Actiunea in revendicare.Paralizarea ei prin invocarea de catre parat a uzucapiunii, pe cale de exceptie

Sentinţa civilă nr. 3446/11.03.2008

Actiunea in revendicare.Paralizarea ei prin invocarea de catre parat a uzucapiunii, pe cale de exceptie

Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, iar în acest din urmă caz are ca efect paralizarea acţiunii în revendicare.

În cazul uzucapiunii de lungă durată, reglementată de art. 1890 Cod civil, pentru a se ajunge la dobândirea proprietăţii este necesar ca posesorul să îndeplinească următoarele condiţii: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, neafectată de niciun viciu.

Regularitatea posesiei este prezumată, astfel că reclamanţii aveau obligaţia de a dovedi că posesia  pârâtei B.M. nu a fost una utilă.

######

La data de 12.09.2002, reclamanţii B. I. şi B. F. au chemat în judecată pe pârâta B. M., solicitând ca instanţa să o oblige să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 300 mp, situat în  Craiova, str. Bariera Vîlcii nr.X .

În motivarea cererii au arătat că au dobândit terenul prin cumpărare de la moştenitorii defunctului U. R., respectiv M .E., U .D. şi U. I., cu contractele autentificate sub nr. 1510/27.10.2001 şi nr. 1518/30.10.2001, iar în prezent pârâta ocupă fără drept terenul proprietatea lor.

La termenul din data de 22.04.2003, reclamanţii şi-au completat cererea solicitând şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 746/22.05.2002 şi radierea din cartea funciară provizorie nr. 22772 a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 300 mp, având ca proprietari pe pârâţii B.I. şi B. A..

Pârâţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii, invocând pe cale de excepţie, uzucapiunea.

Au arătat că pârâta ocupă terenul de peste 38 de ani, iar casa a fost construită cu mai mult de 30 ani în urmă, fiind îndeplinite condiţiile uzucapiunii de mult timp.

Prin sentinţa civilă nr. 12389 din 18.11.2003, Judecătoria Craiova a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii B. I. şi B. F. împotriva pârâtei B.M..

Prima instanţă a reţinut că reclamanţii au cumpărat de la numita U. E.cota de 1/3 din imobilul din Craiova, str. Bariera Vîlcii nr. X, prin înscris sub semnătură privată în 1968, iar în anul 1971 au încheiat contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8620/25.08.1971.

S-a reţinut că în 2001, reclamanţii au cumpărat de la U. D. Şi U. I. cotele de 1/3 ale acestora din terenul de 1080 mp situat în Craiova, str. Bariera Vîlcii, nr.X, Jud. Dolj, iar pârâta B.M. a dobândit cu fostul soţ, de la U.I., în 1967, cu chitanţă de mână, un imobil compus din teren şi casă în Craiova, Bariera Vîlcii nr. XB, Jud. Dolj.

S-a constatat că la data de 22.05.2002 cu contractul nr. 746/2002 , pârâta B.A.  a vândut pârâţilor B. I. Şi B. A. terenul în litigiu, rezervându-şi dreptul de uzufruct. Pârâta a posedat terenul în litigiu din anul 1967, fiind îndeplinite condiţiile art. 1890 Cod civil, termenul prescripţiei împlinindu-se la 31.12.1997, motiv pentru care a admis excepţia uzucapiunii, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii susţinând că soluţia primei instanţe este rezultatul unei aprecieri eronate a probelor administrate, acceptând ca probe înscrisuri false şi înlăturând probele adevărat materializate prin înscrisuri; au susţinut că instanţa nu a lămurit problema despăgubirilor, a cheltuielilor de judecată şi a anulării contractului de vânzare cumpărare nr. 746/2002, precum şi a radierii din cartea funciară a dreptului pârâţilor.

Intimaţii B. I. şi A. au formulat cerere de completare a dispozitivului sentintei civile, în sensul respingerii şi radierii din cartea funciară a contractului de vânzare cumpărare nr. 746/22.05.2002.

