici la data încheierii procesului-verbal nu a fost tradus integral, contrar art. 13 din Legea nr. 319/2006;

 - nu s-a efectuat o planificare privind întreţinerea, revizia şi repararea periodică a echipamentelor de muncă contrar art. 5 alin. 2 lit. a din HG nr. 1146/2006;

 - nu a putut face dovada efectuării instructajului periodic la locul de muncă (fişa reclamantului nefiind de găsit imediat după producerea accidentului, fiind refăcută ulterior producerii accidentului), încălcându-se art. 13 lit. f din Legea nr. 319/2006.

 Toate inacţiunile pârâtei au fost săvârşite cu vinovăţie, pârâta nesocotind cu neglijenţă obligaţiile normative care îi incumbau. Obligaţiile în cauză aveau ca scop prevenirea accidentării salariatului, astfel că nerespectarea lor se află în legătură de cauzalitate cu accidentul produs, urmând a fi analizat în continuare în ce măsură ele sunt în legătură şi cu prejudiciile invocate de reclamant, odată cu examinarea existenţei şi întinderii prejudiciilor pretinse.

 Examinând primele două petite ale acţiunii vizând obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, se apreciază că pretenţiile reclamantului sunt nefondate.

 Astfel, în ceea ce priveşte acordarea sumei de 5450 lei, din care 1500 lei constând în cheltuieli de drum şi 3950 lei reprezentând cheltuieli de întreţinere a sănătăţii, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a adus documente justificative pentru probarea existenţei, dar mai ales a cuantumului cheltuielilor în cauză, doar din declaraţiile martorilor reieşind  că reclamantul a avut de efectuat, potrivit aproximării martorilor ascultaţi, 10-15 drumuri la Târgu-Mureş pentru efectuarea controalelor medicale. Declaraţiile martorilor în sensul că reclamantul „avea prescris să consume mai multe fructe”, în lipsa altor mijloace de probă (chiar reclamantul arătând că pretenţiile analizate au la bază o estimare cu caracter global), nu fac dovada efectuării de către reclamant a unor cheltuieli suplimentare pentru refacerea sănătăţii sale şi efectuarea de cheltuieli de spitalizare neacoperite de asigurarea medicală obligatorie.

 În aceste condiţii, ţinând cont de plăţile efectuate de pârâtă prin dispoziţii de plată care au fost destinate să acopere prejudiciile materiale ale reclamantului, tribunalul a apreciat că această sumă (2800 lei) sunt la nivelul cheltuielilor dovedit a fi efectuate de către reclamant, acesta nereuşind să probeze îndreptăţirea la rambursarea cheltuielilor până la limita sumei de 5450 lei.

 Cererea având ca obiect plata de către pârâtă a sumei de 17.016 lei, reprezentând diferenţa dintre pensie şi salariul obţinut, este nefondată în condiţiile în care reclamantul a fost cel care a renunţat la continuarea raporturilor de muncă, prin cererea din data de 10.09.2009, deşi pârâta i-a oferit un post în cadrul societăţii, fără diminuarea câştigurilor obţinute anterior producerii accidentului.

 Legat de pretenţia privind suma de 16.000 lei, reprezentând venituri anuale nerealizate din munca în gospodăria proprie pe perioada anilor 2007-2010, Tribunalul a observat că, potrivit declaraţiei martorilor B. M. V. şi M. I. C., înaintea accidentului reclamantul creştea în gospodărie porci şi lucra împreună cu fratele său pământul bunicilor, însă, după accident, stă mai mult pe acasă, nu a fost văzut să depună muncă în gospodărie.

