Demisie fără preaviz. Consecinţa neîndeplinirii cerinţelor legale privitoare la demisia fără preaviz. Momentul până la care se poate emite o decizie de concediere disciplinară a salariatului care a formulat o cerere de demisie

Demisie fără preaviz. Consecinţa neîndeplinirii cerinţelor legale privitoare la demisia fără preaviz. Momentul până la care se poate emite o decizie de concediere disciplinară a salariatului care a formulat o cerere de demisie

Codul muncii: art. 81 alin. (7) şi alin. (8)

În condiţiile în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (8) din Codul muncii, iar demisia este un act juridic unilateral al salariatului care produce efecte, respectiv încetarea contractului individual de muncă, la data expirării termenului de preaviz, potrivit art. 81 alin. (7) din Codul muncii, fără a fi necesară aprobarea sa de către angajator, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă, la momentul emiterii deciziei de concediere disciplinară, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, a încetat prin demisie ca urmare a expirării termenului de preaviz.

Instanţa de judecată poate să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere doar în situaţia în care constată că raportul juridic de muncă nu a încetat prin demisia salariatului. Aceasta întrucât abaterile disciplinare săvârşite de către salariat, anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, pot fi sancţionate doar dacă decizia de sancţionare disciplinară este emisă înainte de încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a demisiei salariatului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 457 din 14 mai  2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2477/24.10.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4887/30/2013, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta B.A.M. în contradictoriu cu pârâta SC „P. M&G” SRL Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre,  tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta a avut funcţia de inginer topograf la societatea pârâtă, începând cu data de 20.09.2011, având încheiat un contract individual de muncă pe durată determinată de 6 luni până la data de 19.03.2012, prelungit cu 6 luni, respectiv până la data de 19.09.2012. Prin actul adiţional din data de 08.08.2012, durata contractului individual de muncă a fost schimbată în durată nedeterminată.

La data de 04.02.2013, reclamanta a depus o cerere de demisie, înregistrată sub nr. 84/04.02.2012, prin care solicita să i se acorde şi diferenţa de salariu de 300 lei pentru luna decembrie, respectiv până la momentul demisiei.

Ulterior, dar în aceiaşi zi, reclamanta a depus o a doua cerere, înregistrată sub nr. 87/94.02.2013, prin care a solicitat demisia fără preaviz, cu motivarea că nu au fost respectate obligaţiile din contractul individual de muncă, referitoare la salariu şi la programul de lucru.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă şi cum recunoaşte reclamanta, aceasta, începând cu data de 05.02.2013, nu s-a mai prezentat la lucru.

În data de 11.03.2013, pârâta a emis decizia nr. 76, prin care a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, ca urmare a sancţionării disciplinare a salariatei, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

În decizie s-a reţinut că salariata nu a respectat şi nu a îndeplinit sarcinile de serviciu cu privire la predarea actelor constatate lipsă din dosarul lucrării UAT Borş şi, începând cu data de 05.02.2013, a absentat nemotivat de la serviciu.

Reclamanta a susţinut că raporturile de munca dintre părţi au încetat prin demisie fără preaviz, datorită neplăţii drepturilor salariale aferente lunii decembrie, în cuantum de 300 lei şi a neplăţii acestora până la data formulării cererii de demisie.

Având în vedere dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Codul muncii, instanţa de fond a apreciat că pârâta a făcut dovada achitării salariului pe luna decembrie 2012 către reclamanta B.A., potrivit foii de depunere în numerar la ING, încă din luna noiembrie, întrucât reclamanta a formulat cerere de concediu pentru luna decembrie.

La ultimul termen de judecată, reclamanta a arătat că suma de 300 lei reprezintă diurna de până la 350 lei aferentă lunii decembrie 2012, ce trebuia plătită în ianuarie 2013. Această susţinere nu a fost reţinută de către prima instanţă, întrucât nu se regăseşte pe cererea de demisie, iar în luna decembrie 2012, reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă timp de 19 zile lucrătoare şi nu a arătat temeiul în baza căruia i s-ar fi cuvenit această diurnă.