Prin încheierea din data de 13.07.2004, instanţa a admis cererea, dispunând completarea dispozitivului sentintei civile nr. 12389/2003 a Judecătoriei Craiova, în sensul că  la paragraful 1 rândul 1 după “respinge cererea în revendicare” se va completa  “şi în constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului nr. 746/2002 şi radierea înscrierii în Cartea Funciară”.

Împotriva acestei încheieri au formulat apel reclamanţii, apel respins prin decizia civilă nr. 432/09.02.2005 a Curţii de Apel Craiova, cu motivarea că este posibilă completarea dispozitivului sentinţei civile în baza art. 281 C.p.c.

Prin decizia civilă nr. 3/10.01.2006, Tribunalul Dolj a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că reclamanţii şi-au completat cererea de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 746/2002 iar din considerente rezultă că instanţa nu a analizat acest capăt de cerere.

A motivat că, deşi prin încheiere s-a dispus completarea dispozitivului, în considerentele sentinţei nu sunt evidenţiate motivele care au stat la baza soluţiei date, apreciind acest lucru ca o necercetare a fondului cauzei, ce atrage incidenţa art. 297 C.p.c.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. M., criticând motivarea deciziei pe motiv că soluţionarea capătului doi de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului ar avea înrâurire asupra capătului principal- privind revendicarea- conduce obligatoriu la respingerea capetelor accesorii conform regulii: accesorium sequitur principale.

A mai arătat că motivarea instanţei de apel în sensul că admiterea capătului doi de cerere privitor la nulitatea contractului ar duce la admiterea revendicării este contrară oricărei logici. A apreciat că în condiţiile concrete ale cauzei, doar în cazul admiterii revendicării ar prezenta interes soluţionarea capetelor accesorii, nu şi în cazul respingerii revendicării. Ori fiind respins capătul acţiunii în revendicare, pentru că s-a admis excepţia invocată de pârâţi, capetele accesorii ale acţiunii urmau să fie respinse ca lipsite de interes, nefiind îndeplinită una din condiţiile esenţiale de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul, reclamanţii fiind terţi în raport de actul juridic a cărui nulitate au cerut să fie constatată.

Referitor la capătul de cerere privind radierea înscrierii în Cartea Funciară au arătat că trebuie anulat ca netimbrat.

Prin decizia civilă nr. 1575/17.04.2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 896/civ/2006, s-a admis recursul declarat de pârâţi, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare s-a rezolvat pe fond şi nu pe cale de excepţie, instanţa reţinând că în privinţa pârâtei a operat uzucapiunea, asupra terenului în litigiu.

Pentru soluţionarea capătului secundar al acţiunii, nu se mai impunea o nouă analiză a dreptului vânzătoarei asupra terenului înstrăinat, atâta timp cât acest teren se identifică cu cel revendicat şi în privinţa căruia s-a stabilit că a operat prescripţia achizitivă în beneficiul pârâtei.

S-a considerat că sunt incidente în cauză disp. art. 297 C.p.c. şi art. 312 alin.5 C.p.c.

Prin decizia civilă nr. 1151/28.06.2006 Tribunalul Dolj a admis recursul declarat de reclamanţii B.I.şi B. F., a casat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a se pronunţa asrfel, s-a reţinut că, prin expertiza efectuată în cauză, nu a fost clarificat amplasamentul real al terenului în litigiu de 300 mp, instanţa de fond nu a stabilit implicit nici dacă acesta este sau nu ocupat de către pârâţi, în condiţiile în care martorii audiaţi nu au făcut referire la această suprafaţă, afirmând generic că pârâta a posedat o suprafaţă de teren de mai mulţi ani în str. Bariera Vîlcii nr. 14, iar pe de altă parte, nu există nici din partea pârâţilor o recunoaştere a ocupării în totalitate sau în parte a suprafeţei de 300 mp.

Prin urmare, reţinerea primei instanţe în sensul că pârâta a dobândit prin uzucapiune suprafaţa de 568 mp, nu este suficientă pentru respingerea în totalitate  a acţiunii sub aspectul ambelor capete de cerere, fiind necesară efectuarea unei expertize topografice pentru lămurirea aspectelor menţionate.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 4396/215/2006.

