Decizia de concediere individuală. Obligativitatea motivării în fapt şi în drept a măsurii concedierii salariatului

Decizia de concediere individuală. Obligativitatea motivării în fapt şi în drept a măsurii concedierii salariatului

Codul muncii, art. 76 lit. a) şi art. 79

Dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codului Muncii prevăd, în mod imperativ, necesitatea motivării deciziei de concediere, în concret, pentru cazul salariatului concediat, pentru a permite, ulterior, salariatului concediat să aprecieze asupra legalităţii măsurii luate de către angajator, respectiv instanţei de judecată, în ipoteza contestării deciziei de concediere, să verifice existenţa cauzei reale şi reţinerea caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Menţionarea în decizia de concediere a temeiului juridic al concedierii şi simpla trimitere la hotărârea conducerii, fără o individualizare concretă a acestei hotărâri şi fără comunicarea ei salariatului, nu reprezintă o motivare corespunzătoare a deciziei de concediere în sensul art. 76 lit. a) din Codul muncii.

Având în vedere art. 79 din Codul muncii, angajatorul nu poate suplini, prin alte înscrisuri administrate în timpul cercetării judecătoreşti a contestaţiei formulată de către angajat împotriva deciziei de concediere, absenţa motivării în fapt din cuprinsul deciziei de concediere.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 67 din 13 noiembrie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1915/08.07.2013, pronunţată în dosarul nr. 4619/30/2013, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.D.M. în contradictoriu cu pârâta SC A.H. SRL Timişoara şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost angajata pârâtei pe postul de consilier/expert/referent/economist în economia generală până la data de 05.03.2013, când aceasta a fost concediată, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, prin decizia nr. 123/04.03.2013.

Motivul concedierii a fost cel al reorganizării unităţii pârâte în baza Hotărârii Administratorului nr. 824/28.12.2012, prin care s-a propus restrângerea activităţii societăţii pârâte, precum şi externalizarea serviciului de contabilitate, cu consecinţa desfiinţării posturilor care deserveau acest serviciu.

Instanţa de fond a reţinut că, în cadrul societăţii pârâte, s-a efectuat o reorganizare, luându-se hotărârea de desfiinţare a unor posturi din cadrul unităţii, printre care şi cel al reclamantei, conducerea societăţii pârâte procedând la externalizarea serviciului de contabilitate.

Din analiza deciziei contestate reiese că ea a fost emisă cu respectarea obligaţiei impuse de art. 65 şi următoarele din Codul muncii, fiind respectat dreptul de preaviz, prevăzut de art. 75 din Codul muncii, şi cuprinzând toate menţiunile stabilite, sub sancţiunea nulităţii, de art. 76 din Codul muncii.

Reclamanta a invocat motive de nelegalitate a deciziei contestate, susţinând că decizia nu cuprinde detalierea motivelor de fapt ce au determinat luarea măsurii concedierii şi durata preavizului, fiind omisă comunicarea către salariată a listei cu toate locurile de muncă disponibile în unitate.

Aceste alegaţii nu au fost reţinute de către prima instanţă, întrucât decizia contestată cuprinde, în mod clar, motivele care au condus la desfiinţarea locului de muncă ocupat de reclamantă, determinate de reorganizarea activităţii societăţii, dificultăţile economico-financiare şi externalizarea serviciului de contabilitate, aşa cum rezultă din Hotărârea Administratorului nr. 824/28.12.2012.

Art. 76 din Codul muncii prevede obligaţia angajatorului de a menţiona, în cuprinsul deciziei de concediere, suficiente motive şi informaţii, pe baza cărora salariatul să poată aprecia legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere. În speţă, pârâta nu a omis a insera în decizia contestată toate datele cerute de lege, care ar fi putut afecta legalitatea actului.

Sub aspectul omisiunii angajatorului de a insera, în cuprinsul deciziei de concediere, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, tribunalul a constatat că această menţiune nu este aplicabilă în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, sens în care este decizia nr. 6/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 65 alin. (2) din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză serioasă şi reală.

Cauză este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de motive independente de buna sau reaua-credinţă a angajatorului, şi este serioasă, când se impune din necesităţile evidente privind îmbunătăţirea activităţii.

Nimic nu împiedică un angajator să externalizeze unele activităţi, dacă această externalizare este eficientă pentru societate, iar denunţarea raporturilor de muncă cu salariatul/salariaţii de dovedeşte a fi benefică pentru societate.

Disponibilizarea reclamantei s-a făcut în concordanţă cu Hotărârea Administratorului nr. 824/28.12.2012.

În ce priveşte postul pe care l-a ocupat reclamanta, din compararea organigramelor anterioare şi ulterioare concedierii acesteia, rezultă suprimarea acestuia.

Ulterior concedierii reclamantei, pârâta a efectuat noi angajări, însă, din verificarea situaţiei extrasă din REVISAL rezultă că ele au fost efectuate pe alte specializări şi nu pe un post similar celui deţinut de reclamantă, astfel încât cauza serioasă avută în vedere de angajator subzistă.

Pentru aceste considerente, constându-se că decizia contestată este temeinică şi legală, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia împotriva acesteia, precum şi cererile accesorii privind reîncadrarea pe postul ocupat în cadrul societăţii şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi. 

În baza art. 274 Cod procedură civilă, reţinându-se culpa procesuală a reclamantei în promovarea litigiului, aceasta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 1.860 lei, cu titlu de onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că decizia atacată este întocmită cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 76 coroborate cu cele ale art. 78 din Codul muncii şi denotă, evident, atitudinea angajatorului ca fiind abuzivă şi în desconsiderarea dreptului constituţional la muncă.

Raportarea la Hotărârea Administratorului nr. 824/28.12.2012 din cuprinsul întâmpinării pârâtei nu poate să suplinească lipsa, în contra dispoziţiilor imperative legale, a menţiunilor din actul contestat. În condiţiile în care reclamanta nu avea cunoştinţă despre această dispoziţie, ea fiindu-i comunicată abia în timpul demersului judiciar pendinte, îi este lezat dreptul la apărare.

În realitate, activitatea pârâtei nu necesită o astfel de restructurare, fiind nevoie de noi angajări, dovadă fiind faptul că au fost angajate alte persoane, astfel încât, la ora actuală, pârâta are mult mai mulţi angajaţi decât la momentul concedierii reclamantei, cu salarii foarte mari, neexistând o intenţie de reducere o costurilor cu salariaţii, iar hotărârea de eficientizare nu are o cauză serioasă şi reală.

S-a reţinut în mod greşit că pârâta a externalizat serviciul de specialitate, în condiţiile în care şi anterior acest serviciu avea acelaşi statut, iar la încheierea noului contract, ianuarie 2013, a fost aleasă o altă companie parteneră, costurile acestui contract fiind deosebit de mari, respectiv de peste patru ori salariul reclamantei din momentul concedierii.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform Deciziei nr. 123/04.03.2013, emisă de către pârâta-intimată, s-a dispus concedierea reclamantei-recurente, încadrată pe funcţia de economist, în temeiul prevederilor art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

În preambulul deciziei este menţionat temeiul juridic şi faptul că a fost avută în vedere hotărârea conducerii, fără o individualizare concretă a acestei hotărâri, menţiune care nu se substituie motivării deciziei de concediere.

Dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codului Muncii prevăd, în mod imperativ, necesitatea motivării deciziei de concediere, în concret, pentru cazul salariatului concediat, pentru a permite ulterior salariatului concediat să aprecieze asupra legalităţii măsurii luate de către angajator, respectiv instanţei de judecată, în ipoteza contestării deciziei de concediere, să verifice existenţa cauzei reale şi reţinerea caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Conform art. 65 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de către salariat, determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţarea locului de muncă trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Reducerea de personal trebuie să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi reale a unităţii angajatoare, desfiinţarea postului neputând să constituie un pretext pentru îndepărtarea salariatului.

Pentru a verifica îndeplinirea cerinţelor anterior expuse, era absolut obligatoriu ca angajatorul să respecte dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codul muncii, la momentul emiterii deciziei de concediere, condiţie de formă care nu este îndeplinită în speţă şi care atrage sancţiunea nulităţii deciziei de concediere.

Potrivit art. 79 din Codul muncii, în situaţia unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept, decât cele precizate în decizia de concediere. Prin urmare, angajatorul nu poate suplini, prin alte înscrisuri, omisiunile de formă, prevăzute de art. 76 lit. a) din Codul muncii.

Nerespectarea cerinţei impusă de art. 76 lit. a) din Codul muncii face de prisos analizarea motivelor de temeinicie, susţinute de către reclamantă şi înlăturate de către instanţa de fond.

Constatând nulitatea deciziei de concediere, Curtea a acordat eficienţă dispoziţiilor art. 80 din Codul muncii, în sensul dispunerii reîncadrării reclamantei pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei şi obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu toate drepturile salariale, indexate, majorate şi reactualizate, de la data emiterii deciziei de concediere şi până la reîncadrarea efectivă.

Instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a contestaţiei reclamantei referitoare la anularea Preavizului nr. 08/08.01.2013, întrucât, în privinţa încetării raporturilor de muncă, produce efecte decizia de concediere emisă ulterior înştiinţării salariatului cu privire la termenul de preaviz acordat.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul formulat de către reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii, al anulării Deciziei de concediere nr. 123/04.03.2013, emisă de către pârâtă, şi al repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, dispunând reîncadrarea reclamantei pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu toate drepturile salariale, indexate, majorate şi reactualizate, de la data emiterii deciziei de concediere şi până la reîncadrarea efectivă, menţinând în rest sentinţa civilă apelată.

Domenii speta

Spete similare