Procedura insolvenţei. Renunţarea practicianului în insolvenţă de a exercita, în continuare, mandatul de administrator judiciar, în consorţiu cu un alt practician în insolvenţă. Regim juridic aplicabil. Dreptul practicianului în insolvenţă renunţător

Procedura insolvenţei. Renunţarea practicianului în insolvenţă de a exercita, în continuare, mandatul de administrator judiciar, în consorţiu cu un alt practician în insolvenţă. Regim juridic aplicabil. Dreptul practicianului în insolvenţă renunţător la plata cheltuielilor de procedură avansate din fonduri proprii. Admisibilitate

Legea nr. 85/2006: art. 19, art. 21, art. 22

Din lectura dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 85/2006, rezultă că un practician în insolvenţă poate refuza numirea sa în calitate de administrator sau lichidator judiciar al unei debitoare insolvente, fiind obligat să notifice refuzul instanţei de judecată în termen de 5 zile de la numire. Totuşi, singura sancţiune ce poate fi aplicată practicianului de insolvenţă, în cazul nerespectării termenului de notificare a refuzului, fără motive temeinice, este amenda judiciară. Însă, chiar şi într-o astfel de ipoteză, refuzul primirii însărcinării, chiar comunicat tardiv, presupune aplicarea dispoziţiilor art. 19 din acelaşi act normativ, adică desemnarea provizorie de către instanţă a unui alt practician de insolvenţă care va fi ulterior confirmat de adunarea generală a creditorilor sau, dimpotrivă, adunarea generală va desemna un alt practician, agreat de majoritatea creditorilor.

Un al doilea caz este reglementat de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform căruia, în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice.

Deşi Legea nr. 85/2006 nu prevede expres, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar este un mandatar, iar raportul juridic dintre acesta şi adunarea creditorilor care îl confirmă sau îl numeşte sunt raporturi specifice contractului de mandat cu titlu oneros, cu derogările corespunzătoare impuse de specificul procedurii insolvenţei.

Aşa fiind, în completarea dispoziţiilor speciale şi derogatorii cuprinse în Legea nr. 85/2006, sunt pe deplin aplicabile toate prevederile legale ce reglementează contractul de mandat, inclusiv cele referitoare la posibilitatea mandatarului de a renunţa la mandat, cuprinsă în art. 1556 din Codul civil din 1864, renunţare care poate fi urmată de obligarea mandatarului la daune interese, dacă a produs vreun prejudiciu părţii adverse, mai ales în cazurile mandatului cu titlu oneros, când răspunderea mandatarului se apreciază cu o rigurozitate sporită [art. 1540 alin. (2) Cod civil]. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor generale referitoare la mandat cu prevederile speciale cuprinse în art. 22 din Legea nr. 85/2006, în cazul mandantului din cadrul procedurii insolvenţei (adunarea creditorilor), acesta nu poate revoca mandatul acordat practicianului în insolvenţă, ci înlocuirea acestuia se poate dispune la cererea adunării generale a creditorilor (mandant), doar de către instanţa de judecată şi numai pentru motive temeinice.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 85/2006 nu prevede expres posibilitatea practicianului în insolvenţă de a renunţa la însărcinarea primită oricând în cursul procedurii, o astfel de concluzie decurge din aplicarea principiilor generale ce guvernează raportul juridic de mandat ce se naşte între practician şi adunarea generală a creditorilor care îl confirmă ori îl numeşte, stabilindu-i totodată şi remuneraţia.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, atribuţia de a cenzura cuantumul cheltuielilor de procedură aparţine judecătorului sindic, din oficiu sau în urma unei contestaţii formulată de partea interesată. Astfel, potrivit acestui text de lege, administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, raportul urmând a se depune la dosarul cauzei şi a se publica în Buletinul procedurilor în insolvenţă, putând fi contestat de oricare participant la procedură în măsura în care invocă o vătămare şi justifică un interes legitim [art. 21 alin. (2) din lege].

Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, înlocuirea administratorului judiciar, din oficiu, sau la cererea adunării creditorilor se face în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea celor două părţi ale raportului juridic de mandat, tocmai pentru că în cadrul acestei proceduri se pot soluţiona toate cererile ori excepţiile legate de încetarea contractului de mandat, prin care, îndreptăţirea mandatarului la cheltuielile avansate în interesul mandantului, îndreptăţirea acestuia la o parte din onorariu pentru activitatea desfăşurată, eventualele despăgubiri ce pot fi solicitate de către mandant pentru renunţarea intempestivă şi păgubitoare etc. Aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile şi în cazurile în care se iveşte o renunţare la mandat din partea mandatarului (practicianului de insolvenţă), astfel că nu se poate considera că instanţa de judecată a depăşit atribuţiile sale prin faptul că a luat în dezbaterea contradictorie a părţilor şi cererea accesorie formulată privind patrimoniul din care se va suporta în final cheltuielile de procedură avansate din propriile fonduri de către practicianul în insolvenţă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 213 din 2 aprilie 2014, dr. M.B.

Prin încheierea din 3 octombrie 2013, pronunţată în dosarul nr. 32/100/2009, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Timiş a lua act de cererea de renunţare la mandat a practicianului în insolvenţă R.P. SPRL; a încuviinţat cererea administratorului judiciar R.P. SPRL, privind plata cheltuielilor de procedură în cauza privind pe debitoarea Compania Naţionala a Metalelor Preţioase si Neferoase Remin SA, dispunând achitarea sumei de 919,55 lei conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 din fondul debitoarei; totodată, a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi efectuarea menţiunilor; a prorogat discutarea cererii formulate de foştii administratorii judiciari P.G. IPURL şi P.I. IPURL de confirmare a onorariului negociat cu debitoarea pentru citarea prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a creditorilor şi salariaţilor debitoarei; a acordat termen pentru continuarea procedurii.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că practicianul în insolvenţă R.P. SPRL a formulat o cerere de renunţare la mandat în temeiul art. 11 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, judecătorul sindic constatând faptul că, cheltuielile de administrare a procedurii în prezentul dosar au fost suportate de administratorul judiciar, a admis cererea acestuia cu privire la plata sumei de 919,55 lei, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 din fondul debitoarei.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs creditoarea SC M.W.P. SRL, solicitând în principal, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul de a se dispune publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a menţiunii privind renunțarea; în subsidiar, a solicitat modificarea încheierii recurate, în sensul anulării hotărârii judecătorului sindic privind achitarea cheltuielilor de procedură în sumă de 919,55 lei din fondul debitoarei către administratorul judiciar R.P. SPRL.

Creditoarea recurentă a considerat că judecătorul sindic, prin modul de soluţionare a cererii de renunţare la mandat a practicianului în insolvenţă R.P. SPRL şi dispunerea publicării în BPI a menţiunii privind renunţarea, a creat o nouă procedură neprevăzută de lege.

S-a arătat că în litera şi spiritul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei nu există instituţia "renunţării la mandat" de către administratorul judiciar, fiind instituite prin art. 22 doar "refuzul numirii" şi "înlocuirea pentru motive temeinice" a administratorului judiciar.

S-a susţinut că deşi judecătorul sindic, în considerentele încheierii recurate raportat la cererea de renunţare la mandat a administratorului judiciar R.P. SPRL (parte din consorţiul format din practicienii în insolvenţă CM M.M.C. şi R.P. SPRL care a fost numit de acelaşi judecător sindic să înlocuiască administratorii judiciari confirmaţi P.G. IPURL şi P.I. IPURL) a indicat ca temei legal art. 22 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei; în opinia recurentei, judecătorul sindic calificând cererea administratorului judiciar ca un refuz al numirii, nu a aplicat în întregime prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care se completează în acest caz cu prevederile art. 19 din aceiaşi lege.

Recurenta a mai apreciat că în temeiul art. 19 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic trebuia să numească provizoriu un administrator judiciar şi să stabilească termenul pentru adunarea creditorilor, care să desemneze un nou administrator judiciar, fapt nerealizat de judecătorul sindic.

Referitor la încuviinţarea cererii administratorului judiciar R.P. SPRL privind plata cheltuielilor de procedură în cauza privind pe debitoarea CNMPN R. SA şi achitarea acestora în sumă de 919,55 lei conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 din fondul debitoarei, judecătorul sindic, prin excedarea atribuţiilor stabilite de lege în sarcina sa, a aprobat cererea, dispunând achitarea acestora din averea debitoarei.

Creditoarea recurentă a susţinut că în cuprinsul actelor normative care reglementează în materie şi anume Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţilor practicienilor în insolvenţă, nu se regăseşte atribuţia judecătorului sindic de încuviinţare/aprobare a cheltuielilor de procedură efectuate de administratorul judiciar din averea debitoarei, această atribuţie căzând în sarcina creditorilor, Legea nr. 85/2006 stabilind un cadru procedural în acest sens prin art. 21 respectiv 122 (raportat la starea de drept în care se află debitoarea în procedura insolvenţei: procedura generală, respectiv procedura falimentului).

