Decizie de concediere. Indicarea motivelor de fapt ale concedierii colective. Notificarea reprezentanţilor salariaţilor privind concedierea colectivă. Inaplicabilitatea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură asupra salariaţilor une

-Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 69, art. 76 lit. a)

-Legea nr. 130/1996, art. 13 alin. (1) şi alin. (2)

Dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, sunt respectate dacă din conţinutul deciziei de concediere rezultă că s-a procedat la desfiinţarea locului de muncă deţinut de către salariat ca urmare a reorganizării activităţii societăţii, fiind închis punctul de lucru al unităţii dintr-o altă localitate decât cea a sediului ei, punct de lucru în care acesta îşi desfăşura activitatea.

Dispoziţiile art. 69 din Codul muncii, republicat, instituie obligaţia pentru angajator ca, în situaţia concedierii colective, să iniţieze, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, demersuri pentru consultări cu sindicatul, respectiv reprezentanţii salariaţilor. Alegerea reprezentanţilor salariaţilor este atributul exclusiv al salariaţilor, necomportând un amestec din partea angajatorului. Eventualele neregularităţi ce ţin de alegerea reprezentanţilor salariaţilor vizează raporturile dintre aceştia şi persoanele desemnate pentru reprezentare, deoarece valorificarea drepturilor salariaţilor nu poate institui o obligaţie corelativă, în sarcina angajatorului, cu privire la manifestarea de voinţă a salariaţilor.

Potrivit art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 130/1996, părţile aveau obligaţia să precizeze, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate. Dacă societatea angajatoare nu figurează printre unităţile indicate de către părţile care au negociat contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, clauzele sale nu sunt aplicabile salariaţilor acestei societăţii, chiar dacă el este valabil şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 907 din 24 aprilie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 3648 din 20 decembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. 2313/30/2012, a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamanta V.E. în contradictoriu cu pârâta SC R.A.G. SRL Timişoara şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei o compensaţie de 50% din salariul lunar de bază, fiind respinse celelalte cereri. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. 

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin decizia de concediere nr. 169/05.03.2012, contractul individual de muncă nr. 5085749/02.12.2008, încheiat cu reclamanta, a încetat în baza art. 65 din Codul muncii, ca urmare a concedierii colective şi desfiinţării locului de muncă.

Reclamanta afirmă că decizia contestată nu cuprinde detalierea motivelor de fapt, ceea ce contravine art. 76 din Codul muncii. Conform acestui text de lege, angajatorul nu este obligat să detalieze motivele de fapt care l-au determinat să ia decizia, ci doar să indice motivul care determină concedierea. Dacă ea s-a dispus ca urmare a desfiinţării locului de muncă, această menţiune este suficientă, iar decizia atacată în cauză cuprinde acest element obligatoriu.

Reclamanta a susţinut că, în speţă, procedura reglementată de art. 69 – art. 72 din Codul muncii nu a fost respectată, întrucât notificarea nu a fost comunicată unui reprezentant al salariaţilor mandatat special în acest scop.

Prin notificarea nr. 09 S/20.01.2012, pârâta a adus la cunoştinţa reprezentanţilor salariaţilor intenţia efectuării concedierilor colective la punctul de lucru din Lugoj şi motivele care au determinat concedierea, numărul şi categoriile de salariaţi care urmează să fie afectaţi de concedierea colectivă, măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii, data de la care vor avea loc concedierile, precum şi termenul înăuntrul căruia reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului de salariaţi concediaţi.

Prin adresa nr. 74/02.02.2012, conform prevederilor art. 72 din Codul muncii, pârâta a comunicat Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, intenţia de reorganizare a societăţii şi de disponibilizare a unui număr de 100 de salariaţi, în temeiul art. 65-68 din Codul muncii. Totodată, prin adresa nr. 75/02.02.2012, pârâta a comunicat Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiş intenţia de reorganizare a societăţii şi de disponibilizare a 100 de salariaţi, în baza art. 65-68 din Codul muncii.

Aşadar, pârâta, în calitate de angajator, a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în cadrul procedurii concedierii colective, iar faptul că interesele salariaţilor nu au fost susţinute de un sindicat nu poate afecta valabilitatea procedurii, dat fiind că persoanele încadrate în muncă au libertatea de asociere, ea nefiind îngrădită de angajator. Totodată, modul de desemnare al reprezentanţilor salariaţilor nu constituie o obligaţie a angajatorului, ci un drept al salariaţilor, care pot să-si aleagă reprezentanţi mandataţi în acest scop, potrivit art. 221 – art. 226 din Codul muncii. Reprezentanţii salariaţilor care au semnat de luare la cunoştinţă a notificării sunt cei care au participat la negocieri în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Potrivit art. 65 alin. (2) din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză serioasă şi reală.

Disponibilizarea personalului s-a făcut în concordanţă cu situaţia financiară a societăţii, aflată pe un trend descrescător, prin pierderea multor clienţi şi a comenzilor pentru producţia de încălţăminte, aşa cum rezultă din actele depuse de societate.

Constatând că decizia contestată este temeinică şi legală, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva acesteia, precum şi cererile accesorii privind reîncadrarea pe postul ocupat în cadrul societăţii şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata indemnizaţiilor compensatorii ca urmare a concedierii colective, potrivit art. 76 din Contractul colectiv de muncă pe ramura pielărie-încălţăminte, înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007, în cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate raportat la vechimea în muncă a reclamantei.

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură a fost încheiat pe perioada 2007-2011, iar reclamanta a susţinut că, potrivit art. 19 alin. (2) din acest contract coroborat cu art. 141 din Legea dialogului social nr. 62/2011, el şi-a prelungit valabilitatea, prin acordul părţilor, pe o perioadă de un an, respectiv pe anul 2012.

Conform art. 1 al capitolului „Dispoziţii Generale” din acest contract, prevederile lui se aplică societăţilor comerciale din ramura pielărie - încălţăminte prevăzute în Anexa 1 din contract.

Societatea pârâtă nu este menţionată în Anexa 1 a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Având în vedere art. 133 lit. c) din Legea nr. 62/2011, Tribunalul a constatat că acest contract nu este aplicabil în speţă şi a respins, ca neîntemeiat, petitul privind plata indemnizaţiilor compensatorii în cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate raportat la vechimea în muncă a reclamantei.

Deşi societatea pârâtă a precizat că, la data concedierii, nu a existat un contract colectiv de muncă la nivel de societate, ci doar contractul colectiv de muncă  nr. 224/14.03.2012,  încheiat şi înregistrat ulterior concedierii colective, instanţa de fond  a reţinut că, la nivelul unităţii, a existat un contract colectiv de muncă, înregistrat la Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială a judeţului Timiş sub nr. 721/24.03.2000, care  prevede, la art. 14, că: „în cazul în care concedierea se face pentru motivele prevăzute la art. 12 alin. (1), exceptând lit. e), patronul va acorda acestuia o compensaţie de 50% din salariul lunar de bază, în afara drepturilor cuvenite la zi”.

Pârâta a susţinut că acest contract este desuet şi inaplicabil, deoarece a fost întocmit în baza Legii nr. 130/1996, iar prin art. 244  lit. d) din Legea nr. 61/2011 a fost abrogată Legea nr. 130/1996.

Această alegaţie nu a fost reţinută, întrucât nu are relevanţă că legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul a fost abrogată dacă, la data încheierii lui, au fost respectate cerinţele legii, astfel încât contractul devine obligatoriu pana la încetarea lui.

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, deoarece contractul colectiv de muncă nr. 721/24.03.2000 era în executare la data intrării în vigoare a acestei legi, dat fiind că, la art. 3 alin. (1) din acest contract, se prevede că el se încheie pe o perioadă de 1 an, iar la art. 3 alin. (2) se dispune că îşi păstrează valabilitatea până la încheierea următorului contract colectiv de muncă. Prin urmare,  acest contract a fost valabil şi a produs efecte până la încheierea noului contract colectiv de muncă la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 224/14.03.2012.

