Drept de superficie. Dobândire. Prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil. Caracter

Drept de superficie. Dobândire. Prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil. Caracter

-Codul civil – art. 480, art. 492, art. 1199, art. 1200

Prezumţia de proprietate instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil este relativă, fiind permisă dovada contrară, iar cel ce a construit pe terenul care era proprietatea sa la data edificării nu are nevoie de acordul proprietarilor ulteriori ai terenului pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei – componentă a dreptului de superficie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1325/R din 16 octombrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 3499/21.11.2012 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 916/290/2012 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar împotriva pârâtei S.L.I.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea înregistrată sub nr. 134/290/2010, reclamanta S.L.I. a solicitat instanţei să constate că imobilul construcţie cunoscut sub denumirea de „Pavilionul 2”, proprietatea pârâtului, folosit de aceasta ca imobil de apartamente cu destinaţia de locuinţe sociale, este amplasat în întregime pe terenul reclamantei, evidenţiat în CF Reşiţa, nr. cad. 50, teren în suprafaţă de 520 mp; să oblige pârâtul să plătească lunar o sumă de bani (minim 2 euro/mp) cu titlu de chirie-despăgubire corespunzătoare pentru lipsirea de folosinţă a acestui teren-începând cu data de 25.07.2007, dată la care reclamanta a devenit proprietara terenului; în subsidiar, obligarea pârâtului la plata lunară a unei sume de bani (minim 2 euro/mp) cu titlu de chirie (despăgubire pentru lipsa de folosinţă a acestui teren) începând cu data promovării prezentei acţiuni; cu obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, considerând că se impune recunoaşterea dreptului de superficie pe terenul în cauză pentru construcţia cunoscută sub denumirea de Pavilionul nr.2, deoarece această construcţie are destinaţia de locuinţe sociale, nu aduce venit la bugetul local, pârâta nepermiţându-şi să plătească chirie.

Prin sentinţa civilă nr. 2702 din data de 21.09.2011, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor declarate, a fost admisă acţiunea reclamantei S.L.I., constatându-se că imobilul construcţie cunoscut sub denumirea de „Pavilionul 2”, proprietatea pârâtului, folosit de acesta ca imobil de apartamente cu destinaţia de locuinţe sociale, este amplasat în întregime pe terenul reclamantei, evidenţiat în CF Reşiţa.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei contravaloarea în lei a 2,11 euro/mp/lună cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea reclamantei de dreptul de folosinţă asupra terenului menţionat mai sus, pe durata existenţei construcţiei, începând cu data comunicării hotărârii.

Cererea pârâtului Municipiul Reşiţa prin Primar privind constatarea dreptului de superficie, disjunsă prin sentinţa civilă mai sus menţionată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Reşiţa sub nr. 916/290/2012.

Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut că nu există un titlu conform căruia proprietarul actual al terenului să permită edificarea construcţiilor cunoscute sub denumirea de „Pavilion 2” şi prin aceasta, lipsirea proprietarului de folosinţa acestui teren. Nu există nici vreun act juridic prin care proprietarii anteriori ai terenului (alţii decât Statul Român) să-şi fi dat acordul pentru instituirea acestui dezmembrământ al dreptului lor de proprietate.

Apelul declarat de reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar împotriva sentinţei a fost admis prin decizia civilă nr. 105/A/23.05.2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 916/290/2012.

În consecinţă,sentinţa a fost schimbată în sensul că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, astfel: s-a constatat că reclamantul este proprietarul construcţiei „Pavilion 2” edificată pe terenul pârâtei în suprafaţă de 520 mp, înscris în CF Reşiţa; s-a constituit în favoarea reclamantului un drept de superficie pentru suprafaţa de 520 mp ocupată de construcţie; a fost respins capătul de cerere având ca obiect constituirea dreptului de superficie cu titlu gratuit.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, care a criticat-o pentru nelegalitate şi a solicitat modificarea ei cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.

În motivare a invocat că, în cauză nu există un titlu în baza căruia pârâta-proprietar să permită edificarea construcţiei şi, pe cale de consecinţă, lipsirea sa de folosinţa terenului, că nici proprietarii anteriori ai terenului nu şi-au dat acordul pentru instituirea dezmembrământului şi că pârâta nu a renunţat la dreptul de a solicita dobândirea în proprietate a construcţiei în litigiu.

Examinând decizia recurată, Curtea a avut în vedere că dreptul de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate reprezintă o suprapunere a drepturilor de proprietate ce aparţin titularilor diferiţi: dreptul superficiarului asupra edificatelor (lato sensu) aflate pe terenul altuia, superficiarul având şi un drept de folosinţă asupra terenului pe care se găseşte edificatul.

Corespunde realităţii că, în baza art. 492 Cod civil, orice construcţie aflată pe un teren este prezumat a fi realizată de proprietarul terenului şi, pe cale de consecinţă, în patrimoniul acestuia, însă acelaşi art. 492 prevede că prezumţia operează „până ce se dovedeşte din contră”, fiind, astfel, relativă.

În cauză, pârâta-proprietar al terenului nu a susţinut dreptul său de proprietate asupra edificatului; dimpotrivă, învederând că Pavilionul 2 – proprietatea reclamantului se găseşte pe terenul său, a solicitat de la acesta din urmă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în dosarul nr. 134/290/2010 al Judecătoriei Reşiţa, cerere irevocabil admisă, irevocabil reţinându-se şi calitatea de proprietar a reclamantului (în prezenta cauză) asupra pavilionului construit în perioada 1965-1970.

Or, la acea dată, proprietar al terenului pe care a fost edificată construcţia era Statul Român; abia în anul 1991 SC „C.” SA şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991.

În aceste condiţii, susţinerile pârâtei recurente referitoare la lipsa acordului proprietarului terenului de la acea dată în sensul realizării construcţiei sunt neîntemeiate, statul edificând pavilionul pe propriul teren, fiind fără relevanţă modalitatea în care terenul a intrat în proprietatea sa. Pe de altă parte, câtă vreme construcţia a fost ridicată în acea perioadă şi în aceste condiţii, un acord al proprietarilor ulteriori ai terenului nu este necesar pentru dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra construcţiei.

La acea dată s-a născut şi dreptul de folosinţă asupra terenului în favoarea proprietarului construcţiei, proprietarii ulteriori ai terenului dobândindu-l grevat de acest drept de folosinţă.

Corespunde realităţii că pârâta nu a renunţat, conform propriilor sale susţineri, la a invoca accesiunea ca mod de dobândire în proprietate a construcţiei, însă ea nu o mai poate face, câtă vreme incidenţa dispoziţiilor art. 494 din Codul civil de la 1864 (referitoare la construcţia edificată pe terenul altuia, în lipsa convenţiei ori a permisiunii legii) este exclusă de răsturnarea prezumţiei instituite de dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864.

În consecinţă, în mod legal a recunoscut tribunalul dreptul de superficie în favoarea reclamantului.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul pârâtei.

Domenii speta

Spete similare