De asemenea, recurenta a apreciat că judecătorul sindic are ca atribuţie doar aprobarea din fondul de lichidare a nivelului remuneraţiei persoanelor de specialitate desemnate de către administratorul judiciar/lichidator în îndeplinirea atribuţiilor sale conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei şi stabilirea remuneraţiei administratorului judiciar/lichidatorului pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă, în cazul în care aceasta urmează a fi plătită din fondul de lichidare constituit conform prevederilor art. 4 din legea insolvenţei, conform art. 19 alin. (2) din aceeași lege.

Examinând recursul declarat de recurenta creditoare SC M.W.P. SRL prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 Cod procedură civilă, cât şi din oficiu în baza art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul creditoarei este nefondat, urmând să fie respins.

În esență, recurenta critică soluția primei instanțe sub două aspecte: modul de soluționare de către tribunal a cererii de renunțare la însărcinarea primită, formulată de administratorul judiciar R.P. SPRL şi respectiv modul de soluţionare de către prima instanţă a solicitării aceluiaşi administrator privind suportarea cheltuielilor de procedură efectuate din fondurile debitoarei.

În ceea ce priveşte prima critică, Curtea constată că, într-adevăr, dispoziţiile Legii nr. 85/2006 nu reglementează expres posibilitatea practicianului de insolvenţă numit de către instanţă şi confirmat de adunarea generală a creditorilor, de a renunţa la însărcinarea primită.

Din lectura dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 85/2006, rezultă că un practician de insolvenţă poate refuza numirea sa în calitate de administrator sau lichidator judiciar al unei debitoare insolvente, fiind obligat să notifice refuzul instanţei de judecată în termen de 5 zile de la numire. Totuşi, singura sancţiune ce poate fi aplicată practicianului de insolvenţă, în cazul nerespectării termenului de notificare a refuzului, fără motive temeinice, este amenda judiciară. Însă, chiar şi într-o astfel de ipoteză, refuzul primirii însărcinării, chiar comunicat tardiv, presupune aplicarea dispoziţiilor art. 19 din acelaşi act normativ, adică desemnarea provizorie de către instanţă a unui alt practician de insolvenţă care va fi ulterior confirmat de adunarea generală a creditorilor sau, dimpotrivă, adunarea generală va desemna un alt practician, agreat de majoritatea creditorilor.

Un al doilea caz este reglementat de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform căruia, în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice.

Contrar aprecierilor recurentei, Curtea constată că cele două cazuri cuprinse în art. 22 din Legea nr. 85/2006, reprezintă doar reglementări suplimentare şi speciale care complinesc principiile generale ce guvernează raportul juridic de mandat ce există între societatea debitoare, adunarea creditorilor şi practicianul de insolvenţă, datorită specificului pe care îl presupune procedura insolvenţei. Acest specific aparte al procedurii insolvenţei face ca administratorul judiciar să întrunească, în acelaşi timp calitatea de mandatar atât al debitoarei, cât pe aceea de mandatar al creditorilor, urmărind deopotrivă maximizarea averii debitoarei, relansarea competitivităţii acesteia pe piaţă şi, în acelaşi timp, realizarea creanţelor creditorilor înscrişi în tabel.

Deşi Legea nr. 85/2006 nu prevede expres, administrator sau lichidatorul judiciar este un mandatar, iar raportul juridic dintre acesta şi adunarea creditorilor care îl confirmă sau îl numeşte sunt raporturi specifice contractului de mandat cu titlu oneros, cu derogările corespunzătoare impuse de specificul procedurii insolvenţei.