În scop probator, au fost încuviinţate probele cu martori  şi cu expertiza tehnică în specialitatea topografie.

În baza art. 196-198 C.p.c. au fost audiaţi artori si a  fost depusă copia certificatului de deces privind pe B. M.

Raportul de expertiză întocmit de expertul Cîrpici Viorel a fost depus la dosar la data de 19.02.2008.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Excepţia lipsei de interes invocată de pârâţi în privinţa cererilor ce vizează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 746/2002 şi radierea înscrierii în cartea funciară este apreciată  neîntemeiată şi instanţa urmează a o respinge, deoarece reclamanţii justifică un folos material şi direct, având în vedere că invocă existenţa unui drept de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul acestui contract.

Pe fond, se reţin următoarele:

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul Cîrpici Viorel, suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi cu vecinătăţile: la nord – Mirea Marin, la est – Niţa Roşca, la sud – Bălan Gheorghe, la vest – str. Bariera Vâlcii măsoară în realitate 566 mp şi este terenul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 746/22.05.2002.

Reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1080 mp situat în Craiova, str. Bariera Vîlcii nr. X prin trei contracte de vânzare-cumpărare, astfel: prin contractul autentificat sub nr. 8620/25.08.1971, au cumpărat de la numita Militaru Elena (fostă Untaru), cota de 1/3 din acest teren; prin contractul nr. 1510/27.10.2001 au cumpărat de la Untaru Iulian cota de 1/3, iar prin contractul nr. 1518/30.10.2001 au cumpărat de la Untaru Dumitru şi cealaltă cotă de 1/3.

Pârâta B. M. (în prezent decedată) a cumpărat, împreună cu fostul său soţ, G. I., prin actul sub semnătură privată încheiat la data de 30.12.1967  cu numitul Untaru Ilie – fratele lui Untaru Radu, tatăl numiţilor Militaru Elena, Untaru Iulian şi Untaru Dumitru (  act aflat la fila 69 din dosarul 20549/1996 al Judecătoriei Craiova – ataşat), imobilul situat în Craiova, str. Bariera Vîlcii nr. X, compus din teren şi casă de locuit.

Acest imobil i-a fost atribuit pârâtei prin sentinţa civilă de partaj nr. 2354/09.09.1971 a Judecătoriei Slatina.

Prin procesul-verbal 982/72/11.04.1972, B M a fost pusă în posesie asupra imobilului atribuit prin sentinţa de partaj.

Din cuprinsul acestui proces verbal, instanţa reţine că, la momentul întocmirii acestuia, în imobil se găsea numita Piţurcă Ioana, aceasta declarând că locuia cu chirie în imobil, fiind introdusă de fostul soţ al pârâtei, Gigiu Ion.

În baza autorizaţiei pentru executare lucrări nr. 1484/30.10.1973, B.M. a executat o casă cu două camere, o bucătărie, o verandă construită din paiantă şi acoperită cu tablă.

Prin sentinţa civilă nr. 8340/09.04.2002 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 7359/2002, s-a admis acţiunea în constatare formulată de reclamanta B. M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Craiova şi s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 568 mp, situat în Craiova, str. Bariera Vîlcii nr. XB, Jud. Dolj, având ca vecinătăţi: la N-Mirea Ion, la E-Păun Mugur, la S-cămine vane apă şi Bloju Ion, la V-str. Bariera Vîlcii.

Prin contractul autentificat sub nr. 746/2002, B. M. a vândut pârâţilor B. I. şi B. A. suprafaţa de teren menţionată anterior împreună cu construcţiile realizate pe aceasta, rezervându-şi dreptul de uzufruct.

Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, iar în acest din urmă caz are ca efect paralizarea acţiunii în revendicare.

În cazul uzucapiunii de lungă durată, reglementată de art. 1890 Cod civil, pentru a se ajunge la dobândirea proprietăţii este necesar ca posesorul să îndeplinească următoarele condiţii: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, neafectată de niciun viciu.

Regularitatea posesiei este prezumată, astfel că reclamanţii aveau obligaţia de a dovedi că posesia  pârâtei B.M. nu a fost una utilă.

Dispoziţiile art. 1847 Cod civil dispun că, pentru a se putea prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, instanţa reţine că pârâta a exercitat posesia asupra imobilului revendicat din momentul încheierii chitanţei de mână cu numitul Untaru Ilie, respectiv 30 decembrie 1967, o perioadă alături de soţul ei, apoi singură.

Nu se poate reţine că termenul posesiei a început la data de 11.04.1972 la încheierea procesului-verbal de punere în posesie, anterior posesia fiind exercitată prin intermediul altei persoane, conform art. 1846 alin.2 Cod civil (dispoziţii care permit ca posesia să fie exercitată şi de altă persoană în numele posesorului), respectiv prin intermediul numitei Piţurcă Ioana, cu care fostul soţ al pârâtei Brădescu Maria a încheiat contract de închiriere în timpul căsătoriei cu aceasta.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că pârâta B. M. nu avea calitatea de a invoca uzucapiunea ca urmare a faptului că a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului pârâţilor B I şi A., nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:

În primul rând, în speţa de faţă, s-a invocat uzucapiunea, pe cale de excepţie, pentru a se paraliza acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, şi nu s-a solicitat “dobândirea dreptului de proprietate”, cum în mod greşit susţin reclamanţii.

În al doilea rând, instanţa constată că pârâta B.M. (decedată la data de 27.01.2007) a locuit în continuare în imobilul în litigiu, chiar şi după încheierea actului autentic prin care a înstrăinat celorlalţi pârâţi imobilul, fiind autoarea acestora.

Este neîntemeiată şi susţinerea reclamanţilor în sensul inadmisibilităţii cererii de constatare a intervenirii prescripţiei achizitive, în realitate pârâţii invocând excepţia uzucapiunii, aşa cum s-a mai arătat şi neformulând o cerere reconvenţională prin care să solicite constatarea dreptului lor de proprietate.

În privinţa susţinerii reclamanţilor în sensul că pârâţii nu aveau posibilitatea de a invoca uzucapiunea, ci joncţiunea posesiilor, instanţa reţine că aceasta din urmă reprezintă o facultate pe care, potrivit disp. art. 1860 Cod civil, o are posesorul de a uni posesia sa cu posesia autorului său pentru a putea prescrie.

Deci, joncţiunea posesiilor nu este obligatorie, iar în speţă nici nu era necesară, având în vedere că s-a invocat excepţia prescripţiei achizitive, ca urmare a posesiei pârâtei B. M. pe o perioadă mai mare de 30 de ani.

S-a invocat de către reclamanţi că posesia pârâtei a fost tulburată de viciile precarităţii şi al echivocului, pârâta exercitând posesia o perioadă de timp numai prin îngăduinţa autorilor reclamanţilor şi a acestora din urmă, susţinere care nu poate fi reţinută de instanţă.

Astfel, este evident că posesia exercitată de pârâtă a fost sub nume de proprietar, aceasta înţelegând să solicite prin acţiunea de partaj introdusă la data de 19.04.1969 împotriva fostului soţ împărţirea bunurilor comune, în care a inclus şi imobilul în litigiu.

De asemenea, pârâta s-a comportat ca un proprietar, înregistrându-se în evidenţele fiscale, plătind impozitele, executând pe terenul în cauză o construcţie, în baza autorizaţiei nr. 1484/30.10.1973.

Şi din considerentele încheierii de admitere în principiu pronunţată la data de 05.09.1969 de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 1091/1969, se observă că s-a reţinut că imobilul a fost dobândit de pârâta B. M. şi fostul soţ, în timpul căsătoriei, aceştia luând în posesie acest bun şi comportându-se ca adevăraţi proprietari.

Pe de altă parte, instanţa reţine că în cadrul litigiului cu obiectul “obligaţia de a face” pe care reclamanţii l-au avut în 1996-1997 cu pârâta Brădescu Maria, nu s-a contestat niciodată dreptul de proprietate al acesteia din urmă, iar notificarea din data de 14.02.2002 şi acţiunea posesorie şi în evacuare promovată de reclamanţi la data de 22.03.2002 au intervenit după împlinirea termenului de prescripţie achizitivă pentru pârâtă.