 Neîndoielnic, accidentul suferit de reclamant şi suferinţele prin care a trecut influenţează în mod nemijlocit dispoziţia psihică de a munci în gospodăria proprie, iar handicapul legat de pierderea vederii are ca efect îngreunarea desfăşurării activităţilor în cauză, însă toate aceste aspecte pot fi considerate daune morale şi nu duc la reţinerea unei legături de cauzalitate directe între faptele reţinute în sarcina pârâtei şi prejudiciul material invocat de reclamant. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care nu s-a dovedit incapacitatea reclamantului cauzată de accident de a continua munca în gospodărie, tribunalul nu poate reţine existenţa unui prejudiciu direct produs în dauna reclamantului din neglijenţa pârâtei.

 Reclamantul a reuşit să facă dovada daunelor morale suferite, fiind incidente prevederile art. 269 alin. 1 din  Codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

 În speţă, nu i se poate nega reclamantului suferinţă fizică şi nici cea psihică determinată de producerea accidentului de muncă. Despăgubirea care poate fi stabilită pentru consecinţele nepatrimoniale ale accidentului, cum sunt, în speţă, pierderea cvasitotală a vederii la ochiul stâng şi diminuarea capacităţii de muncă, are ca scop alinarea  condiţiilor  de  viata  alterate  ale reclamantului.

 Cu privire la prejudiciul estetic suferit de reclamant, instanţa şi-a însuşit poziţia medicilor legişti, care s-au pronunţat în cauză cu privire la inexistenţa unei sluţiri în sens medico-legal. Cu toate acestea, chiar dacă defectul osos al marginii superioare orbitale stângi cu enoftalmie şi cicatricele situate la baza inserţiei păroase şi pe arcada sprâncenară stângă nu reprezintă o modificare gravă şi o desfigurare cu caracter respingător a esteticii faciale şi indiferent de caracterul ireversibil al acestora, acestea produc o atingere a înfăţişării reclamantului, influenţând negativ confortul psihic al acestuia şi participarea lui la viaţa socială. În cauză se reţin urmările negative ale prejudiciului estetic în plan familial şi profesional, dar şi suferinţa reclamantului decurgând din permanenta conştientizarea a cicatricelor şi modificărilor osoase inestetice.

 Din declaraţiile martorilor propuşi de reclamant rezultă că, înainte de accident, acesta participa la diverse activităţi sportive, juca fotbal şi îşi dorea să devină vânător, însă după accident, nemaiputând să facă multe din aceste lucruri, reclamantul a devenit mai retras. Instanţa a constatat astfel că din cauza prejudiciului fiziologic suferit, reclamantul este privat de modalităţi de petrecere a timpului, viaţa sa devenind mai puţin agreabilă din perspectiva activităţilor pe care le putea practica în trecut. Valorile morale lezate au repercusiuni şi asupra realizării profesionale (fiind de prezumat că reclamantul întâmpină greutăţi în găsirea unui loc de muncă potrivit calificării sale).

 Nu s-a putut identifica în cauză existenţa unei discriminări a reclamantului pe criterii de handicap, din moment ce, faţă de consecinţele fiziologice suferite în urma accidentului, pârâta nu era în măsură să îi ofere acelaşi loc de muncă. În acelaşi timp, tribunalul a mai reţinut că prin cererea înregistrată la societatea pârâtă în data de 3.08.2007, reclamantul a solicitat angajatorului acordarea unui loc de muncă corespunzător gradului de invaliditate, „care să-mi asigure acoperirea prejudiciului material suferit prin accidentul de muncă şi pierderea capacităţii de muncă” şi „luarea tuturor măsurilor necesare pentru respectarea prevederilor în materia accidentelor de muncă”.

 Din recunoaşterea părţilor reiese că pârâta i-a oferit reclamantului un nou loc de muncă, cu păstrarea salariului, însă la data de 10.09.2009 reclamantul a solicitat desfacerea contractului de muncă, arătând că locul de muncă oferit după accident nu este corespunzător. Faptul că reclamantul a fost păstrat în cadrul societăţii pe post de persoană de serviciu, în condiţiile în care a fost menţinut salariul său obţinut anterior producerii accidentului, nu poate echivala cu o discriminare din partea angajatorului.

 Nu are relevanţă existenţa deciziei nr. 20/15.03.2007, prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantului prin acordul părţilor, cât timp din comportamentul ulterior al părţilor nu rezultă că acest act a fost pus în aplicare. De asemenea, neacordarea după producerea accidentului a drepturilor invocate în prezenta cauză (de altfel nearătate punctual în cererea depusă la angajator) şi găsite întemeiate în parte, ori tonul corespondenţei purtate între societate şi apărătorul reclamantului nu pot constitui o discriminare în sensul art. 5 din Codul muncii, ci dovedesc disputa părţilor în ceea ce priveşte întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii delictuale, neputând sta la izvorul acordării unor daune morale.

 În consecinţă, ţinând cont de faptul că despăgubirile acordate persoanei prejudiciate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor suferite, de toate circumstanţele cauzei şi ansamblul prejudiciilor suferite, instanţa de fond a stabilit despăgubirile la plata cărora pârâta va fi obligată la suma de 35.000 euro, în echivalent lei la data plăţii.

 Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâta.

  Reclamantul a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a acţiunii, aşa cum a fost formulate.

 În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

 Probele aflate la dosar dovedesc că reclamantul a avut de suportat cheltuieli suplimentare faţă de suma de 2.800 lei, pusă la dispoziţie de intimată. Astfel, suma de 1.500 lei, pretinsă de reclamant, a fost dovedită cu martorii audiaţi în cauză şi reprezintă contravaloarea cheltuielilor ocazionate cu prezentarea la spital, diferenţa de 3.950 lei fiind solicitată, în echitate, ca o sumă globală şi modică ce reprezintă cheltuielile necesare pentru îngrijirea şi refacerea sănătăţii.

 Suma de 33.016 lei a fost solicitată pentru a acoperi prejudiciul rezultat din diferenţa dintre pensia pe care o încasează reclamantul şi salariul pe care acesta l-ar fi avut dacă nu ar fi suferit accidentul de muncă. Fişa de aptitudine depusă la dosar, emisă de Cabinetul de medicina muncii M. A., dovedeşte că reclamantul era apt să ocupe postul de muncitor necalificat producţie cablu şi cu toate acestea, pârâta a dispus reangajarea sa ca măturător, încălcându-se astfel dreptul reclamantului de a-şi păstra felul muncii cu o jumătate de normă.

 Despăgubirile pentru daune morale au fost solicitate pentru suferinţele fizice şi psihice provocate reclamantului în urma accidentului. Opţiunea pârâtei de a-l reîncadra ca măturător în curtea fabricii constituie o discriminare pe criterii de handicap.

 Suma globală solicitată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale a avut în vedere infirmitatea fizică permanentă instalată ca urmare a accidentului de muncă, iar suma acordată de instanţa de fond este insuficientă pentru acoperirea prejudiciului estetic, de vedere, psihic, moral. De asemenea, despăgubirea acordată de instanţă nu a avut în vedere alterarea relaţiilor sociale, caracterizate prin izolare, îngreunarea până la imposibilitate a găsirii unui serviciu care să asigure cele necesare traiului reclamantului şi familiei sale.

 Chiar dacă expertiza medico-legală efectuată în cauză a concluzionat că accidentul nu a produs o sluţire, ci doar un prejudiciu estetic, totuşi instanţa nu trebuie să se raporteze doar la concluziile expertizei în condiţiile în care noţiunea de sluţire nu este definită legal, iar în doctrina medico-legală sunt numeroase discuţii pe această temă.

 Din întregul material probator, inclusiv expertiza medico-legală rezultă că vederea la ochiul stâng este pierdută aproape în totalitate, că ochiul este înfundat în orbită şi este imobil din cauza parezei nervului. La aceasta se adaugă leziunile rămase pe faţa reclamantului, cicatricele rămase la inserţia părului, care îl determină pe reclamant să poate părul ciufulit şi în faţă, pentru a masca acest deficit estetic. Denaturarea majoră a aspectului feţei se poate observa şi din compararea fotografiilor realizate înainte şi după accident. Pierderea vederii la ochiul stâng va produce efecte inimaginabile la bătrâneţe, când se va deteriora vederea şi la ochiul drept.

 În altă ordine de idei, hotărârea instanţei de fond este nelegală şi pentru că au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, deoarece Tribunalul Mureş trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. În situaţia în care s-a apreciat că probele sunt insuficiente, Tribunalul avea obligaţia legală, în virtutea rolului activ, să pună în discuţia părţilor necesitatea prelungirii probatoriului şi administrarea de noi probe.

 În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 alin. 1 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul 12 adiţional la aceeaşi convenţie.

 La rândul său, pârâta a cerut modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca nefondate.

 În motivarea recursului s-a arătat că, la data de 25.01.2007, reclamantul a suferit un accident la locul de muncă. Din actele efectuate cu ocazia cercetării acestui accident rezultă că acesta este posibil să se fi produs datorită unor erori de reglaj ale operatorului, adică erori ale reclamantului.

 De asemenea, pârâta a arătat că, după producerea accidentului, a făcut demersuri în vederea înlăturării efectelor acestui accident, achitând reclamantului în două tranşe suma de 2.800 lei. Mai mult, pentru a da posibilitatea reclamantului să-şi continue activitatea, acesta a fost reangajat cu o jumătate de normă, păstrând neschimbat salariul, însă la data de 10.09.2007 reclamantul a cerut încetarea raporturilor de muncă.

 În ceea ce priveşte despăgubirile pentru daunele morale, instanţa de fond a făcut o justă şi integrală despăgubire.

 Reclamantul S. A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

 La rândul său, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

 În esenţă, pârâta a reluat argumentele din cererea de recurs. În plus, s-a arătat că reclamantul nu a mai făcut ulterior demersuri pentru a se reangaja, după ce a renunţat nejustificat la contractul de muncă pe care-l avea încheiat cu pârâta. Pretenţiile reclamantului de a fi reangajat pe vechiul post ori potrivit unei calificări pe care o avea anterior încheierii contractului de muncă sunt nejustificate. Oricum, activitatea pe care a desfăşurat-o până în data de 10.09.2007 nu poate fi considerată ca fiind tratament umilitor.

 În fine, pârâta a apreciat că instanţa de fond a acordat o despăgubire suficientă, poate chiar prea mare în raport cu practica Curţii de Apel Târgu-Mureş.

 La termenul de judecată din data de 16.10.2012 instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii recursului formulat de pârât S.C. C. S.A. Sighişoara în raport cu data comunicării hotărârii atacate.

 Cauza a fost suspendată până la soluţionarea dosarului penal nr. 2698/308/2012 al Judecătoriei Sighişoara având ca obiect săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 din Legea nr. 319/2006 de către administratorul societăţii pârâte.

 Cauza a fost repusă pe rol la data de 09.09.2014, când s-a repus în discuţie excepţia tardivităţii.

 Potrivit dispoziţiilor art. 301 Cod procedură civilă, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

 Conform dovezii de comunicare a hotărârii, aflate la fila 474 dosar fond, hotărârea a fost comunicată pârâtei la data de 23.08.2012. Cererea de recurs formulată de pârâtă a fost înregistrată la Oficiul poştal Sighişoara la data de 04.09.2012, la o zi după expirarea termenului de 15 zile, calculat pe zile libere. Cum ziua anterioară datei de 4.09.2012 nu era o zi nelucrătoare, recursul formulat de pârâtă este tardiv, urmând ca instanţa să admită excepţia invocată din oficiu.

 Recursul reclamantului este doar în parte întemeiat.

 Reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond invocând separat critici pentru fiecare sumă solicitată şi neacordată.

 Astfel, reclamantul a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 5.450 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare şi de întreţinere a sănătăţii. Pârâta a arătat că a plătit acestuia suma de 2.800 lei (plată recunoscută de către reclamant), iar instanţa de fond a apreciat că nu este dovedită.

 Curtea de apel îşi însuşeşte pe deplin argumentele instanţei de fond, care a constatat că în susţinerea acestor pretenţii reclamantul a propus audierea a doi martori. Aceştia au declarat că au cunoştinţă despre drumurile pe care reclamantul le-a făcut la spital, însă fără a preciza care a fost numărul acestor deplasări. De asemenea, martorii nu au putut confirma că reclamantul ar fi plătit aceste drumuri şi, mai mult, au afirmat că aceste deplasări au fost făcute cu prieteni de-ai reclamantului (declaraţia martorului B. M., fila 258 dosar fond).

 Aşadar, cele două declaraţii ale martorilor nu pot confirma nici numărul deplasărilor, nici cheltuielile pe care reclamantul le-a făcut şi nici măcar dacă reclamantul a efectuat cheltuieli pentru aceste deplasări.

 În această sumă globală de 5.450 lei reclamantul a inclus şi cheltuielile de spitalizare, de întreţinere a sănătăţii şi din formularea pe care a adoptat-o în cerere, dar şi în declaraţia de recurs arată că nu are probe din care să dovedească aceste cheltuieli. Mai mult, reclamantul cere instanţei să facă o judecată în echitate, însă, aşa cum de altfel şi instanţa de fond a reţinut, dovezile în acest sens trebuiau prezentate de reclamant.

 În cel de al doilea motiv de recurs pe care l-a invocat reclamantul se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, mai exact că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ.

 Natura pretenţiilor formulate de reclamant, cheltuieli de spitalizare sau întreţinere a sănătăţii, arată că astfel de probe nu puteau fi propuse decât de către reclamant. El este cel care deţinea sau ar fi putut deţine probe care să facă dovada unor cheltuieli suportate cu ocazia tratamentului medicamentos sau  a convalescenţei.

 Chiar dacă n-ar fi putut reclamantul să cuantifice detaliat sumele cheltuite în acest scop, totuşi trebuiau să fie prezentate chitanţe, fişe fiscale, bonuri, facturi din care să rezulte contravaloarea serviciilor medicale. În ceea ce priveşte efortul financiar suplimentar necesar convalescenţei, reclamantul avea la dispoziţie o multitudine de alte probe din care să rezulte o plată în sensul celor afirmate.

 Procedura de judecată în faţa instanţei de fond a durat mai bine de doi ani, timp în care reclamantul nu a solicitat probe noi. Mai mult, reclamantul, pe toată procedura de judecată în faţa instanţei de fond, a fost asistat de un avocat, care putea şi trebuia să acorde asistenţă juridică inclusiv sub aspectul dovedirii pretenţiilor formulate.

 Dispoziţiile art. 129 Cod procedură civilă reglementează rolul important pe care-l are instanţa de judecată în soluţionarea cauzelor, funcţia acesteia de a asigura conducerea soluţionării cauzei, însă rolul acesteia trebuie înţeles în raport cu principiul imparţialităţii instanţei şi cel al disponibilităţii părţilor, inclusiv în ceea ce priveşte argumentarea sau justificarea pretenţiilor formulate în faţa instanţei.

 În fine, instanţa poate propune probe din oficiu, chiar dacă părţile se opun, în măsura în care există indicii privind existenţa unor probe concludente şi pertinente soluţionării cauzei.

 În speţă, însă, reclamantul, asistat de un avocat, a înţeles să-şi dovedească pretenţiile solicitând administrarea doar a probei cu cei doi martori, fără a prezenta vreun indiciu din care să rezulte că ar fi existat şi alte probe, pe care instanţa să le fi administrat din oficiu.

 Aşadar, pretenţiile reclamantului de la primul punct din cererea de chemare în judecată nu au fost dovedite, deşi reclamantul putea şi ar fi trebuit să o facă.

 Reclamantul a solicitat instanţei de fond acordarea unor despăgubiri reprezentând diferenţa dintre pensia încasată şi salariul pe care l-ar fi avut în calitate de angajat al pârâtei.

 Instanţa de fond a respins aceste pretenţii şi argumentele acesteia sunt corecte.

 După producerea accidentului, pârâta a luat hotărârea să-l încadreze pe reclamant, cu acelaşi salariu, însă, ţinând cont de situaţia sa medicală, cu o jumătate de normă. În acest sens pârâta a emis actul adiţional la contractul individual de muncă din data de 01.08.2007. Deşi acest document este denumit impropriu un act adiţional la contractul de muncă, el şi-a produs efectele şi reclamantul şi-a reluat activitatea în condiţiile specificate în contractul iniţial încheiat, singura diferenţă fiind norma fracţionată de muncă.

 La scurtă vreme, mai exact în data de 10.09.2007, reclamantul renunţă la acest contract de muncă, solicitând încetarea lui pe motiv că locul de muncă oferit este necorespunzător. În plus, reclamantul a susţinut, fără a aduce dovezi în acest sens, că ar fi fost pus să măture curtea interioară.

 Din capul locului trebuie observat faptul că reclamantul a fost angajat ca muncitor necalificat şi această încadrare a fost păstrată. Totodată, reclamantul susţine în cererea sa de chemare în judecată că nu a mai putut presta muncă în gospodărie, dar, în acelaşi timp, a pretins angajatorului să-i ofere acelaşi loc de muncă.

 Decizia de renunţare la contractul de muncă este una unilaterală şi aparţine reclamantului, iar, prin decizia sa, a pierdut dreptul de a beneficia de acelaşi salariu pe care-l încasa anterior accidentului de muncă. Cu alte cuvinte, chiar reclamantul este cel care în mod esenţial a generat pierderea de venituri cuprinsă între salariu şi pensie. Dacă ar fi rămas în continuare să lucreze la societatea pârâtă, n-ar fi existat această pierdere, iar argumentaţia ce a determinat renunţarea la contract nu este justificatoare. Prin urmare invocarea unei discriminări în stabilirea locului de muncă nu este justificată.

 Interesant este că din actele depuse cu ocazia judecării recursului reclamantul a şi contestat autenticitatea acestui document, autenticitate care a fost însă confirmată printr-o expertiză tehnico-judiciară.

 Strâns legat de această argumentare, Curtea a apreciat că este nefondată şi următoarea pretenţie formulată de reclamant, în legătură cu care s-au adus critici în recurs, cele referitoare la pierderea suferită prin imposibilitatea desfăşurării activităţii în gospodărie.

 Declaraţiile celor doi martori nu au putut forma convingerea, pe de o parte, că reclamantul nu a mai putut ulterior nicicum să desfăşoare activităţi în gospodărie, iar, pe de altă parte, că acest lucru este datorat în exclusivitate accidentului de muncă.

 Fără a contesta existenţa unei suferinţe fizice şi pierderea capacităţii de muncă, Curtea a reţinut că nu sunt suficiente probe din care să poată să concluzioneze că reclamantul a fost în imposibilitate de a mai desfăşura activităţi în gospodărie proprie.

 Aşa cum au fost formulate pretenţiile, ar rezulta că de la momentul accidentului şi până la introducerea acţiunii reclamantul nu a mai putut lucra, ori faptul că acesta a fost reangajat primind un aviz medical în acest sens arată că susţinerile reclamantului sunt nefondate.

 În fine, reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului.

 Instanţa de fond a cuantificat aceste despăgubiri la suma de 35.000 euro, apreciind că cererea reclamantului este în parte întemeiată. Criteriile avute în vedere la determinarea acestei valori a despăgubirilor au fost: prejudiciul estetic suferit, influenţa negativă adusă confortului psihologic al reclamantului, afectarea vieţii sociale a acestuia, atât din punct de vedere al raporturilor cu membrii familiei cât şi cu restul societăţii, imposibilitatea practicării unor sporturi, a unor hobby-uri.

