Dreptul la rejudecarea cauzei, după extrădarea condamnatului în România. Caracterul facultativ al rejudecării cauzei, pentru instanţa sesizată cu cererea de rejudecare

Dreptul la rejudecarea cauzei, după extrădarea condamnatului în România. Caracterul facultativ al rejudecării cauzei, pentru instanţa sesizată cu cererea de rejudecare

Codul de procedură penală: art. 522 indice 1

Potrivit prevederilor art. 522 indice 1 Cod procedură penală, rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare va putea fi dispusă de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Lăsând la latitudinea instanţei dacă cererea de rejudecare poate fi admisă sau respinsă, se reţine că simpla depunere a cererii de rejudecare şi îndeplinirea condiţiilor privind judecarea în lipsă a condamnatului şi extrădarea sa, nu sunt suficiente pentru admiterea rejudecării cauzei, instanţa fiind datoare să analizeze şi temeinicia cererii de rejudecare. Dreptul condamnatului la redeschiderea procesului penal şi, rejudecarea sa este recunoscut numai în condiţiile în care acesta a lipsit la judecarea cauzei din motive situate dincolo de voinţa sa, aşa cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa pronunţată în mai multe cauze. Or, instanţa constată că, pe de o parte, condamnatul a cunoscut existenţa unei acuzaţii penale împotriva sa, participând în faza urmăririi penale, iar pe de altă parte, că neprezentarea condamnatului în faţa instanţei care a judecat cauza îi este imputabilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 1470/R din 2 decembrie 2013, dr. M.B.

Prin sentinţa penală nr. 232 din 10 octombrie 2013 pronunţată în dosarul nr. 865/295/2013 al Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în baza art. 5221 din Codul de procedură penală a respins cererea de rejudecare a dosarului nr. 147/295/2012 al Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 174/24.05.2012, cerere formulată de condamnatul C.D.-F., deţinut în Penitenciarul Rahova.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Inculpatul C.D.-F. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi întrucât faptele pentru care a fost găsit vinovat au fost săvârşite în termenul de încercare de un an stabilit prin sentinţa penală nr. 198/4.06.2010 a Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în temeiul art. 83 alin. (1) Cod penal instanţa i-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de patru luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 198/04.06.2010 pronunţată de Judecătoriei Sânnicolau-Mare în dosarul nr. 629/295/2010, definitivă la data de 22.06.2010, prin care inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii furt calificat în temeiul art. art. 208 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 99 alin. (3) Cod penal şi art. 74 lit. a), b) şi c), art. 76 lit. d) Cod penal, urmând ca pedeapsa să fie executată alături de pedeapsa aplicată în această cauză, în total 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare, cu privare de libertate.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu recurs de către inculpat, care ulterior şi-a angajat şi un apărător, respectiv pe dl. av. D.M., din Baroul Timiş, însă Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 1163/R din 6 septembrie 2012, i-a respins recursul, hotărârea de condamnare rămânând, aşadar, definitivă.

În baza hotărârii judecătoreşti de condamnare s-a emis de către Judecătoria Sânnicolau-Mare mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 230/07.09.2012, condamnatul fiind dat în urmărire internaţională, fiind extrădat ulterior din Germania.

Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, judecătoria a reţinut următoarele:

Potrivit art. 522 indice 1 din Codul de procedură penală, în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, dispoziţiile art. 404-408 aplicându-se în mod corespunzător.

Prin urmare, din interpretarea literală a acestui text reiese fără echivoc că instanţa are doar posibilitatea să dispună rejudecarea cauzei privind persoana judecată şi condamnată în lipsă, în baza cererii condamnatului, tot instanţa fiind cea chemată să aprecieze dacă, raportat la situaţia concretă din cauză, se impune sau nu rejudecarea pricinii penale. Cererea condamnatului constituie, aşa cum reiese din norma legală, actul care stă la baza declanşării procedurii, fără, însă, a fi suficientă formularea unei cereri de rejudecare şi constatarea împrejurării că inculpatul a fost judecat şi condamnat în lipsă pentru a se dispune, în mod automat, rejudecarea cauzei, dispoziţia cuprinsă în art. 522 indice 1 din Codul de procedură penală constituind doar o vocaţie pentru condamnat, iar nu un drept la rejudecarea cauzei.

Judecătoria consideră că instituţia reglementată de articolul mai sus menţionat a fost introdusă de legiuitorul ramând pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al inculpatului şi nu pentru a permite acestuia să obţină o rejudecare a cauzei în toate situaţiile în care procesul penal s-a desfăşurat în lipsa sa.

Sub acest aspect, sunt de reţinut mai multe aspecte, care, coroborate, determină concluzia că cererea condamnatului nu este justificată.

Astfel, este fără putinţă de tăgadă că petentul a cunoscut faptul că faţă de el organele de cercetare penală desfăşoară o anchetă penală, existând formulate două plângeri penale pentru acuzaţia de furt calificat, dovadă în acest sens fiind împrejurarea că el a dat mai multe declaraţii, care se regăsesc în dosarul de urmărire penală nr. 1048/P/2010, participând şi la un test poligraf, pe care, de altfel, nu l-a trecut. Condamnatul a fost asistat în cursul urmăririi penale de un apărător ales – dl av. D.M., în prezenţa căruia, în data de 22.12.2012, i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, nefiind reale susţinerile din cuprinsul cererii de rejudecare, în sensul că nu ar fi avut cunoştinţă de exercitarea acţiunii penale împotriva sa.

De asemenea, pe tot parcursul judecăţii petentul a fost legal citat atât la adresa de domiciliu, cât şi la reşedinţa declarată organelor de urmărire penală, fiind exclusiv culpa sa că nu a înţeles să se prezinte la proces (conform art. 314 din Codul de procedură penală, doar participarea la proces a inculpatului arestat este obligatorie, textul prevăzând că judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie). Or, petentul, a fost cercetat şi judecat în stare de libertate, neparticiparea la procesul penal fiind exclusiv opţiunea sa, prin aceasta el alegând să nu i-a parte la procedura de judecată, pentru a fi prezent, astfel, la administrarea probelor, respectiv pentru a putea formula apărări şi propune probe în apărare, după cum susţine în motivarea cererii pendinte.

Cu toate acestea, instanţa de fond i-a respectat dreptul la apărare, asigurându-i un apărător din oficiu. Mai mult, în calea de atac condamnatul şi-a angajat din nou un apărător – pe dl av. D.M., care i-a acordat asistenţă juridică calificată, apărându-i interesele, petentul, din nou, alegând să nu participe personal la proces, ci să părăsească teritoriul României, încercând în acest fel să se sustragă executării pedepsei ce i-a fost aplicată de instanţele naţionale. Ca atare, condamnatul a avut posibilitatea de a-şi face o apărare efectivă, în conformitate cu principiile şi garanţiile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată şi de ţara noastră.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs condamnatul C.D.-F.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport cu actele şi lucrările din dosar în limitele prevăzute de art. 385 indice 6 alin. (1) şi (3) Cod procedură penală, Curtea constată recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

În practica judiciară s-a reţinut că prin cererea de rejudecare este pusă în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă care, în majoritatea cazurilor a parcurs mai multe etape procesuale şi al cărei regim nu poate fi afectat prin simpla depunere a unei cereri.

Mai mult, în textul art. 522 indice 1 Cod procedură penală se arată: „cauza va putea fi rejudecată” şi nicidecum „cauza va fi rejudecată”. Lăsând la latitudinea instanţei dacă cererea de rejudecare va fi admisă sau nu, fiind evident că legiuitorul a urmărit analizarea acesteia sub aspectul temeiniciei ei, se reţine că simpla depunere a cererii de rejudecare la instanţa competentă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii prevăzute de art. 522 indice 1 Cod procedură penală sunt necesare, dar nu şi suficiente admiterii acesteia, instanţa fiind datoarea a analiza şi temeinicia sa.

Chiar dacă petentul nu a participat la nici un termen de judecată, fiind judecat aşadar în contumacie, dreptul său la apărare nu a fost încălcat.

Pe de o parte, Curtea reţine că petentul a fost prezent şi a colaborat cu organele de urmărire penală, şi chiar a fost audiat la 31.03.2011, 05.10.2011, 20.10.2011, când i s-a adus la cunoştinţă şi învinuirea, s-a suspus examinării tehnico-ştiinţifice privind testarea comportamentului simulat, iar la data de 22.12.2011 i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, având aşadar cunoştinţă de faptul că este cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni, din procesele verbale emise în vederea executării mandatelor de aducere, rezultând că inculpatul a plecat în Spania, deşi cunoştea că este cercetat într-un dosar penal.

Pe de altă parte, potrivit art. 177 alin. (3) Cod procedură penală, „în caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă”.

În atare condiţii, se apreciază că petentul nu se poate prevala de faptul că  nu şi-a respectat obligaţia legală de a încunoştinţa organul judiciar de noua adresa pentru a fi citat la judecarea cauzei. Se constată că la dosarul cauzei, s-a făcut o apărare reală şi eficientă de apărătorul din oficiu, acesta exercitând şi recurs împotriva sentinţei.

În concluzie, instanţa de recurs reţine că lipsa sa de la judecarea cauzei nu poate fi imputată decât petentului şi pe cale de consecinţă asimilată unei renunţării voluntare la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările.

Ori, dreptul inculpatului la redeschiderea procedurii este recunoscut doar în condiţiile în care acesta a lipsit de la judecarea cauzei din motive dincolo de voinţa sa, cauze de forţă majoră sau alte motive întemeiate (în acest sens Colozza vs. Italia, Demebeikov vs. Bulgaria, Medenica vs. Elvetia, Sejdovic vs. Italia etc.).

În măsura în care se constată că persoana condamnată a avut cunoştinţă de faptul că este cercetată penal, întrucât a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, însă nu s-a prezentat la judecată, părăsind ţara, iar pe tot parcursul procesului penal a fost reprezentat de apărător, cererile sale privind încălcarea unui drept la apărare nu pot fi primite. La aceleaşi concluzii a ajuns de altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în Decizia penală nr. 4713/2006 sublinia faptul că cererea de rejudecare urmează a fi respinsă în condiţiile sus menţionate.

Domenii speta

Spete similare