Aşa fiind, în completarea dispoziţiilor speciale şi derogatorii cuprinse în Legea nr. 85/2006, sunt pe deplin aplicabile toate prevederile legale ce reglementează contractul de mandat, inclusiv cele referitoare la posibilitatea mandatarului de a renunţa la mandat, cuprinsă în art. 1556 Cod civil anterior, renunţare care poate fi urmată de obligarea mandatarului la daune interese, dacă a produs vreun prejudiciu părţii adverse, mai ales în cazurile mandatului cu titlu oneros, când răspunderea mandatarului se apreciază cu o rigurozitate sporită [art. 1540 alin. (2) Cod civil]. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor generale referitoare la mandat cu prevederile speciale cuprinse în art. 22 din Legea nr. 85/2006, în cazul mandantului din cadrul procedurii insolvenţei (adunarea creditorilor), acesta nu poate revoca mandatul acordat practicianului de insolvenţă, ci înlocuirea acestuia se poate dispune la cererea adunării generale a creditorilor (mandant), doar de către instanţa de judecată şi numai pentru motive temeinice.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 85/2006 nu prevede expres posibilitatea practicianului de insolvenţă de a renunţa la însărcinarea primită oricând în cursul procedurii, o astfel de concluzie decurge din aplicarea principiilor generale ce guvernează raportul juridic de mandat ce se naşte între practician şi adunarea generală a creditorilor care îl confirmă ori îl numeşte, stabilindu-i totodată şi remuneraţia. Aşa fiind, soluţia primei instanţe, de a lua act de renunţarea administratorului judiciar R.P. SPRL la însărcinarea primită, nu poate fi considerată a fi nici nelegală şi nici contrară legii, pentru simplul motiv că Legea nr. 85/2006 nu prevede expres posibilitatea acestuia de a renunţa la mandat, ci este consecinţa aplicării dispoziţiilor generale ale dreptului civil, care nu sunt excluse de la aplicare de nicio normă derogatorie expresă în Legea nr. 85/2006. Altfel spus, prima instanţă nu a realizat altceva decât o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, conform cărora prevederile acestui act normativ, se completează, printre altele şi dispoziţiile Codului de procedură civilă, a Codului civil şi a Codului comercial, şi nu a creat o nouă procedură, aşa cum încearcă recurenta să acrediteze.

Critica recurentei privind nerespectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 85/2006, în sensul că ar fi omis să numească provizoriu un alt administrator judiciar, nu poate fi de asemenea reţinută. Imperativul aplicării acestui text de lege (art. 19 din Legea nr. 85/2006), ar fi existat numai în măsura în care, în urma renunţării la mandat de către R.P. SPRL, societatea debitoare ar fi rămas fără administrator judiciar. Or, aşa cum se poate observa, iniţial a fost desemnat în cauză un consorţiu format din doi practicieni de insolvenţă, respectiv intimata din prezenta cauză şi CII M.M.C., astfel că omisiunea instanţei de a desemna un alt administrator provizoriu, în locul celui care a renunţat, reprezintă o dovadă certă că, în opinia instanţei de judecată, procedura poate fi condusă în continuare şi numai de către celălalt administrator judiciar, aspect ce implică cel puţin cheltuieli procedurale mai reduse.

De altfel, se poate constata că niciuna din aceste măsuri dispuse de către instanţa de fond – constatarea renunţării la mandata din partea R.P. SPRL şi respectiv omisiunea de a mai numi un al doilea practician de insolvenţă, pe lângă cel rămas – nu au fost contestate de către adunarea generală a creditorilor, adică de către subiectul procesual colectiv specific procedurii insolvenţei care a l-a confirmat pe acest practician iniţial. Singurul creditor care a contestat măsurile dispuse de către prima instanţă a fost recurenta din prezenta cauză, Curtea constatând că acesta nu a invocat nicio vătămare procesuală ori de altă natură concretă, cauzată prin măsurile dispuse de către instanţă, ori vătămări pe cale de a se produce datorită consecinţelor pe care le vor genera aceste măsuri.

Numirea în cadrul unei proceduri de insolvenţă a unuia sau a mai multor practicieni de insolvenţă reprezintă o chestiune de apreciere şi de oportunitate astfel că, atâta vreme cât recurenta nu a precizat în ce măsură opţiunea instanţei de fond este de natură a-i cauza vreun prejudiciu ori vreo vătămare procesuală, Curtea concluzionează că nu există nici un motiv pentru care să se poată statua asupra faptului că măsura dispusă de către prima instanţă, de a lua act de renunţarea unuia dintre practicienii numiţi la însărcinarea primită şi de a continua procedura numai cu celălalt practician de insolvenţă ar fi nelegală.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, Curtea constată că nemulţumirea recurentei vizează măsura dispusă de către instanţă, respectiv aceea ca suma de 919,55 lei pretins a fi fost avansată din fonduri proprii de către fostul administrator judiciar al debitoarei dar în interesul procedurii, să fie suportată din fondurile societăţii debitoare.

Principala critică a recurentei se referă la lipsa atribuţiei instanţei de a aproba efectuarea cheltuielilor de procedură din averea debitoarei, ci doar din fondul special de lichidare, în primul caz atribuţia de aprobare a acestor cheltuieli revenind adunării generale a creditorilor.

Aprecierile recurentei nu pot fi primite. Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, atribuţia de a cenzura cuantumul cheltuielilor de procedură aparţine judecătorului sindic, din oficiu sau în urma unei contestaţii formulată de partea interesată. Astfel, potrivit acestui text de lege, administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, raportul urmând a se depune la dosarul cauzei şi a se publica în Buletinul procedurilor de insolvenţă, putând fi contestat de oricare participant la procedură în măsura în care invocă o vătămare şi justifică un interes legitim [art.21 alin. (2) din lege].

Este adevărat pentru o parte din cheltuielile de procedură avansate din fonduri proprii de către practicianul de insolvenţă R.P. SPRL, acesta nu a mai întocmit şi depus la dosar vreun raport, dar nici realitatea demersurilor efectuate şi a costurilor de transport pe care l-au implicat nu au fost contestate, nici măcar creditorul P.G.N. care a depus întâmpinare la prezentul recurs, necontestând acest aspect ci susţinând doar inadmisibilitatea aprobării de către instanţă a acestor cheltuieli, iar nu fictivitatea lor. 

Lipsa raportului de activitate se datorează şi modului în care au încetat atribuţiile administratorului judiciar, respectiv prin renunţare unilaterală la mandatul conferit. Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, înlocuirea administratorului judiciar, din oficiu, sau la cererea adunării creditorilor se face în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea celor două părţi ale raportului juridic de mandat, tocmai pentru că în cadrul acestei proceduri se pot soluţiona toate cererile ori excepţiile legate de încetarea contractului de mandat, prin care, îndreptăţirea mandatarului la cheltuielile avansate în interesul mandantului, îndreptăţirea acestuia la o parte din onorariu pentru activitatea desfăşurată, eventualele despăgubiri ce pot fi solicitate de către mandant pentru renunţarea intempestivă şi păgubitoare etc. Aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile şi în cazurile în care se iveşte o renunţare la mandat din partea mandatarului (practicianului de insolvenţă), astfel că nu se poate considera că instanţa de judecată a depăşit atribuţiile sale prin faptul că a luat în dezbaterea contradictorie a părţilor şi cererea accesorie formulată privind patrimoniul din care se va suporta în final cheltuielile de procedură avansate din propriile fonduri de către practicianul de insolvenţă.

Cât priveşte temeinicia soluţiei primei instanţe, recurenta a criticat hotărârea pentru faptul să sumele pretinse de către fostul administrator judiciar nu ar fi fost dovedite ca fiind avansate în interesul procedurii, mai ales că raportul depus de activitate publicat de administrator judiciar în BPI la data de 11 octombrie 2013, prin care a indicat cheltuieli de procedură în cuantum de 475,55 de lei, a fost contestat iar contestaţia nu a fost definitiv soluţionată.

Niciuna din criticile formulate nu sunt fondate. Pe de o parte, din cuprinsul înscrisurilor depuse de către recurentă, nu rezultă că acele cheltuieli de procedură evidenţiate în cuprinsul raportului de activitate al practicianului de insolvenţă, au fost contestate în mod explicit iar pe de altă parte, aşa cum se poate observa, raportul de activitate cuprinde numai cheltuielile avansate în perioada 10 – 23 septembrie 2013, în timp ce solicitarea de aprobare a cheltuielilor în cuantum de 919,55 de lei are în vedere şi cheltuieli de transport (bilete de tren, combustibil) avansate în cadrul procedurii derulate după data de 2 octombrie 2013, privind o deplasare la sediul creditorului majoritar AVAS, împrejurare necontestată de către acest creditor, ci dimpotrivă confirmată prin ştampila aplicată pe ordinul de deplasare. În aceste condiţii, concluzia care se impune este că susţinerile şi criticile recurentei nu sunt fondate deoarece suportarea cheltuielilor avansate în interesul procedurii se face din averea debitoarei, conform art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-creditoare SC M.W:P. SRL în contradictoriu cu debitoarea CNMPN R. SA, prin administrator judiciar M.I. IPURL, precum şi în contradictoriu cu fostul administrator judiciar R.P. SPRL, împotriva încheierii din data de 3 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 32/100/2009, având ca obiect înlocuirea administratorului judiciar în procedura insolvenţei.

Domenii speta

Spete similare