 Reclamantul, prin criticile aduse în recurs, a insistat asupra faptului că, deşi rapoartele de expertiză medico-legală au infirmat o sluţire, totuşi instanţa ar fi trebuit să cenzureze aceste concluzii şi având în vedere că sluţirea este mai degrabă o noţiune juridică decât medicală, ar fi trebuit să reţină că prin accidentare reclamantul a suferit un prejudiciu estetic ce constituie sluţire, cu un caracter permanent.

 De asemenea, reclamantul a criticat hotărârea şi pentru că instanţa nu a avut în vedere toate consecinţele viitoare ale acestui accident.

 Curtea a apreciat că încadrarea sau nu a consecinţelor produse de accident asupra reclamantului în sluţire nu are o importanţă covârşitoare. Ceea ce este important în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin accident este cât de importantă este afectarea imaginii reclamantului, atât pentru sine cât şi prin raportare la alte persoane şi dacă acest prejudiciu estetic este sau nu recuperabil.

 Dacă primul criteriu este unul subiectiv ce ţine de aprecierea reclamantului ori a celorlalţi cu care el intră în contact, cel de al doilea criteriu poate fi evaluat în raport cu actele medicale depuse la dosar. Reclamantul a fost supus mai multor expertize medico-legale, avizate de comisiile superioare de medicină legală, iar acestea au concluzionat că prejudiciul estetic poate fi corectat prin proceduri medicale şi doar după epuizarea acestora s-ar putea face aprecieri referitoare la o eventuală sluţire.

 Cu alte cuvinte, reclamantul are posibilitatea de a corecta, cel puţin în parte, efectele produse în urma accidentului suferit. Sigur, aceasta ar presupune noi intervenţii medicale şi suferinţe fizice din partea reclamantului. Planşele fotografice prezentate la dosar, dar şi prezenţa reclamantului în faţa instanţei de judecată arată fără dubiu că acestuia i-a fost afectată conformaţia feţei, la aceasta adăugându-se suferinţa fizică, psihică şi celelalte criterii acute în vedere de instanţa de fond.

 În plus, Curtea a apreciat că sunt aspecte care nu au fost avute în vedere de instanţa de fond. Astfel, deşi s-a raportat la consecinţele sociale ale vătămării reclamantului, Tribunalul Mureş nu a avut în vedere consecinţele pe viitor ale accidentului cu referire la posibilitatea reclamantului de a-şi continua pregătirea profesională şi de a-şi putea găsi o slujbă mai bine plătită. Reclamantul este încadrat cu grad de invaliditate III, iar expertizele medico-legale arată că vederea acestuia a fost afectată aproape în întregime la ochiul stâng, ceea ce-l va aduce în situaţia de a nu putea presta alte activităţi decât cu eforturi mult mai mari. De asemenea trebuie avut în vedere şi efortul suplimentar pe care reclamantul îl depune pentru a putea utiliza simţul vederii.

 Prin raportare la aceste consecinţe negative, ce se vor produce pe viitor, Curtea a apreciat că valoarea despăgubirilor acordate pentru daune morale este insuficientă. Prin raportare la acest criteriu, precum şi la celelalte reţinute de instanţa de fond, Curtea a apreciat că suma de 55.000 euro este echitabilă prin raportare la consecinţele imediate, pe termen scurt, dar şi pe viitor, practic până la sfârşitul vieţii, în condiţiile în care actele medicale au stabilit caracterul definitiv al consecinţelor medicale produse de accident.

 Faţă de toate cele reţinute, prin raportare la art. 312 alin. 1 şi art. 301 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca tardiv recursul pârâtei, a admis recursul reclamantului şi a modificat în parte hotărârea atacată în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Domenii speta

Spete similare