Prelungirea duratei arestării preventive. Justificarea prelungirii detenţiei preventive, datorată pericolului de a fi tulburată ordinea publică şi riscului de dispariţie a inculpatului

-Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – art. 5 paragraf 3

-Codul de procedură penală – art. 143, art. 148 lit. a) şi f), art. 155, art. 159

-Jurisprudenţă CEDO: cauzele: Matznetter c. Austriei; Wemhoff c. Germaniei; Letellier c. Franţei; Neumeister c. Austriei

Potrivit dispoziţiilor art. 155 C. pr. pen., arestarea inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de liberate. Curtea Europeană a  Drepturilor Omului, verificând respectarea dispoziţiilor art. 5 paragraf 3 din Convenţie, prin prisma aplicării dreptului intern al statelor din Uniunea Europeană a arătat că detenţia este justificată dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole: pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni; pericolul de distrugere a probelor; riscul presiunii asupra martorilor; pericolul de dispariţia a inculpatului; pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

În cauză se menţin cel puţin două temeiuri care justifică prelungirea duratei arestării preventive şi anume: implicarea inculpatului la săvârşirea unei infracţiuni împotriva vieţii persoanei, ceea ce a condus la o gravă perturbare a ordinii publice; sustragerea inculpatului de la urmărire penală, concretizată prin dispariţia inculpatului imediat după săvârşirea faptei. În aceste condiţii sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute în dreptul naţional, în concret, cele conţinute de art. 155 C. pr. pen. raportat la art. 148 lit. a) şi f) C. pr. pen.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 126/R din 1 februarie 2013

Prin încheierea penală nr. 6/CC/30.01.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, în baza art. 159 alin. (7) C. pr. pen., raportat la art. 155 C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. pr. pen., art. 148 alin. (1) lit. a), f) C. pr. pen., a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a fost prelungită măsura arestării preventive a inculpatului O.H., în prezent deţinut în Arestul I.P.J. Timiş în baza mandatului de arestare preventivă nr. 37/19.06.2012 emis de Tribunalul Timiş, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 02.02.2013 până la data de 03.03.2013 inclusiv.

În baza art. 139 alin. (1) C. pr. pen. a fost respinsă cererea inculpatului, prin apărător, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş nr. 1602/P/2011 din data de 31.05.2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul O.H. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 20 C.pen. raportat la 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., constând în aceea că la data de 09.12.2011, în jurul orei 05,00, a tras un foc de armă înspre partea vătămată C.M.F., provocându-i leziuni în zona toracică, vindecabile în termen de 15 zile de îngrijiri medicale, faptă petrecută în faţa localului Lepa Brena, situat pe Calea Lugojului din Timişoara.

Prin încheierea penală nr. 54/CC/19.06.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4398/30/2012 s-a dispus arestarea preventivă, în lipsă, a inculpatului O.H. pe o perioadă de 30 zile, începând cu data prinderii, fiind emis pe numele acestuia mandatul de arestare preventivă nr. 37/19.06.2012, instanţa apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a), f) C. pr. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să reiasă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică – dedus din natura violentă a faptei, împrejurările concrete şi modalitatea de comitere (într-un loc public, intens circulat), urmările cauzate, precum şi din starea de indignare şi revoltă generată societăţii, precum şi că inculpatul a fugit şi s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la cercetare penală.

La data de 05.10.2012 inculpatul a fost prins, iar prin încheierea din data de 08.10.2012, Tribunalul Timiş a confirmat mandatul de arestare preventivă emis pe numele acestuia, dispunând punerea lui în executare începând cu data de 05.10.2012. Prin încheierile penale nr. 112/CC/30.10.2012, nr. 135/CC/29.11.2012 şi nr. 146/28.12.2012 starea de arest preventiv a inculpatului a fost prelungită în mod succesiv cu câte 30 de zile, până la data de 02.02.2013 inclusiv, apreciindu-se că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea respectivei măsuri.

Potrivit dispoziţiilor art. 155 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale arestarea inculpatului poate fi prelungită dacă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

În momentul soluţionării propunerii de prelungire a măsurii arestului preventiv, judecătorul trebuie deci să se raporteze la perioada de timp cuprinsă între momentul rămânerii definitive a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv şi momentul soluţionării prezentei propuneri, urmând să stabilească dacă temeiurile care au justificat privarea de libertate a inculpatului se menţin ori s-au schimbat, sau dacă au apărut temeiuri noi care să determine o asemenea măsură.

În cauză, din examinarea dosarului de urmărire penală, tribunalul a constatat, pe de o parte, că luarea, iar ulterior prelungirea măsurii arestării preventive faţă de inculpat s-a făcut cu respectarea condiţiilor de legalitate, iar, pe de altă parte, că din datele existente rezultă suficiente indicii rezonabile referitoare la posibilitatea ca inculpatul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală sancţionată cu închisoarea mai mare de 4 ani, indicii care să convingă un observator independent că persoana în cauză este posibil să fi comis acea faptă, precum şi faptul că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, fiind astfel evident că temeiurile care au determinat iniţial arestarea preventivă nu s-au modificat, justificând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

În ceea ce priveşte existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală, tribunalul a avut în vedere declaraţiile părţii vătămate C.M.F., ale martorilor B.A., G.S.C., S.L.L., B.C.F., P.L.I., recunoaşterea după planşă foto, proces-verbal de percheziţie domiciliară, proces-verbal de redare a convorbirilor telefonice interceptate, procese-verbale de constatare, de cercetare la faţa locului, raport de constatare medico-legală, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, toate acestea fiind suficiente pentru a determina presupunerea rezonabilă că inculpatul este implicat în comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie cerută de art. 148 lit. f) C. pr. pen. din analiza actelor existente la dosar prin raportare la temeiurile avute în vedere la luarea şi ulterior prelungirea măsurii preventive, s-a constatat că aceste temeiuri nu s-au modificat, continuând să justifice privarea de libertate a inculpatului.

Este evident că raportat la natura faptei săvârşite, împrejurările concrete de săvârşire a acesteia şi valorile sociale puse în pericol: infracţiune contra vieţii persoanei, săvârşită pe o stradă a municipiului Timişoara, în imediata vecinătate a unui local public, printr-o modalitate extrem de violentă, de natură să pună în pericol viaţa oricărei persoane care trecea pe acolo – respectiv prin împuşcarea victimei cu o armă de foc letală pe care inculpatul o deţinea fără drept, pe fondul unui conflict spontan ivit în acea seară, precum şi la uşurinţa cu care inculpatul, pe fondul unui simplu conflict, a hotărât să folosească un pistol – instrument apt să producă decesul unei persoane – asupra victimei, se poate observa faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, care justifică menţinerea măsurii preventive a arestării faţă de acesta.

Pe de altă parte, aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kemmache împotriva Franţei, în situaţia în care măsura arestării preventive a fost dispusă pentru protejarea ordinii publice, aceasta este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată. Or, în prezenta cauză, fiind vorba de săvârşirea de către inculpat a unei fapte grave prin care s-a adus atingere dreptului la viaţă – una dintre valorile fundamentale care trebuie protejate -, ţinând cont şi de circumstanţele concrete în care a fost săvârşită, tribunalul a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului, prin gravitatea deosebită a activităţii acestuia şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în comiterea unor astfel de apte, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice, de a spori sentimentul de nesiguranţă al cetăţenilor, care au dreptul de a beneficia de protecţia autorităţilor împotriva oricărei persoane care, prin comportamentul său violent, a adus o atingere gravă dreptului absolut la viaţă al unei alte persoane.

În acest sens, Tribunalul a reţinut că noţiunea de „probe” că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, nu poate fi interpretată în sensul că ar avea ca obiect împrejurări petrecute sau pe cale să se petreacă cu certitudine, care duc la dovedirea vinovăţiei într-un proces penal. Inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Letellier contra Franţei, a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracţiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societăţii o reacţie de nesiguranţă, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat că în privinţa inculpatului este incident în continuare şi temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., materialul probatoriu administrat în cauză conferind indicii pertinente în sensul că, imediat săvârşirii prezumtivei fapte, inculpatul a fugit şi s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, riscul unui asemenea comportament planând în continuare asupra inculpatului. Relevante în acest sens sunt împrejurările că, imediat după comiterea prezumtivei fapte, inculpatul a părăsit locul faptei şi, deşi a fost urmărit de organele de poliţie, a fugit şi s-a ascuns, profitând de o pădure din apropiere, a încercat să scape de obiectul folosit la săvârşirea faptei şi să împiedice descoperirea acestuia de către organele de poliţie, aruncându-l în curtea unui imobil, şi apoi şi-a părăsit domiciliul, plecând în străinătate, precum şi comportamentul inculpatului după prinderea sa de către organele de urmărire, respectiv refuzul categoric al acestuia de a i se recolta probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice, deşi această probă apare ca deosebit de relevantă în vederea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Raportat şi la dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. pr. pen. Tribunalul a constatat că măsura prelungirii arestării preventive se impune şi pentru a permite efectuarea cu celeritate a actelor de urmărire penală necesare finalizării acesteia (efectuarea şi depunerea expertizei genetice), din înscrisurile dosarului reieşind că au fost demarate demersurile pentru efectuarea acestor acte.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că la acest moment procesual interesul general de desfăşurare în bune condiţii a anchetei judiciare, precum şi de protecţie a cetăţenilor primează faţă de interesul inculpatului de a fi judecat în stare de libertate, în condiţiile în care temeiurile care au determinat privarea de libertate a inculpatului nu s-au schimbat, tribunalul a admis cererea parchetului şi a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului cu încă 30 de zile.

În contextul în care a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, tribunalul a respins cererea inculpatului O.H., prin apărător, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, ca nefondată.

Împotriva acestei, încheieri a declarat recurs inculpatul fără a-l motiva, susţinerile orale ale acestuia şi ale apărătorului ales fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând sentinţa recurată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în condiţiile prevăzute de art. 3856 alin. (1) şi (3) C. pr. pen., Curtea a constat că recursul este nefondat.

Temeiul de drept în baza căruia s-a dispus privarea de libertate inculpatului este prevăzut de art. 143 C. pr. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. pr. pen, subzistă şi în prezent şi este de natură să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Din coroborarea textelor de lege rezultă condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca măsura arestării preventive să fie legală şi temeinică: existenţa unor probe sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârşit fapte de natură penală; legea să prevadă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani, existenţa unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, verificând temeiurile de arestare din dreptul intern în respectarea art. 5 paragraful 3 din Convenţie – a apreciat asupra caracterului rezonabil al detenţiei preventive, acceptând doar anumite temeiuri din cele invocate de statele membre. Astfel, detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate în concret, pentru fiecare caz în parte : pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni – Hotărârea Matznetter c. Austriei/ 10.11.1969, pericolul de distrugere a probelor – Hot. Wemhoff c. Germaniei/27.06.1968, riscul presiunii asupra martorilor –Hot. Letellier c. Franţei/26.06. 1991, pericolul de dispariţie al inculpatului – Hot. Neumeister c. Austriei/27.06.1968 sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică – Hot. Letellier c. Franţei/26.06. 1991.

Curtea a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, în privinţa inculpatului planează pericolul de a fi tulburată ordinea publică şi riscul dispariţiei acestuia.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că în la data de 09.12.2011, în jurul orei 05,00, a tras un foc de armă înspre partea vătămată C.M.F., provocându-i leziuni în zona toracică, vindecabile în termen de 15 zile de îngrijiri medicale, faptă petrecută în faţa localului Lepa Brena, situat pe Calea Lugojului din Timişoara.

Starea de fapt reţinută rezultă din, declaraţiile părţii vătămate C.M.F., ale martorilor B.A., G.S.C., S.L.L., B.C.F., P.L.I., recunoaşterea după planşă foto, proces-verbal de percheziţie domiciliară, proces-verbal de redare a convorbirilor telefonice interceptate, procese-verbale de constatare, de cercetare la faţa locului, raport de constatare medico-legală, raport de constatare tehnico-ştiinţifică.

Prin urmare, există indicii temeinice referitoare la implicarea inculpatului în comiterea faptei de natură penală reţinută în sarcina acestuia prin actul de sesizare, faptă pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani.

Împrejurarea sustragerii de la urmărire penală prevăzută de art. 148 lit. a) C. pr. pen. aspect ce a reieşit din faptul că, în chiar noaptea comiterii faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliul său, iar ulterior măsura arestării a fost luată în lipsă.

Aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kemmache împotriva Franţei, în situaţia în care măsura arestării preventive a fost dispusă pentru protejarea ordinii publice, aceasta este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată. Or, în prezenta cauză, fiind vorba de săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni grave împotriva vieţii persoanei, Curtea a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în asemenea fapte, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timişoara a constatat că prelungirea duratei arestării preventive este premisa efectuării cu celeritate a actelor indicate în cuprinsul propunerii, în temeiul art. 159 C. pr. pen. raportat la art. 155 C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. pr. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. a) f) C. pr. pen. şi a considerat că propunerea Parchetului este întemeiată, astfel cum a apreciat şi prima instanţă, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen. a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul O.H. împotriva încheierii penale nr. 6/CC/30.01.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Domenii speta

Spete similare