Din contractul individual de muncă nr. 41/19.09.2011 lit. J pct. 4 rezultă că data la care se plătea salariul reclamantei a fost stabilită, de comun acord, la data de 25 a lunii următoare.

Raportat la acest aspect, la data depunerii cererii de demisie: 04.02.2013, societatea pârâtă nu era restantă la plata salariului pe luna ianuarie 2013, întrucât scadenţa acestuia era în data de 25.02.2013.

Din condicile de prezenţă şi probele administrate în cauză nu rezultă că societatea pârâtă nu ar fi respectat programul de lucru menţionat în contractul individual de muncă al reclamantei.

Reclamanta, la datele de 11.02.2013, 14.02.2013 şi 15.02.2013, a solicitat societăţii eliberarea foii de lichidare. Instanţa de fond a reţinut că nu este adevărat că societatea nu i-a comunicat dacă renunţă sau nu la termenul de preaviz, deoarece, prin notificarea nr. 93/05.2013, trimisă prin curierat rapid, reclamanta a fost înştiinţată că nu devin incidente prevederile art. 81 alin. (8) din Codul muncii referitoare la demisia fără preaviz şi că, pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele.

Analizând decizia contestată, instanţa de fond a constatat că ea a fost emisă cu respectarea obligaţiilor impuse de art. 247 şi următoarele din Codul muncii, fiind efectuată cercetarea disciplinară prealabilă, prevăzută de art. 251 din Codul muncii, aşa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare disciplinara nr. 160/28.02.2013, şi cuprinde toate menţiunile stabilite, sub sancţiunea nulităţii, prin art. 252 din Codul muncii..

În cursul anului 2012, reclamanta a fost numită responsabil/manager al lucrării „Înregistrarea sistematică a imobilelor din lot 1, UAT Borş", asumându-şi, prin semnătură, o serie de obligaţii pentru proiectul în derulare.

Prin procesul-verbal de constatare nr. 82/01.02.2013, s-a constatat că pârâta are lipsuri în documentaţia întocmită de salariată, astfel: oferta acceptată de beneficiar, procesul-verbal de predare-recepţie a lucrărilor, întârzieri în realizarea etapelor contractuale şi a termenelor de execuţie.

Aceste aspecte au fost confirmate prin efectuarea cercetării disciplinare şi menţionate în procesul-verbal din 28.02.2013, ce a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Având în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, instanţa de fond a apreciat ca fiind justificată aplicarea celei mai drastice sancţiuni disciplinare, în considerarea criteriilor prevăzute de art. 250 din Codul muncii, sancţiunea aplicată fiind proporţională cu faptele comise

Prin urmare, văzând motivele invocate de către reclamantă şi probele administrate, la solicitarea reclamantei şi a pârâtei, potrivit art. 272 din Codul muncii,  tribunalul a reţinut că decizia atacată este temeinică si legală.

Împotriva sentinţei civile nr. 2477/24.10.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4887/30/2013, în termenul legal, a formulat apel reclamanta-apelantă B. A.M., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că, prin sentinţa civilă apelată, s-a reţinut o stare de fapt nereală şi au fost aplicate greşit dispoziţiile legale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului de muncă din iniţiativa angajatorului şi să se dea eficienţă cererii de demisie depusă de către ea la data de 04.02.2013.

Începând cu data de 15.08.2012, reclamanta a prestat activitatea pe raza comunei Borş, venind la Timişoara o dată la două săptămâni. A avut o strânsă colaborare cu directorul general al societăţii, în sensul că lua decizii împreună cu dânsul, în urma discuţiilor telefonice şi raporta zilnic activităţile desfăşurate. Faptul că era apreciată de conducerea societăţii pentru rapiditatea cu care rezolva toate problemele l-a dovedit parţial cu martora propusă, respectiv cu N.A., care a declarat că i s-a acordat şi un bonus, o primă drept răsplată pentru activitatea desfăşurată.