Reclamanta a fost concediată pentru motivele prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a) din Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 721/24.03.2000, astfel că este îndreptăţită să beneficieze de indemnizaţia compensatorie reglementată la art. 14 din acest contract, adică 50% din salariul lunar de bază.

În baza art. 274 din Codul de procedură civilă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei civile nr. 3648/20.12.2012, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2313/30/2012, în termenul legal, a declarat recurs reclamanta – recurentă, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii primului petit al cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, aplicarea contractului colectiv de muncă Ia nivel de ramură, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că, în ceea ce priveşte respingerea primului petit al cererii de chemare în judecată, tribunalul a preluat din apărarea făcută de pârâtă, motivarea sa nefiind susţinută de nicio probă.

Decizia de concediere trebuia să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivarea în fapt a concedierii, respectiv în ce constă şi care au fost considerentele care au stat la baza reorganizării şi desfiinţării locului de muncă. Simpla afirmaţie că ar fi avut loc o reorganizare a activităţii nu poate fi considerată că întruneşte cerinţa prevăzută de art. 74 lit. a) din Codul muncii. Situaţia de fapt trebuie indicată în materialitatea ei, nu sub forma unor generalităţi sau afirmaţii vagi. Totodată, trebuie indicate şi dovezile care atestă situaţia de fapt respectivă.

Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit, precis şi clar este necesară, de exemplu, pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) din Codul muncii.

Arătarea faptelor doar în faţa instanţei, cu ocazia soluţionării contestaţiei, nu înlocuieşte omisiunea angajatorului, întrucât, fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerinţelor de formă ad validitatem, nu poate fi acoperită prin confirmare. Prin urmare, prima instanţă a ignorat lipsa explicitării motivelor în fapt a deciziei, luând în considerare explicaţiile ulterioare din cursul procesului, astfel încât este incident art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Actele prevăzute de procedura obligatorie a concedierii colective trebuie semnate de toţi reprezentanţii şi nu numai de o parte din ei, astfel încât se poate concluziona că nu au existat reprezentanţi aleşi de salariaţi, prin vot liber exprimat în cadrul unei adunări generale, şi actele au fost semnate de persoane care s-au aflat în anturajul conducerii. Instanţa de fond a ignorat aceste aspecte. Scopul alegerii reprezentanţilor salariaţilor este acela de a mandata anumite persoane care să apere interesele salariaţilor şi să-i informeze pe aceştia.

Instanţa de fond nu a încuviinţat probele solicitate pentru a face dovada faptului că nu a avut loc adunarea generală de alegere a reprezentanţilor salariaţilor sau că aceştia ar fi adus la cunoştinţa salariaţilor, în vreun fel, că urmează să fie concediaţi. Reclamanta a dovedit, prin pontajele depuse, că, la data de 3 noiembrie 2010, menţionată pe procesul-verbal şi la care se susţine că s-ar fi ales reprezentanţii salariaţilor, 101 persoane din cei 194 semnatari ai tabelului anexat au fost în concediu de odihnă sau în concediu de boală, ceea ce confirmă că nu a avut loc o adunare generală de alegere a reprezentanţilor salariaţilor şi că actele depuse în acest sens de pârâtă au fost fabricate doar pentru a justifica îndeplinirea procedurii concedierii colective prevăzute de lege.

Cu toate că reclamanta nu a solicitat anularea procesului-verbal, ea a invocat suficiente argumente, în faţa instanţei de judecată, care să conducă la concluzia nevalabilităţii acestuia şi a vicierii procedurii de concediere colectivă, împrejurare ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la petitul secundar, recurenta susţine că, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007 a fost valabil şi în anul 2012, potrivit art. 19 alin. (2) din acest contract coroborat cu art. 141 din Legea dialogului social nr. 62/2011, fiindu-i aplicabil în temeiul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 62/2011. Clauzele acestui contract colectiv de muncă produc efecte pentru toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat, indiferent dacă angajatorul a participat sau nu, direct ori prin reprezentare de către o federaţie sau confederaţie, la negocierea şi încheierea lui, date fiind dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (3) din Codul muncii şi natura juridică a contractului colectiv de muncă, şi anume: izvor de drept.

Pârâta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantă ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat, în termenul legal, recurs împotriva aceleaşi hotărâri judecătoreşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în tot a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că, referitor la admiterea petitului având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor compensatorii, în temeiul art. 14 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 721/24.03.2000, considerentele sentinţei recurate sunt confuze, nefiind clare şi precise, cu specificaţii exprese asupra aspectelor de fapt care au dus la convingerea şi aprecierea instanţei.

Având în vedere dispoziţiile art. 3 din contractul colectiv de munca înregistrat sub nr. 721/24.03.2000, prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederilor art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, considerând, fără temei legal, că acest contract produce efecte până la încheierea noului contract colectiv de muncă la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 244/14.03.2012, deşi efectele lui au încetat cel mai târziu la data apariţiei Legii nr. 62/2011, respectiv la data 10.05.2011, date fiind dispoziţiile art. 141 alin. (2) şi ale art. 151 din Legea nr. 62/2011.

Faţă de dispoziţiile art. 244 lit. d) din Legea nr. 62/2011, un contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat în baza unui legi abrogate, devine desuet şi inaplicabil realităţii actuale din domeniul muncii.

Printr-o interpretare a sintagmei „partea care cade in pretenţii” în litera legii şi nu în spiritul ei, instanţa de fond a considerat că, prin admiterea unui singur petit şi respingerea celorlalte petite, pârâta ar fi în culpă procesuală.

Având în vedere soluţia pronunţată şi faptul că pârâta nu poate fi în culpă procesuală, deoarece a dovedit atitudinea sa în cadrul negocierilor purtate cu reclamanta, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, în condiţiile în care acţiunea nu a fost admisă în integralitatea sa.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 din Codul de procedură civilă.

Reclamanta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursurile promovate de către părţi prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Concedierea reclamantei a fost dispusă prin Decizia nr. 169/05.03.2012, emisă de către pârâta SC R.A.G. SRL Timişoara în temeiul art. 65 coroborat cu art. 68 din Codul muncii, republicat.

Sub aspect formal, decizia de concediere a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, întrucât din conţinutul acesteia rezultă că s-a procedat la desfiinţarea locului de muncă deţinut de către reclamantă, ca urmare a reorganizării activităţii societăţii, fiind închis punctul de lucru din localitatea Lugoj. În aceste condiţii nu se poate reţine critica reclamantei-recurente, conform căreia decizia contestată nu cuprinde motivele care au determinat concedierea, expunerea realizată fiind suficientă pentru a permite instanţei de judecată să verifice dacă măsura concedierii a fost decisă ca urmare a reorganizării societăţii, prin închiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj.

De altfel, pârâta a probat desfiinţarea locurilor de muncă de la punctul de lucru Lugoj, adoptată prin Hotărârea AGA nr. 10S/02.02.2012, în baza căreia a fost emisă decizia de concediere, precum şi închiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj, prin înregistrarea modificărilor la Oficiul Registrului Comerţului Timiş.

Referitor la urmarea procedurii concedierii colective, eventualele neregularităţi invocate de către reclamantă, care au în vedere alegerea reprezentaţilor salariaţilor, respectiv semnarea procesului-verbal de către aceştia şi angajator în data de 03.11.2010, în mod corect a reţinut prima instanţă că alegerea reprezentanţilor salariaţilor este atributul exclusiv al salariaţilor, necomportând un amestec din partea angajatorului.

Dispoziţiile art. 69 din Codul muncii, republicat, instituie obligaţia pentru angajator ca, în situaţia concedierii colective, să iniţieze, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, demersuri pentru consultări cu sindicatul, respectiv reprezentanţii salariaţilor, îndatorire respectată în speţă. Eventualele neregularităţi ce ţin de alegerea reprezentanţilor salariaţilor vizează raporturile dintre aceştia şi persoanele desemnate pentru reprezentare, deoarece valorificarea drepturilor salariaţilor nu poate institui o obligaţie corelativă, în sarcina angajatorului, cu privire la manifestarea de voinţă a salariaţilor.

 Pe de altă parte, reclamanta, deşi a pretins că salariaţii nu şi-au manifestat voinţa pentru alegerea reprezentanţilor salariaţilor, nu a efectuat nici un demers ulterior în sensul reluării procedurii de alegere a acestora, context în care procesul-verbal din data de 03.11.2010 a produs efecte juridice.

Caracterul efectiv al desfiinţării, precum şi cauza reală şi serioasă a măsurii concedierii, au fost probate de către angajator, care a depus la dosarul cauzei organigramele societăţii angajatoare, dovedind că reorganizarea societăţii s-a realizat prin închiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj şi disponibilizarea salariaţilor.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor compensatorii, părţile din litigiu au prezentat puncte de vedere divergente, faţă de aplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv a contractului colectiv la nivel de unitate.

Reclamanta s-a prevalat, în principal, de dispoziţiile art. 76 din Contractul colectiv de muncă pe ramura pielărie încălţăminte înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007, care prevedea acordarea unei compensaţii în cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate, raportat la vechimea în muncă a salariatului. Acest contract prelungit şi aflat în derulare, conform art. II alin. 2 din Legea nr. 40/2011, nu produce efecte faţă de reclamantă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, deoarece, potrivit art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 130/1996 sub imperiul căreia a fost semnat şi prelungit, părţile aveau obligaţia să precizeze, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate. În cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unităţile componente ale acestora se stabileau şi se precizau de către părţile care negociau contractul colectiv de muncă. Or, în speţă, societatea pârâtă nu figurează printre unităţile indicate de către părţile care au negociat Contractul colectiv de muncă pe ramura pielărie încălţăminte înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007.

În conformitate cu art. 3 alin. 2 din contractul colectiv la nivel de unitate înregistrat la DMPS Timiş sub nr. 72/24.03.2000, în care este reglementată acordarea unei compensaţii de 50% din salariul lunar de bază, în afara drepturilor cuvenite la zi, contractul îşi păstrează valabilitatea, clauzele acestuia continuând să îşi producă efectele şi după expirarea termenului pentru care a fost încheiat, până la încheierea următorului contract colectiv de muncă.

Prin urmare, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr. 72/24.03.2000 a încetat să producă efecte juridice, conform voinţei părţilor, la data de 14.03.2012, dată la care a fost înregistrat noul contract colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 106/14.03.2013, fiind în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, lege care nu a stipulat încetarea tuturor contractelor colective de muncă aflate în executare la momentul aplicării sale. Astfel, în cauză, sunt incidente prevederile art. II alin. 2 din Legea nr. 40/2011, reţinute şi de către prima instanţă, conform cărora contractele colective de muncă, în aplicare la data intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, îşi produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate.

Cum Legea nr. 62/2011 deşi a abrogat explicit Legea anterioară privind contractele colective de muncă, nr. 130/1996 nu a prevăzut că acele contracte la care face referire norma tranzitorie art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, încetează să-şi producă efectele, înseamnă că acestea au rămas valabile până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate, prevăzut în norma tranzitorie, în speţă până la 14.03.2012, când noul contract colectiv de muncă a fost încheiat, cum prima instanţă legal a constatat.

Sentinţa atacată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pentru care a fost admis petitul subsidiar al reclamantei, având ca obiect obligarea pârâtei la plata îndemnizaţiilor compensatorii în temeiul art. 14 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate înregistrat sub nr. 721/24.03.2000, acestea fiind clare şi precise, iar soluţia pronunţată asupra acestui capăt de cerere este legală şi temeinică, fiind susţinută de probatoriul administrat în cauză.

Cu privire la motivul de recurs al pârâtei referitor la nelegalitatea aplicării prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că prima instanţă a aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale şi, în temeiul lor, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Cererea de chemare în judecată a cuprins două petite autonome, şi anume: un petit principal şi unul subsidiar. Având în vedere faptul că prima instanţă a admis petitul subsidiar, pârâta se află în culpă procesuală, impunându-se astfel obligarea acesteia, conform dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, Curtea a constatat că hotărârea recurată este temeinică şi legală, nefiind incidente motivele de recurs invocate de către părţi, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins recursurile promovate de către reclamantă şi de către pârâtă ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare