Privare de libertate. Reparare prejudiciu

Privare de libertate. Reparare prejudiciu

-Codul penal din 1968:art. 504 alin. (2), (3)

-Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 5

În situaţia în care privarea de libertate nu a fost examinată printr-o ordonanţă a procurorului ori printr-o hotărâre judecătorească anterioară, instanţa investită cu cererea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 504 - 505 Codul de procedură penală va verifica ea însăşi dacă privarea de libertate a fost nelegală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 232/R din 5 martie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2442/PI/17.10.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1873/30/2013 a fost respinsă acţiunea formulată  de reclamantul G.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea din 30.01.2013, reclamantul  a solicitat, în principal, obligarea pârâtului Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru un număr de 81 zile ce au fost executate din pedeapsa de 8 luni de zile executate în străinătate în baza aceluiaşi mandat de executare; în subsidiar, a solicitat acordarea despăgubirilor constând în daune morale pentru un număr de 41 zile ce au fost executate în afara pedepsei.

În motivare, a arătat că prin sentinţa penală nr. 254/29.06.2011 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare în dosar nr. 822/295/2011, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1654/R/20.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare cu executare.

Întrucât a fost plecat în străinătate, nu a  cunoscut soluţia data de către instanţa de recurs, fiind astfel emis pe numele său un mandat internaţional de arestare, în urma căruia a fost reţinut de către autorităţile din Cehia la data de 31.03.2012 şi extrădat în România la data de 19.06.2012.

În România a executat pedeapsa cu închisoare fără a se pune în calcul şi lunile de detenţie executate în Cehia, fiindu-i încălcat dreptul la libertate.

Reclamantul a susţinut că a efectuat demersuri în faţa autorităţilor, înaintând o cerere către comandantul unităţii de deţinere prin care i-a dus la cunoştinţă faptul că a executat un număr de 81 zile din pedeapsă, formulând totodată şi contestaţie la executare prin care a solicitat a se reduce perioada de executare cu 81 de zile, însă cererea a fost admisă după ce a fost eliberat condiţionat.

A apreciat că a executat în baza aceluiaşi mandat cu  41 de zile mai mult decât cele 8 luni dispuse de către Judecătoria Sânnicolau Mare prin sentinţa penală supra menţionată şi cu 81 de zile mai mult faţă de data liberării condiţionate, fiind îndreptăţit a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În drept, a fost invocat prevederile art. 504 C. pr. pen.

Instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 254/2011 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1654/R/20.10.2011, Judecătoria Sânnicolau Mare a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 8 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism de către o persoană care nu posedă permis de conducere.

Mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea nu a putut fi pus în executare întrucât reclamantul nu se afla pe teritoriul ţării, sens în care s-a emis mandatul european de arestare nr. 19/15.11.2011 în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii. La data de 31.03.2012, reclamantul a fost arestat preventiv în executarea mandatului european de arestare pe teritoriul Republicii Cehe, iar la 19.06.2012, a fost preluat din Praga de o escortă a IGPR şi depus în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, ulterior fiind mutat la Penitenciarul Timişoara.

Prin sentinţa penală nr.11/04.01.2013 Judecătoria Timişoara a dispus liberarea sa condiţionată, iar urmare a solicitării reclamantului pe cale de contestaţie la executare din data de 22.11.2012, prin sentinţa penală nr. 107/16.01.2013 a fost dedusă din durata pedepsei cu închisoarea de 8 luni durata detenţiei efectuate în străinătate în temeiul mandatului european de arestare cuprinsă în intervalul 31.03.2012-19.06.2012.

La 30.11.2012 trebuiau să expire cele 8 luni de închisoare constituind pedeapsa penală aplicată, dar abia în data de 09.01.2013, reclamantul a fost pus în libertate, efect al sentinţei de liberare condiţionată pronunţată la 04.01.2013 şi abia ulterior, la 16.01.2013, instanţa penală a dispus deducerea lunilor de detenţie efectuate în Republica Cehă din durata pedepsei cu închisoarea.

Art. 504 alin.(1) şi alin. (2) C. pr. pen. ce constituie temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, dispune că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.”

În virtutea celor mai sus precizate şi a situaţiei de fapt prezentată se impune concluzia conform căreia nu se verifică ipoteza particularizată de art. 504 alin. (1) C. pr. pen, din moment ce nu a existat niciodată în ce-l priveşte pe reclamant o hotărâre definitivă de condamnare urmată de rejudecarea cauzei şi pronunţarea, în rejudecare, a unei hotărâri definitive de achitare.

Nici alin. (2) al art. 504 C. pr. pen., conferind dreptul la repararea pagubei persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate nelegal ori i-a fost restrânsă libertatea nelegal nu-şi găseşte incidenţa în speţă; chiar dacă se reţine că perioada de detenţie efectuată în plus (fără operarea computării perioadei executată în Republica Cehă) se include ultimei etape a procesului penal, aceea a executării sancţiunii penale, reprezentând, deci, şi ea o privare de libertate în cursul procesului penal în sensul reglementat de art. 504 alin. (2) C. pr. pen., pretenţia reclamantului nu poate fi valorificată prin prisma acestui temei legal, nefiind fondată în raport de acest text de lege.

Astfel, alin. (2) al art. 504 C. pr. pen. necesită, pentru justa sa interpretare, a fi pus în corelaţie cu art. 504 alin. (3) C. pr. pen. care statuează imperativ că: ”Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)”.

Or, în speţă, făcând abstracţie de împrejurarea că nu există niciunul dintre actele cerute de text, este necesar, pentru a opera în concret şi efectiv repararea prejudiciului moral şi material în baza art. 504 alin. (2) C. pr. pen, ca măsura privativă de libertate să fi avut un caracter nelegal, nelegalitatea sa neputând rezulta însă de o manieră implicită din simpla emitere a ordonanţei procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori din pronunţarea hotărârii instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

De altfel, instanţele penale, nici în cadrul contestaţiei la executare, nici în cadrul cererilor de liberare condiţionată nu s-au preocupat de stabilirea caracterului legal sau nelegal al privării de liberate a reclamantului după 30.11.2012; de asemenea, reclamantul nu a depus vreo hotărâre judecătorească penală care să constate arestarea sa nelegală după 30.11.2013.

În acelaşi timp, este de observat că nu există un text legal instituit prin Legea nr. 302/2004 care să impună statului să deducă din oficiu perioada de detenţie efectuată în străinătate în baza unui mandat european de arestare, sens în care nici nu se poate identifica o culpă a organelor statului; nimic nu-l împiedica pe reclamant să formuleze în acest sens contestaţie la executare anterior datei de 22.11.2012, astfel încât să beneficieze de punerea în libertate la 30.11.2012.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care a invocat greşita interpretare a art. 504 C. pr. pen. şi a expus demersurile efectuate în vederea recunoaşterii perioadei în care a fost arestat în străinătate.

Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. pr. civ., instanţa a reţinut că, respingând cererea în despăgubiri formulată de reclamant, tribunalul a avut în vedere că situaţia de fapt dedusă judecăţii nu se încadrează în ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 504 alin. (1), alin. (2) C. pr. pen. şi că nu poate fi identificată o culpă a organelor statului în menţinerea în detenţie a reclamantului după expirarea celor 8 luni de închisoare constituind pedeapsă penală aplicată, câtă vreme acesta a rămas în pasivitate anterior datei de 22.11.2012.

Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat constituţional prin art. 23 si reglementat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituție, “Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.”

 Art. 5 alin (1) lit. a) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului dispune că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât  dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent (acest caz având relevanţă în speţă) iar, potrivit art. 5 alin. (4), „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”, norma privind protecţia oricărei persoane împotriva unei detenţii sau arestări arbitrare, cu scopul garantării libertăţii persoanei şi asigurării preeminenţei dreptului.

În cauza Lawless contra Irlandei, din 1 iulie 1961, Curtea Europeană a statuat că dreptul la libertate şi siguranţă este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. El priveşte orice persoana, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenţie.

Pe de altă parte, tot Curtea Europeană a statuat că „între privarea si restricția de libertate nu există decât o diferenţă de stadiu sau de intensitate, şi nu de natură sau de esență” (Guzzardi contra Italia, din 6 noiembrie 1980), astfel ca situaţia invocată de reclamant are în mod evident natura unei lipsiri de libertate.

Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2)  C. pr. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Corespunde realităţii că, potrivit art. 504 alin. (3) C. pr. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) si ca in cauza,astfel cum a şi reținut prima instanța, caracterul nelegal al restrângerii de libertate nu a fost stabilit printr-un atare act.

Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

După cum rezultă din normele susmenţionate, legiuitorul face distincţie între cele două ipoteze care dau dreptul la reparaţie, respectiv condamnarea definitivă urmată de achitare în rejudecare şi privarea de libertate ori restrângerea de libertate în mod nelegal.

Pentru ultima ipoteză, legiuitorul impune însă cerinţe speciale, iar acestea sunt în sensul că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărârea de achitare sau prin oricare dintre actele procedurale la care se face referire în norma procedurală.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia.

În concordanţă cu prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. pr. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.

În aplicarea dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul naţional, care este primul judecător al Convenţiei, trebuie să aibă în vedere că instanţa europeană a drepturilor omului face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial stabilite printr-o lege preexistentă. Aceasta, întrucât nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenţiei.

Or, în speţă, investită fiind cu o cerere întemeiata pe dispoziţiile art.  504 C. pr. pen. prin care reclamantul a invocat caracterul nelegal al menținerii în detenție după expirarea pedepsei aplicate, instanţa, în aplicarea art. 5 alin. (4) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, era ținută să verifice ea însăşi dacă deținerea a fost nelegală, în condițiile în care, conform celor mai sus-arătate, o atare verificare nu a fost făcută anterior.

Neprocedând astfel şi reținând că, în lipsa unei prealabile statuări asupra caracterului prelungirii detenției, situația reclamantului excede dispoziţiilor art. 504 C. pr. pen., în mod nelegal tribunalul a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În continuare, instanţa de recurs a constatat că nici considerentele primei instanţe referitoare la pasivitatea manifestată de reclamant anterior datei de 22.11.2012 nu pot fi reţinute.

Astfel, la 18.07.2012 (deci anterior sus-menţionatei date) reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu o contestaţie la executare pe calea căreia a solicitat deducerea din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 254/2011 a perioadei executate în Republica Cehă, astfel că nu poate fi reţinută conduita sa pasivă.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), alin. (2), alin. (3), alin. (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursul a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş urmând ca, în rejudecare, prima instanţă să stabilească dacă a fost sau nu nelegală detenţia reclamantului ulterior expirării perioadei stabilită prin hotărârea de condamnare şi, pe cale de consecinţă, dacă pretenţiile sale pecuniare sunt întemeiate.

Domenii speta

Spete similare