Ulterior, au existat discuţii cu directorul general despre numărul mic de angajaţi ce lucrau pe acest proiect şi că, în aceste condiţii, nu se vor putea respecta termenele impuse în caietul de sarcini. Din acest considerent, reclamanta a depus eforturi uriaşe şi a reuşit să devanseze termenul pentru efectuarea măsurătorilor topografice, revenind la sediul firmei înainte de sărbătorile de iarnă: 19.12.2012, moment în care societatea a intrat faptic în posesia maşinii şi a aparaturii ce a deţinut-o pe perioada delegaţiei la Borş. Totodată, a intrat în concediu de odihnă din data de 19 decembrie 2012, iar nu din data de 1 decembrie 2012, cum a reţinut eronat instanţa de fond, având un număr de 8 zile de concediu de odihnă.

Din data de 07.01.2013, reclamanta urma să înceapă lucrul şi să prelucreze un volum foarte mare pentru 4 persoane, câte au rămas pe acest proiect, deoarece restul au demisionat. În aceste condiţii, proiectul progresa lent. Reclamanta l-a informat pe directorul general, prin nenumărate rapoarte şi discuţii telefonice, iar acesta s-a enervat. Pe fondul nemulţumirilor sale legate de drepturile salariale ce i se cuveneau şi nu i s-au plătit, în data de 04.02.2013, reclamanta şi-a prezentat demisia.

Iniţial, a depus o cerere de demisie înregistrată sub nr. 84/04.02.2013, prin care solicita „să i se acorde demisia la zi, cât şi diferenţa de salariu - 300 lei pentru luna decembrie şi până la momentul respectiv”. Ulterior, în aceiaşi zi, a depus a doua cerere cu nr. 87/04.02.213, prin care solicita demisia fără preaviz, conform art. 81 alin. 8 din Codul muncii, deoarece nu au fost respectate obligaţiile din contractul individual de muncă, referitor la salariu şi la programul de lucru. Societatea nu i-a comunicat dacă renunţă sau nu la termenul de preaviz. Începând cu data de 05 februarie 2013, reclamanta nu s-a mai prezentat la lucru şi a aşteptat să primească un răspuns.

După expirarea celor 30 de zile, stabilite de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, respectiv în data de 11.03.2013, s-a emis decizia nr. 76, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, conform art. 248 alin 1 lit e din Codul muncii.

Astfel, societatea angajatoare nu a respectat termenul prevăzut de legiuitor şi nu a ţinut cont de faptul că reclamanta şi-a prezentat demisia, iar raporturile de muncă au încetat încă din data de 5 martie 2013.

Instanţa de fond nu a analizat tardivitatea emiterii deciziei, care era prioritară, şi nu a motivat respingerea acestei apărări.

Unicul motiv pentru care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă l-a reprezentat „absentarea nemotivată de la programul de lucru al contestatoarei începând cu data de 5 februarie 2013”, deşi absenţa de la serviciu numai poate fi caracterizată ca o abatere disciplinară dat fiind că raporturile de muncă au încetat prin demisie.

Referitor  la  demisia  sa, susţine că greşit a apreciat instanţa de fond că i-au fost acordate drepturile salariale. În realitate, nu a primit salariul pe lunile noiembrie – decembrie 2012 şi diurna pe luna decembrie, cât a fost în deplasare la Borş. Salariul lunar era de 1400 lei/lunar.

Ultimul salariu primit a fost pentru luna octombrie 2013, plătit în luna noiembrie 2012, iar nu în avans pe luna decembrie, cum a reţinut eronat tribunalul. Întotdeauna se plătea salariul pentru luna anterioară.

Societatea pârâtă nu a depus statele de plată din lunile decembrie şi noiembrie 2012, întrucât nu au existat niciodată, iar fiind închidere de an, nu se puteau reface aşa cum s-a procedat cu cele din anul 2013. O dovadă în acest sens este faptul că, pe borderoul de plată din lunile ianuarie şi februarie 2013, nu apare semnătura sa, ca de altfel nici pe condica de prezenţă, întocmită ulterior.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 476 – art. 478 alin. (2) şi ale art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca  nefondat.

Apelanta a depus răspunsul la întâmpinare, prin care reiterează motivele invocate în cererea de apel.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

La data de 04.02.2013, reclamanta a depus o cerere de demisie „la zi”, înregistrată sub nr. 84/04.02.2012, prin care solicita să i se acorde şi diferenţa de salariu de 300 lei pentru luna decembrie, respectiv până la momentul demisiei.

Ulterior, dar în aceiaşi zi, reclamanta a depus o nouă cerere de demisie, înregistrată sub nr. 87/94.02.2013, prin care a solicitat demisia fără preaviz, în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii, cu motivarea că „nu au fost respectate obligaţiile din contractul individual de muncă, referitoare la salariu şi la programul de lucru”.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă şi cum recunoaşte reclamanta, aceasta, începând cu data de 05.02.2013, nu s-a mai prezentat la lucru.

Prin notificarea nr. 93/5.02.2013, pârâta i-a comunicat reclamantei că a apreciat ca neîntemeiate motivele invocate de către ea în susţinerea cererii de demisie fără preaviz, astfel încât a calificat-o ca o demisie cu preaviz. Totodată, i-a solicitat să se prezinte la locul de muncă pe perioada preavizului de 20 de zile lucrătoare, în cadrul programului obişnuit, în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aducându-i la cunoştinţă că refuzul de a se prezenta la serviciu sau de a executa sarcinile încredinţate de către angajator poate atrage sancţionarea sa disciplinară, conform art. 248 lit. e) din Codul muncii. Această notificare a fost transmisă reclamantei printr-un serviciu de curierat rapid, dar nu i-a fost efectiv comunicată, întrucât ea a refuzat primirea, aşa cum rezultă din menţiunea făcută de curier pe înscrisul care trebuia să confirme primirea ei, contrar alegaţiilor apelantei, care susţine, fără dovezi, că nu a primit-o dat fiind că nu era acasă la momentul când curierul a venit să i-o înmâneze. Această împrejurare nu are, însă, relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei, întrucât efectele demisiei reclamantei se vor analiza prin raportare la probele administrate în cauză coroborate cu prevederile art. 81 din Codul muncii. 

Din motivarea celor două cereri de demisie, înregistrate la unitatea angajatoare în aceeaşi zi, respectiv în data de 4.02.2013, rezultă că reclamanta a formulat o cerere de demisie fără preaviz, invocând că angajatorul nu a îndeplinit o parte din obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă, respectiv cele referitoare la programul de lucru şi la plata drepturilor salariale, întrucât nu i-a plătit diferenţa de salariu de 300 lei pentru luna decembrie, respectiv până la momentul demisiei.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că societatea pârâtă nu a respectat programul de lucru în cazul reclamantei. Martora N.A., propusă de către reclamantă, nu a declarat că angajatorul nu respecta programul de lucru al salariaţilor şi nici nu putea cunoaşte, în mod direct, situaţia reclamantei la momentul formulării cererii de demisie, dat fiind că ea nu mai avea calitatea de angajat al societăţii pârâte din data de 20.09.2012.

Prin cererea înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 582/31.10.2012, reclamanta a solicitat acordarea concediului de odihnă, cuvenit pentru anul 2012, în perioada 1.12.2012-31.12.2012. Această cerere a fost aprobată de către angajator, aşa cum rezultă din menţiunile înscrise pe ea. Din foaia colectivă de prezenţă pe luna decembrie 2012 coroborată cu statul de plată aferent aceleiaşi luni, rezultă că reclamanta a efectuat concediul de odihnă în perioada 1.12.2012-31.12.2012, conform solicitării sale, nefiind administrate, de către ea, probe care să dovedească o altă situaţie de fapt. Drepturile salariale cuvenite reclamantei pentru luna decembrie 2012 au fost achitate în avans, potrivit art. 150 alin. 3 din Codul muncii, aşa cum rezultă din borderoul de plată salarii, întocmit de P.N. şi aflat la fila 123 din dosarul de fond, statul de plată aferent lunii decembrie 2012, chitanţa de depunere numerar aflată la fila 126 din dosarul de fond, lista de avans chenzinal pe luna decembrie 2012 şi declaraţia martorei P.N. În acest context, reclamanta nu era îndreptăţită la diurnă pentru luna decembrie 2012, fiind în concediu de odihnă. Pentru luna ianuarie 2013, drepturile salariale urmau a fi achitate, conform contractului individual de muncă, la data de 25 februarie 2013, astfel încât, la momentul formulării cererii de demisie, plata acestora nu devenise scadentă.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea constată că instanţa de fond a reţinut corect că reclamanta nu a dovedit neîndeplinirea de către angajator a obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă cu privire la programul de lucru şi la plata drepturilor salariale, astfel încât nu erau incidente prevederile art. 81 alin. (8) din Codul muncii pentru a se putea aprecia că încetarea contractului individual de muncă, încheiat între părţi, a avut loc la data de 4.02.2013, data depunerii cererii de demisie.