Tot după acest moment a intervenit şi contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat de către reclamanţi a se constata.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor în sensul că posesia pârâtei a fost tulburată prin violenţă, instanţa reţine că potrivit art. 1851 Cod civil “posesia este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului.”

Deci posesia nu numai că trebuie să fie începută în mod paşnic, dar ea trebuie să fie conservată tot în acest fel.

Acest viciu prezintă însă un caracter relativ, putând fi invocat numai de către cel împotriva căruia s-a exercitat violenţa, faţă de celelalte persoane posesia nefiind afectată cu acest viciu.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reţine că posesia pârâtei B. M. ar fi fost tulburată prin violenţa exercitată împotriva numiţilor Dumitrescu (fostă Untaru) Elena, Untaru Dumitru şi Untaru Iulian (aceştia fiind fraţi şi foştii proprietari ai imobilului, cu care reclamanţii au încheiat acte autentice de vânzare-cumpărare), numai aceştia ar fi putut invoca acest viciu, faţă de reclamanţi posesia fiind utilă.

Oricum instanţa nu va reţine existenţa acestui viciu nici faţă de proprietarii anteriori, având în vedere declaraţiile contradictorii pe care Dumitrescu Elena şi Untaru Iulian, audiaţi în cauză ca martori la propunerea reclamanţilor, le-au dat în cauză.

 Astfel, Dumitrescu Elena a arătat că prin anii 1980, mama sa şi unul dintre fraţii săi au mers în imobil şi au fost izgoniţi de către pârâtă, care s-a luat după aceştia cu un topor.

Martorul U I a declarat că ştie de la mama sa că a fost în imobil pe când martorul se afla în clasa a  III-a, deci în jurul anului 1972.

Pe de altă parte, aceste declaraţii sunt singulare, contrazicând chiar sentinţa irevocabilă de partaj (care a reţinut că pârâta Brădescu Maria şi fostul soţ au posedat încă din 1967 imobilul) neputând reţine astfel declaraţia martorei Dumitrescu Elena nici cu privire la faptul că aceasta a locuit în imobil până în anul 1972, an în care pârâta a fost pusă în posesie prin procesul verbal de executare a sentinţei de partaj şi în care s-a reţinut că imobilul era ocupat de o altă persoană în baza unui contract de închiriere încheiat cu fostul soţ.

Declaraţiile acestor martori nu vor fi reţinute de instanţă şi datorită faptului că aceştia, fiind foştii proprietari ai imobilului, au un interes material, direct în cauză în menţinerea situaţiei juridice create prin actele de vânzare-cumpărare prin care şi-au înstrăinat cotele indivize, pentru evitarea angajării răspunderii lor pentru evicţiune.

Instanţa va înlătura şi declaraţia martorului B. Gh., ca nesinceră, deoarece acesta nu-şi aminteşte aspecte importante (ca acela că pârâta locuia în imobil în urmă cu 20 de ani, când martorul s-a mutat în vecinătatea acestuia sau când a construit casa pârâta), astfel că este greu de crezut că îşi aminteşte o discuţie pe care reclamanta şi o altă persoană, Untaru, au purtat-o cu pârâta şi când s-a purtat această discuţie.

Pentru aceste considerente, instanţa apreciază că este întemeiată excepţia uzucapiunii (termenul prescripţiei achizitive împlinindu-se la 30.12.1997), urmând a o admite şi, pe cale de consecinţă, a respinge cererea în revendicare.

Pentru aceleaşi motive, instanţa va respinge şi cererea având ca obiect constatare nulitate contract ( încheiat de pârâtă după împlinirea termenului de 30 de ani şi după consolidarea dreptului) şi cererea privind radierea înscrierii în cartea funciară, cereri accesorii celei în revendicare şi urmând deci soarta cererii principale.

În baza art. 274 C.p.c., instanţa va oblige reclamanţii, aflaţi în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către pârâţi, în cuantum de 900 lei.

1

Domenii speta

Spete similare