Despăgubiri pentru erori judiciare. Condiţii

Legislaţia internă recunoaşte posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiţionează acordarea acestor despăgubiri de anumite împrejurări şi anume: atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

 Caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuie stabilit fie printr-o ordonanţă a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanţei de judecată. Nu sunt atinse cerinţele prevăzute de art. 504 alin. 3 Cod procedură penală când instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare a reclamantei, ci trebuie să constatate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2013, reclamanta B. E. a chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 116.000 lei, din care 66.000 lei, daune materiale şi 50.000 lei, cu titlu de daune morale, daune produse prin arestarea preventivă a reclamantei, trimiterea ei în judecată şi apoi condamnarea de către prima instanţă şi instanţa de apel.

 În motivarea cererii reclamanta a arătat următoarele:

 Reclamanta a fost cercetată penal de către DIICOT – Biroul Teritorial Harghita în dosarul nr. 32/D/P/2010 şi faţă de ea s-a luat măsura arestării preventive şi apoi interdicţia de a părăsi localitatea de domiciliu. După trimiterea în judecată, a fost condamnată de către Tribunalul Harghita, soluţia fiind menţinută în apel de către Curtea de Apel Târgu-Mureş.

 În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 10 lit. a raportat la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală.

 Procesul penal a durat 15 luni şi a debutat cu arestarea reclamantei, la data de 25.11.2010, în localitatea Miercurea Ciuc. Tratamentul la care a fost supusă în cele 24 de ore a fost traumatizant, s-a profitat de reclamantă prin aducerea fiului ei şi a fost obligată să declare împotriva intereselor sale.

 Pe perioada judecăţii nu a avut niciun fel de venit şi, drept urmare, a fost obligată să-şi interneze un copil la casa de copii. Timp de 15 luni nu i-a fost permis să părăsească localitatea Miercurea Ciuc şi acest lucru i-a cauzat un prejudiciul de 66.000 lei în condiţiile în care aceasta dorea să meargă în Austria, unde putea să obţină, ca ziler, venituri de 1.000 – 1.500 euro lunar. Starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat din cauza acestui proces.

 Pe de altă parte, datorită informaţiilor furnizate de organele statului presei, din care rezulta că reclamanta ar fi făcut trafic de droguri prin intermediul fiului său, mama reclamantei a repudiat-o şi a fost nevoită să-şi caute o altă locuinţă.

 În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504, 505 şi 506 Cod procedură penală, art. 52 din Constituţia României şi art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, s-a invocat cauza Danev c/a Bulgariei, pronunţată de CEDO.

 Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi, totodată, chemarea în garanţie a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Ministerului Justiţiei, invocând prevederile art. 233, 236, 261, 262, 300 Cod procedură penală.

 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a solicitat respingerea atât a cererii reclamantei cât şi a cererii de chemare în garanţie, apreciind că, potrivit art. 506 alin. 3 Cod procedură penală, doar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză.

 Sub aspectul fondului, Ministerul Public a apreciat că cererea reclamantei este nefondată şi, în raport cu practica CEDO, suma pretinsă este exagerată.

 La rândul său, Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii formulate împotriva ministerului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au invocat prevederile art. 504, 505 Cod procedură penală, dispoziţii care conferă calitate procesuală pasivă în cauză doar Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat, la rândul său, întâmpinare, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului în prezenta cauză, iar, pe fond, respingerea acţiunii în condiţiile în care măsurile dispuse de organele de cercetare penală nu contravin prevederilor Convenţiei.

 Tribunalul Harghita, prin sentinţa civilă nr. 4437 din 11.10.2013, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, precum şi a Ministerului Justiţiei, iar, pe fond, a admis în parte acţiunea reclamantei obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale.

 Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

 Asupra excepţiilor invocate, Tribunalul a constatat că reclamanta a invocat prevederile art. 506 Cod procedură penală, care, la alineatul 3, stabileşte faptul că Statul Român are calitatea de pârât fiind reprezentat în astfel de cereri de acordare a despăgubirilor de către Ministerul Finanţelor Publice.

 Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, persoana care a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la despăgubiri. Caracterul nelegal al privării de libertate sau al restrângerii dreptului de libertate trebuie stabilite fie printr-o ordonanţă a procurorului, fie printr-o hotărâre a instanţei, prin care se revocă măsura privativă sau restrictivă de libertate ori se pronunţă o decizie de achitare.

 De asemenea, s-a mai reţinut că dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat şi de art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 În speţă, faţă de reclamantă s-a dispus reţinerea pe o durată de 24 de ore la data de 25.11.2010, ulterior faţă de aceasta luându-se măsura interdicţiei de a părăsi localitatea de domiciliu.

 Asupra acuzei de săvârşire a unor infracţiuni, Tribunalul Harghita, ca instanţă de fond, a pronunţat o hotărâre de condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, hotărâre menţinută de Curtea de Apel Târgu-Mureş, ca instanţă de apel, însă recursul reclamantei a fost admis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a pronunţat, faţă de reclamantă, o hotărâre de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) Cod procedură penală.

 Constatarea instanţei de recurs care a dispus achitarea conduce la concluzia că nu existau motive întemeiate de a bănui că reclamanta a săvârşit infracţiuni, ceea ce înseamnă că măsurile privative ori restrictive de libertate nu au fost conforme exigenţelor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reclamanta fiind astfel îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri pentru daune morale.

 În echitate, Tribunalul a apreciat că suma de 5.000 lei este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerile aduse onoarei, reputaţiei şi vieţii private.

 În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de fond a apreciat că nu au fost dovedite.

 Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta şi Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 În ordinea înregistrării căilor de atac, reclamanta B. E., prin apelul formulat, a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

 În motivarea apelului, reclamanta a arătat că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea constatând că nu au fost dovedite daunele materiale, însă acest fapt nici nu trebuia dovedit în condiţiile în care faţă de reclamantă s-au luat măsuri de restrângere a dreptului de mişcare. În aceste condiţii, reclamanta nu putea să-şi găsească un loc de muncă.

 În ceea ce priveşte daunele morale, deşi Tribunalul a invocat echitatea atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor, totuşi acesta este prea mic în raport cu suferinţele determinate de apariţia unor informaţii în ziare care i-au afectat imaginea, producându-i o stare profundă de depresie.

 În drept, au fost invocate prevederile art. 296 Cod procedură civilă.

 Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat schimbarea hotărârii şi în ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie.

 În motivarea apelului s-au arătat următoarele:

 Cererile de chemare în garanţie a Ministerului Public şi a Ministerului Justiţiei sunt întemeiate în condiţiile în care prejudiciile invocate de reclamantă au fost cauzate prin erori judiciare. Cei doi chemaţi în garanţie sunt în măsură să justifice şi să susţină cu probe concludente atât ordonanţa de reţinere cât şi cea de aplicare a măsurii interzicerii de a părăsi localitatea de domiciliu.

 Pe fondul cauzei, art. 5 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie. În practica sa, Curtea europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c) din Convenţie pentru simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauzele Cenoiu c/a României, Baka c/a României).

 Achitarea dispusă în procesul penal în cazul reclamantei nu echivalează cu nelegalitatea măsurii reţinerii în înţelesul art. 504 alin. 3 Cod procedură penală.

 În concluzie, atât normele interne cât şi normele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu asigură acordarea unor despăgubiri în situaţia în care, după luarea unor măsuri preventive faţă de inculpat, acesta este achitat.

 În ceea ce priveşte daunele materiale, aşa cum a reţinut, de altfel, şi instanţa de fond, nu au fost dovedite.

 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs, solicitând analizarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii probelor administrate. Recurentul a apreciat că, în cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, instanţa de fond interpretând greşit actul dedus judecăţii.

 Recurentul a apreciat că raţionamentul instanţei de fond este eronat sub aspectul acordării daunelor morale în contextul în care măsura reţinerii pentru o perioadă de 24 de ore a fost luată în conformitate cu exigenţele art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 Legalitatea măsurii dispuse de parchet trebuie apreciată în raport cu probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală, or, în speţă, organele de cercetare penală au avut probe şi indicii temeinice că reclamanta a săvârşit o faptă penală.

 În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că dispoziţiile art. 5 din Convenţie nu trebuie interpretate în sensul că orice privare de libertate constituie o încălcare a dreptului la libertate ocrotit de această dispoziţie (în acest sens este amintită cauza Engel c/a Olandei).

 De asemenea, recurentul a arătat că interpretarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu trebuie să conducă la concluzia potrivit căreia absenţa unei inculpări sau a unei trimiteri în judecată ulterioare restrângerii dreptului la libertate conduce după sine la o încălcare a Convenţiei.

 Recurentul a apreciat că hotărârea Tribunalului Harghita este nelegală şi sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

 Astfel, se observă faptul că faţă de reclamantă a fost luată măsura reţinerii pe o perioadă de 24 de ore şi apoi măsura de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile. Măsura a fost luată ca urmare a săvârşirii şi constatării în flagrant a unei fapte penale, la data de 25.11.2010, iar pentru această faptă reclamanta a fost trimisă în judecată. Reclamanta nu a formulat nicio plângere cu privire la modul în care a fost tratată pe perioada reţinerii, deşi a fost asistată de apărător pe tot parcursul urmăririi penale şi apoi în faţa instanţei.

 De asemenea, reclamanta nu a contestat măsurile luate în cursul urmăririi penale, plângerea depusă de reclamantă împotriva ofiţerului din cadrul SCCO Harghita fiind înregistrată abia în anul 2011, după aproximativ un an de zile, şi a fost soluţionată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.

 În fine, recurentul a precizat faptul că nu au apărut articole în presa locală sau centrală cu privire la persoana sau activitatea infracţională a reclamantei, ci doar a fost emis un comunicat de presă în care erau menţionate doar iniţialele numelor celor cercetaţi.

 În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul a apreciat că în practica Curţii europene (cauza Tolstoy Miloslosky c/a Regatului Unit) la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere atingerea adusă reputaţiei, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse. În acelaşi sens, recurentul a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii europene în cauzele în care România a fost parte, cauze în care s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 6.000 euro (cauza Tiron c/a României), de 3.000 euro (cauza Mihuţă c/a României), de 2.800 euro (cauza Tudorache c/a României) ori cauza Samoilă şi Cionca c/a României, unde s-au stabilit despăgubiri de 2.000 euro.

 Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la apelul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în care, invocând aceleaşi argumente ca la fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie a ministerului.

 Verificând hotărârea atacată, Curtea a reţinut următoarele:

 I. Prin căile de atac exercitate de reclamanta B. E., de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a fost investită, pe de o parte, cu două cereri de apel, iar pe de altă parte, cu o cerere de recurs.

 Ca urmare, în temeiul art. 129 Cod procedură civilă şi art. 99 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, Curtea a pus în discuţia părţilor calificarea căilor de atac.

 Potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. 5 din vechiul Cod de procedură penală, hotărârile judecătoreşti ale instanţelor de fond în cauzele în care se solicită repararea pagubei materiale sau a prejudiciilor morale în cazul condamnării pe nedrept ori a privării sau restrângerii dreptului la libertate în mod nelegal sunt supuse numai recursului, însă, la data de 1 februarie 2014, înainte ca părţile să-şi expună punctul de vedere cu privire la recalificarea căilor de atac, dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013. Noile norme de procedură aplicabile tuturor cauzelor (art. 3 din Legea nr. 255/2013) nu prevăd o cale de atac specială şi în raport cu normele de procedură civilă cuprinse la art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri.

 II. În fapt, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru „arestarea preventivă” cât şi pentru trimiterea în judecată şi condamnarea sa în faţa primei instanţe şi în apel.

 Starea de fapt descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată nu corespunde, în întregime, realităţii. Faţă de reclamantă s-a dispus măsura reţinerii şi nu a arestului preventiv pe o perioadă de 24 de ore şi ulterior, s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost contestată de reclamantă iar, la momentul trimiterii ei în judecată, adică la data de 19.01.2011, încetase măsură restrictivă sau privativă de libertate.

 Tribunalul Harghita, investit cu soluţionarea acuzei aduse reclamantei, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 3 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani.

 Apelul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel Târgu-Mureş prin decizia penală nr. 75/A/3.11.2011, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei şi, prin decizia nr. 1011 din 04.04.2012, a dispus achitarea acesteia de sub acuza săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de risc.

 III. Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 50.000 lei, dar şi pentru daune materiale în cuantum de 66.000 lei.

 a) Cerere de acordare a despăgubirilor pentru daune morale

 În motivarea cererii sale, reclamanta a invocat faptul că procesul penal a durat 15 luni şi că în cursul urmăririi penale s-a luat măsura reţinerii şi apoi a obligării de a nu părăsi localitatea timp de 30 de zile. Reclamanta a mai susţinut că, pe parcursul cercetării, s-a „profitat” de ea, fiind anchetată în prezenţa fiului său, fiind obligată să declare împotriva intereselor sale şi în lipsa unui apărător.

 De asemenea, în susţinerea aceleiaşi solicitări de acordare a unor despăgubiri pentru daune morale, reclamanta a acuzat faptul că despre această anchetă au fost furnizate informaţii către presă, care i-au afectat imaginea atât faţă de membrii familiei, mama sa, cât şi faţă de opinia publică.

Aşadar reclamanta a invocat, în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, pe de o parte, durata procedurii penale, iar, pe de altă parte, luarea unor măsuri privative sau restrictive de libertate, precum şi efectele pe care le-au produs asupra sa aceste măsuri.

 Într-adevăr, de la data sesizării instanţei prin rechizitoriu, 19.01.2011, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, 04.04.2012, s-au scurs 15 luni, însă durata este una rezonabilă în condiţiile în care în acest interval de timp cauza a fost analizată pe fond, în apel şi în calea de atac a recursului.

 Nu au existat intervale de timp în care cauza a rămas în nelucrare. În faţa instanţei de fond, cauza (în care erau trimişi în judecată şi alţi inculpaţi, dintre care unul aflat în stare de arest) a fost soluţionată în nouă termene de judecată, în intervalul cuprins între 20.01.2011, data sesizării instanţei, şi 30.06.2011, data pronunţării hotărârii.  Hotărârea a fost redactată în termenul legal de 20 de zile, Curtea de Apel Târgu-Mureş fiind sesizată la data de 26.07.2011. Apelul a fost soluţionat în două termene de judecată, pronunţarea fiind amânată la data de 3.11.2011. Şi această decizie a fost redactată în termenul legal, adică la data de 22.11.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată la data de 5.12.2011, decizia în recurs fiind pronunţată la data de 19.03.2012

În susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale reclamanta a înţeles să invoce ca probă doar dosarul penal, fără a aduce dovezi suplimentare în ceea ce priveşte existenţa unor informaţii publicate în presă în legătură cu ancheta penală, ori cu privire la efectele produse de aceste informaţii în relaţiile pe care reclamanta le-a avut cu mama sa sau cu alte persoane.

Ministerul Public, în recurs, a confirmat că a existat un comunicat de presă în legătură cu ancheta penală pe care a desfăşurat-o, însă a precizat că s-au folosit doar iniţialele persoanelor anchetate.

Potrivit art. 1169 din vechiul Cod civil, reclamanta avea obligaţia de a-şi dovedi susţinerile şi, sub acest aspect, Curtea constată că reclamanta nu a dovedit faptul că în presă au apărut informaţii concrete cu privire la persoana sa, informaţii de natură să-i afecteze imaginea publică. De asemenea, Curtea constată că reclamanta nu a dovedit faptul că mama sa a repudiat-o pentru presupusele fapte penale pentru care a fost anchetată. Trebuie subliniat faptul că, deşi reclamanta a fost asistată de un avocat pe parcursul soluţionării cauzei civile, nu au fost în mod concret propuse probe care să dovedească afectarea imaginii publice a reclamantei.

 Aceste aspecte pe care le invocă reclamanta puteau fi dovedite foarte uşor prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că în presă au ajuns informaţii cu privire săvârşirea unor fapte penale. Menţionarea într-un comunicat de presă a iniţialelor reclamantei nu este de natură să stabilească o legătură directă între persoana anchetată şi reclamantă.

 Aşadar, sarcina de a dovedi afectarea imaginii publice a reclamantei, dar şi degradarea relaţiilor dintre aceasta şi mama sa era una facilă, la îndemâna reclamantei.

 În susţinerea aceleiaşi cerere de acordare a despăgubirilor pentru daune morale reclamanta a invocat presiuni cu ocazia efectuării urmăririi penale. Ancheta penală efectuată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, în urma plângerii formulate de reclamantă, a avut drept rezultat neînceperea urmăririi penale. De altfel, cu ocazia urmăririi penale, reclamanta a fost asistată de un avocat la luarea declaraţiei în data de 26.11.2011. De asemenea, la percheziţiile domiciliare şi corporale au participat şi martori asistenţi.

Instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale fără a preciza în mod concret care dintre prejudiciile morale invocate de reclamantă sunt întemeiate.

De asemenea, reclamanta a declarat apel reiterând motivele din cererea de chemare în judecată şi apreciind că aceste despăgubiri sunt prea mici.

 Este adevărat faptul că prevederile art. 504 - 507 Cod procedură penală garantează dreptul la despăgubiri pentru condamnări pe nedrept ori pentru privări sau restrângeri de libertate în mod nelegal, cu alte cuvinte, legislaţia internă recunoaşte posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiţionează acordarea acestor despăgubiri de anumite împrejurări şi anume: atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

 Instanţa de fond a statuat că reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru daune morale, apreciind că nelegalitatea măsurilor reţinerii pentru 24 de ore respectiv a  interdicţiei de a părăsi localitatea pentru 30 de zile rezultă din hotărârea de achitare a reclamantei, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor speciale din legislaţia naţională, cuprinse la art. 504 alin. 3 Cod de procedură penală, deoarece caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuia stabilit fie printr-o ordonanţă a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanţei de judecată. Nu sunt atinse cerinţele prevăzute de art. 504 alin. 3 Cod procedură penală când instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare a reclamantei, ci trebuie să constatate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.

 Reclamanta, deşi avea posibilitatea, potrivit art. 1401 şi art. 1402 Cod procedură penală, să formuleze plângeri împotriva măsurilor privative sau restrictive de libertate, nu a făcut-o. Abia la un an de zile de la data luării acestor măsuri, a fost depusă o plângere pentru cercetare abuzivă, plângere care, însă, a fost soluţionată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale la data de 13.11.2012 (filele 71-81 din dosarul de urmărire penală).

 Aşadar, sub aspectul legislaţiei naţionale, cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale nu este întemeiată.

 Reclamanta a invocat în cererea sa şi dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a făcut trimitere a o decizie de speţă a Curţii europene, este vorba de cauza Danev c/a Bulgariei.

 La rândul lor, pârâtul şi Ministerul Public au invocat în criticile de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond aceleaşi norme europene.

 Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, excepţie fiind situaţia în care persoana a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. 

 În cauza Creangă împotriva României (cererea nr. 29226/2003), Curtea europeană a reamintit că art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precizează explicit că garanţiile pe care le consacră acest articol se aplică pentru orice persoană, cauzele prevăzute la lit. a) - f) din acest paragraf conţinând o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că în privinţa legalităţii unei restrângeri a dreptului la libertate, Convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi normele de procedură ale acestei legislaţii, fără însă a fi arbitrară, deci contrară Convenţiei. Într-o altă hotărâre (cauza Degeratu c/a României, cererea nr. 35104/2002) Curtea a stabilit încă o dată că dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 paragraful 5 din Convenţie presupune că încălcarea uneia dintre celelalte alineate a fost deja stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei.

 Aşa cum s-a arătat mai sus, măsura reţinerii, respectiv cea a interdicţiei de a părăsi localitatea luate faţă de reclamantă corespund legislaţiei naţionale, neexistând o ordonanţă a procurorului sau o hotărâre a instanţei de judecată care să constate contrariul. Mai mult, aceste măsuri nu au avut un caracter arbitrar, ci s-au bazat pe probe care au condus la ideea că există indicii temeinice de săvârşire a unor fapte penale.

 Aceste probe au determinat trimiterea reclamantei în judecată pentru săvârşirea unei fapte de natură penală şi, mai mult, instanţa de fond şi instanţa de apel au apreciat că aceste probe pot duce la concluzia că acuza adusă reclamantei este fondată. Faptul că, ulterior, instanţa de recurs, în interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantei nu echivalează cu constatarea nelegalităţii măsurilor preventive luate faţă de aceasta. De altfel, la soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere şi alte probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale.

 Reclamanta a invocat în justificarea cererii de acordare a despăgubirilor hotărârea CEDO în cauza Danev c/a Bulgariei. În această hotărâre de speţă Curtea a constatat o încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru că instanţa naţională a dovedit un formalism excesiv în soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, cerere formulată de o persoană faţă de care se constatare deja, prin hotărâri ale instanţelor naţionale, caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate.

 Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză nu s-a putut reţine caracterul nelegal al măsurilor privative sau restrictive de libertate la care reclamanta a fost supusă prin raportare la normele interne şi nici caracterul arbitrar al acestor măsuri, ele fiind luate în raport cu probele aflate la dosar, probe ce constituiau indicii temeinice de săvârşire a unor fapte de natură penală.

În concluzie, Curtea apreciază că cererea reclamantei B. E. de acordare a despăgubirilor pentru daune morale nu este întemeiată.

b) Cerere de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale

 În susţinerea cererii de acordare de despăgubiri pentru daune materiale, reclamanta a susţinut că timp de 15 luni, cât a durat procesul, nu a putut să lucreze, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit în raport cu veniturile pe care le-ar fi putut obţine lucrând în Austria. De asemenea, reclamanta a susţinut că, din lipsa veniturilor, a fost nevoită să-şi interneze unul dintre copii într-un centru de ocrotire a minorilor.

 Deşi reclamanta a susţinut că timp de 15 luni a fost împiedicată să lucreze, fapt ce i-a cauzat un prejudiciu material, acest aspect nu a fost dovedit. Pe de o parte, se observă faptul că faţă de reclamantă s-au luat măsuri privative ori restrictive de libertate doar pe o perioadă de 31 de zile, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a depus nicio probă din care să rezulte că, în afara perioadei de 24 de ore cât a fost efectiv reţinută, nu a putut să presteze o activitate din care să poată obţine venituri.

 La dosarul cauzei au fost depuse documente referitoare la o perioadă ulterioară reţinerii respectiv interdicţiei de a părăsi localitatea de domiciliu. Atât adeverinţele emise de autorităţile austriece, cât şi atestatul privind absolvirea unor cursuri de calificare sunt anterioare anchetei penale, de fapt sunt anterioare finalizării procesului penal. Aceste documente nu fac dovada decât a faptului că, ulterior finalizării dosarului penal, reclamanta a încheiat raporturi de muncă. Nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că reclamanta a fost împiedicată să exercite o profesie în perioada urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti. Mai mult, certificatul de calificare profesională, aflat la fila 37 din dosar, atestă faptul că în această perioadă reclamanta a urmat un curs de calificare ca agent de pază şi ordine, deci a avut libertatea de mişcare şi posibilitatea de a încerca să obţină venituri din muncă.

 În concluzie, reclamanta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu determinat de imposibilitatea obţinerii unor venituri pe perioada în care a făcut obiectul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

 Faţă de cele reţinute, fără a mai fi necesară analizarea criticilor de nelegalitate referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de judecată ori cele referitoare la cererile de chemare în garanţie, constatând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art. 295, 296 Cod procedură civilă, să admită apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, precum şi pe cel al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să respingă apelul reclamantei şi, pe cale de consecinţă, să schimbe hotărârea primei instanţe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Domenii speta

Spete similare