În condiţiile în care, în cauză, nu erau aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (8) din Codul muncii, iar demisia este un act juridic unilateral al salariatului care produce efecte, respectiv încetarea contractului individual de muncă, la data expirării termenului de preaviz, potrivit art. 81 alin. (7) din Codul muncii, fără a fi necesară aprobarea sa de către angajator, prima instanţă trebuia să verifice, raportat şi la motivele cererii de chemare în judecată, dacă, la momentul emiterii deciziei de concediere contestate prin acţiunea pendinte, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, a încetat prin demisie ca urmare a expirării termenului de preaviz. Tribunalul putea să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere doar în situaţia în care constata că el nu a încetat prin demisia salariatei. Aceasta întrucât abaterile disciplinare săvârşite de către salariat, anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, pot fi sancţionate doar dacă decizia de sancţionare disciplinară este emisă înainte de încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a demisiei salariatului.

Art. 81 alin. (4) din Codul muncii prevede că, în cazul demisiei, termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, iar art. 81 alin. (5) din Codul muncii, că, pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele.

Prin contractul individual de muncă, încheiat între părţi, s-a convenit ca termenul de preaviz, în cazul demisiei reclamantei, să fie de 20 de zile lucrătoare.

În speţă, demisia reclamantei a fost înregistrată la angajator la data de 4.02.2013, astfel încât termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare a expirat la data de 5.03.2013. Prin urmare, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, a încetat, în temeiul art. 81 alin. (7) din Codul muncii, la data de 5.03.2013, aşa cum susţine reclamanta-apelantă. 

La data de 11.03.2013, pârâta a emis decizia nr. 76 de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (disciplinar), decizie prin care a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, reţinând că salariata nu a respectat şi nu a îndeplinit sarcinile de serviciu cu privire la predarea actelor constatate lipsă din dosarul lucrării UAT Borş şi, începând cu data de 05.02.2013, a absentat nemotivat de la serviciu.

Curtea constată că la data emiterii deciziei de concediere contestate, respectiv la data de 11.03.2013, între părţi nu mai existau raporturi de muncă, dat fiind că ele au încetat, potrivit celor expuse anterior, la data de 5.03.2013, prin demisia reclamantei, iar decizia nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, emisă de către pârâta SC P. M&G SRL Timişoara, este nelegală. Prin urmare, dat fiind că decizia nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, emisă de către pârâta SC P. M&G SRL Timişoara, este lovită de nulitate absolută, nu mai este necesară analizarea, de către instanţa de judecată, a motivelor de apel referitoare la temeinicia acesteia prin raportare la dispoziţiile art. 81 alin. (5) din Codul muncii.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art. 80 alin. 1 şi ale art. 80 alin. (4), alin. (5) şi alin. (7) din Codul muncii, Curtea a admis apelul reclamantei, ca fondat, şi a schimbat hotărârea apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta B.A.M. împotriva pârâtei SC P. M&G SRL Timişoara, a anulat decizia nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, emisă de către pârâta SC P. M&G SRL Timişoara, şi a constatat încetarea contractului individual de muncă, încheiat între părţi, la data expirării termenului de preaviz: respectiv la data de 5.03.2013, respingând în rest acţiunea reclamantei, respectiv în ceea ce priveşte constatarea încetării contractului individual de muncă la data de 4.02.2013, ca urmare a demisiei fără preaviz. 

În baza art. 453 alin. (1) Cod de procedură civilă, a obligat pârâta-intimată la plata către reclamanta-apelantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi în apel, constând din onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare