1.Recurs nou cod procedură civilă, anulare decizie casj, prescripţia dreptului de stabilire a creanţei fiscale, efecte necomunicare decizie debit principal, putere de lucru judecat, accesorii.

Prin sentinţa recurată,  instanţa de fond  a anulat  integral decizia de impunere nr. 49907/12.06.2012 emisă de CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A JUDEŢULUI B.

Curtea reţine, în fapt, că prin decizia  de impunere contestată s-a stabilit suma de 3690 lei debit total principal aferent anilor 2005-2011, majorări de 1283,92 lei şi dobânzi în cuantum total de 763,96 lei precum şi penalităţi de 558,54 lei, calculate până la data de 31.05.2012  veniturile reţinute fiind provenite din profesii libere şi comerciale ( potrivit fişei de calcul  contribuabilul exercitând profesia de avocat) iar temeiul de drept al deciziei fiind art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006.

Sub aspectul criticilor ce vizează excepţia prescripţiei dreptului de a stabili creanţele fiscale, Curtea reţine că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă  însă nu sunt întemeiate.

Astfel, Curtea reţine că este incontestabil că, contribuţia la fondul de asigurări de sănătate are natura unei creanţe fiscale, prin urmare fiindu-i  aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani  cu începere de la 1 ianuarie al anului următor, raportat la art. 91 alin.1 din  O.G. 92/2003 prin urmare, pentru anii 2005 şi 2006 acesta împlinindu-se la 01.01.2011 şi 01.01.2012  aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Criticile recurentei în sensul că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale a fost întrerupt prin emiterea titlului executoriu şi a somaţiei din 31.12.2010  sunt neîntemeiate, actele de executare respective fiind anulate  urmare a anulării de către instanţă a deciziei de impunere  asupra debitului principal (aspect precizat de recurentă chiar în cererea de recurs).

În mod corect a reţinut instanţa de fond că în speţă este incidentă prescripţia dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale şi nu prescripţia executării silite a creanţelor fiscale, context în care  nu s-a dovedit incidenţa nici unei cauze de întrerupere  sau suspendare a termenul de prescripţie dintre cele prevăzute la art. 92 din OG 92/2003  iar cât priveşte cazul prevăzut de art. 16 din Decretul 167/1958  respectiv efectuarea unui act de executare, în condiţiile în care actul de executare a fost anulat, este limpede că efectul întreruptiv rămâne ineficient în condiţiile art. 17  din acelaşi decret.

Pentru aceste considerente, în mod corect instanţa de fond a reţinut ca intervenită prescripţia dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale şi în consecinţă în mod temeinic şi legal a anulat decizia de impunere sub aspectul anilor 2005 şi 2006.

Criticile  recurentei vizând  aspectul că accesoriile sunt  datorate indiferent de îndeplinirea obligaţiei de informare de către pârâtă se încadrează de asemenea în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPCIV  însă sunt neîntemeiate.

Curtea reţine că potrivit art. 257 din Legea nr. 95/2006 intimata reclamantă avea obligaţia de a declara veniturile realizate din cedarea folosinţei şi de a achita contribuţia datorată la FNUASS calculată ca procent aplicat la cuantumul acestora, însă, deşi recurenta susţine că această obligaţie de declarare trebuia îndeplinită exclusiv la structurile sale, prin înregistrarea declaraţiilor contribuabililor privind cuantumul veniturilor realizate, această susţinere nu este corectă.

Potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 „ persoanele prevăzute la art. 257 şi 258 au obligaţia de a pune la dispoziţia ANAF, respectiv a organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond.”

Prin urmare, din interpretarea gramaticală a acestei norme, astfel cum corect a reţinut şi tribunalul, rezultă că declaraţia de venituri care să fie avută în vedere la stabilirea sumei de plată la FNUASS se putea depune şi la AFP B., nu doar la CASJ B, fapt rezultat din folosirea conjuncţiei „sau”.

Recurenta nu justifică în nici un fel de ce, deşi recunoaşte, prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, că avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF, nu a emis măcar începând cu acel an decizii de impunere, ci a făcut acest lucru abia din 2010, astfel că lipsa de colaborare între organele fiscale teritoriale şi casele de asigurări judeţene în transmiterea informaţiilor înregistrate la acestea existentă până în anul 2010 nu poate fi imputată contribuabilului, cât timp acesta şi-a îndeplinit obligaţia de a declara veniturile realizate la unul dintre cele două organe stabilite alternativ de către legiuitor în acest scop.

Prin urmare, Curtea va înlătura motivul de recurs invocat de recurenta CASJ B referitor la inaplicabilitatea în cauză a art. 222 din Legea nr. 95/2006. În opinia Curţii, această normă este pe deplin aplicabilă cât timp contribuabilul a depus declaraţia de venit la unul din organele stabilite de art. 261 alin. 5 din acelaşi act normativ în acest sens – organul fiscal teritorial (AFP) sau casa judeţeană de asigurări de sănătate, lipsa de colaborare dintre organele statului în transmiterea informaţiilor neputând genera accesorii în sarcina contribuabililor, ca urmare a emiterii cu întârziere a deciziilor de impunere.

 Celelalte critici formulate de recurentă, se încadrează de asemenea în dispoziţiile art. 488 pct. 8 NCPCIV  şi sunt întemeiate.

În ce priveşte debitul principal instanţa de fond a reţinut că decizia de impunere contestată  include perioada 2005-2010, în condiţiile în care, pentru acelaşi debit, decizia emisă iniţial a fost anulată pe cale judecătorească, stabilind în plus şi debitul  aferent anului 2011 şi calculând accesorii  aferente până la 31.05.2012. Instanţa de fond nu reţine însă  autoritatea de lucru judecat sau puterea de lucru judecat a sentinţei anterior în mod explicit.

În plus,  din considerentele instanţei de fond mai rezultă şi faptul că pârâta  emitentă  a deciziei de impunere era obligată  să emită  decizia la  timp pentru anul în care trebuia plătită  contribuţia şi să i-o comunice  contribuabilului  în timp util, numai după aceea începând să curgă dobânzile şi penalităţile de întârziere.

Referitor la anul 2011 considerentele instanţei de fond  nu conţin  referiri particulare.

Curtea reţine că debitul aferent anilor 2005-2010 a făcut obiectul deciziei de impunere nr. 108772/01.06.2010 ce a fost anulată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 3556/CA/13.09.2011 a Tribunalului  Braşov. Potrivit considerentelor acestei sentinţe, instanţa nu a putut verifica, în lipsa relaţiilor pârâtei, nici corectitudinea bazei de calcul şi nici modul de calcul al accesoriilor, decizia de impunere fiind anulată  pentru lipsa motivelor de fapt, şi caracterul general al motivelor de drept. În acest context nu se poate reţine că  analiza creanţei aferente anilor 2005-2010 a intrat în puterea lucrului judecat,  fără a mai exista posibilitatea emiterii unei alte decizii de impunere, singurul impediment fiind prescripţia dreptului de a stabili creanţa fiscală, aşa cum s-a şi reţinut mai sus.

Cât priveşte obligaţia pârâtei de a emite în timp util  şi anual decizii de impunere prin care să aducă la cunoştinţa debitorilor cuantumul creanţelor şi termenul de plată, Curtea reţine că deşi o astfel de obligaţie există potrivit dispoziţiilor art. 222 din Legea nr. 95/2006, care prevede că  ”Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale” sancţiunea nerespectării acestei obligaţii nu constă în nulitatea deciziilor de impunere, ci dimpotrivă sancţiunea pasivităţii creditorului este prescripţia dreptului de stabilire a creanţelor fiscale.

Mai mult, chiar dacă textul de lege nu prevede sancţiunea pentru lipsa de informare anuală, instanţa apreciază că pârâta nu poate percepe şi impune reclamantului obligaţiile fiscale accesorii, constând în dobânzi şi penalităţi, care reprezintă veritabile sancţiuni aplicate contribuabilului, pentru neîndeplinirea în termen a obligaţiei de plată principale, pornindu-se de la premisa că în situaţia în care reclamantul ar fi avut cunoştinţă de existenţa unei obligaţii de plată ar fi achitat-o în termenul legal.

Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 C.proc.fiscală, actul administrativ – fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat în modalităţile prevăzute de alineatele următoarele ale aceluiaşi articol.

Necomunicarea actului administrativ – fiscal în modalităţile menţionate nu este de natură să atragă nevalabilitatea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina contribuabilului, ci doar inopozabilitatea lui, potrivit art. 45 C.proc.fiscală.

Pentru aceste considerente, apreciind  cele două critici de recurs ca fiind întemeiate, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a normelor de drept material, şi care se reflectă în dispozitivul hotărârii prin anularea integrală a deciziei de impunere,  Curtea apreciază că  se impune casarea sentinţei recurate şi reţinerea spre rejudecare potrivit art. 498 alin.1 NCPCIV.

Rejudecând, în limitele casării, potrivit art. 501 NCPCIV, Curtea  va analiza celelalte aspecte invocate de reclamant în cererea principală şi care nu au fost analizate mai sus. 

Critica reclamantului ce vizează  calculul greşit al sumelor  reţinute în decizia de impunere, raportat la  faptul că s-au avut în vedere veniturile estimative şi nu cele efectiv realizate, va fi înlăturată. Astfel, se reţine că potrivit anexei fişei de calcul la decizia de impunere contestată ( f.28 dos fond )  pentru anii 2007-2008 calculul a vizat salariul minim pe economie în condiţiile în care venitul net realizat era inferior acestuia, pentru anul 2009 baza de calcul a constat în venitul net realizat, în 2010 s-a avut  în vedere salariul minim pe economie în condiţiile în care venitul net estimat  era inferior acestuia, iar pentru 2011 s-a avut în vedere venitul net estimat.

Curtea reţine însă că baza de calcul a fost corect stabilită în condiţiile art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006 în vigoare şi care nu a făcut obiectul vreunui control de constituţionalitate potrivit cu care „veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar”  coroborat cu  art. 8 din Ordinul 617/2007 potrivit cu care (1) Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente virează trimestrial contribuţia calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru.

(2) În cazul în care contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, la finele anului, înregistrează pierderi sau realizează venituri anuale sub nivelul a 12 salarii minime brute pe ţară, contribuţia se calculează la nivelul unui salariu de bază minim brut pe ţară pentru fiecare lună şi se achită în termenul prevăzut la alin. (4).

(3) Prevederile alin. (2) se aplică numai în situaţia în care venitul din activităţi independente este singurul venit asupra căruia se calculează contribuţia.

(4) Diferenţele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează majorări de întârziere.

(5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele datorate şi rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală.

Reclamantul nu a indicat alte erori de calcul şi instanţa din oficiu nu a putut constata vreo greşeală de calcul sub aspectul debitului principal, baza de calcul fiind corect stabilită iar procentul  aplicat nefiind contestat.

Critica vizând  lipsa calităţii pârâtei de a emite decizia de impunere va fi înlăturată, faţă de dispoziţiile art. 256 alin.2 din Legea nr. 95/2006 potrivit cu care  „Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.”

 În ce priveşte motivul de nulitate a actului administrativ raportat la calitatea  reclamantului de contribuabil potrivit dispoziţiilor art. 7 alin.3 din Ordinul 617/13.08.2007  pentru veniturile realizate din activităţi independente contribuţia se plăteşte de persoana care le realizează. În acest context în mod pârâta a emis decizia contestată pe numele reclamantului în calitate de persoană fizică realizatoare de venituri independente, în condiţiile în care potrivit art. 6 din Ordinul 617/13.08.2007 veniturile realizate de avocat sunt definite ca venituri din profesii libere în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 46 din codul fiscal. Totodată în acelaşi sens art. 215 din Legea nr. 95/2006  stabileşte că persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente sunt obligate să depună declaraţii  privind obligaţiile faţă de fond.

Sub aspectul criticilor care vizează neîncheierea contractului de asigurări sociale de sănătate Curtea reţine că art.208 pct.3 din Legea nr. 95/2006  consacră caracterul obligatoriu prin lege al asigurării de sănătate şi respectiv al participării obligatorii la plata contribuţiei, încheierea contractului  cu casa fiind  potrivit art. 211 din aceeaşi lege o consecinţă a achitării contribuţiei. Astfel, reclamantul nu îşi poate invoca propria culpă  în sensul exonerării de plata contribuţiei pentru neîncheierea contractului. Mai mult, reclamantul nu se încadrează în categoriile de persoane şi situaţiile în care acestea sunt scutite de la plata contribuţiei ce enumerate în mod expres  şi limitativ de dispoziţiile art. 213 din Legea nr. 95/2006. Prin urmare lipsa contractului  de asigurare sau aspectul că reclamantul nu ar fi beneficiat de servicii medicale nu sunt de natură a-l exonera de plata contribuţiei legale obligatorii.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004,  Curtea va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată şi va anula doar în parte decizia de impunere 49907/12.06.2012  sub aspectul  debitului principal aferent anilor 2005  (242 lei ) şi 2006  ( 257 lei) întrucât a intervenit prescripţia dreptului  de a stabili creanţele fiscale şi sub  aspectul  accesoriilor: majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere (1283,92 lei, 763,96 lei şi 558,54 lei), întrucât aceste accesorii nu pot curge în lipsa unei prealabile puneri în întârziere a debitorului prin comunicarea  în mod legal a sumei de plată şi a termenului de scadenţă.

Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare