Imposibilitatea aplicării sancţiunii disciplinare a concedierii salariatei aflate în termenul de 6 luni de la reîntoarcerea din concediu de creştere a copilului.

Imposibilitatea aplicării sancţiunii disciplinare a concedierii salariatei aflate în termenul de 6 luni de la reîntoarcerea din concediu de creştere a copilului.

-Art. 248 alin. 1 din Codul muncii

-Art. 25 din OUG nr. 111/2010

-Art. 10 alin. 2 din Directiva nr. 92/85/CEE

În temeiul dispozițiilor constituționale si ale principiilor de drept comunitar, dispoziția comunitara ( in general o prevedere internaționala ) este direct aplicabila unei situații juridice interne in măsura in care este mai favorabila prin raportate la prevederea legala din dreptul intern . Rațiunea este aceea a stabilirii unui nivel minim de protecție la nivel internaţional, pe care statele se obliga sa îl respecte.

Este evident ca in măsura in care in dreptul intern exista o prevedere mai favorabila beneficiarului normei juridice, in raport cu dispoziția internaționala, norma interna este cea care se aplica. Un nivel de protecție crescut, stabilit in dreptul intern este desigur o prerogativa a statului suveran, care poate dispune in acest sens, norma internaționala neinterzicând o asemenea conduita.

Interdicţia de concediere nu are drept efect crearea unei imunităţi de răspundere disciplinară, respectiv a unei cauze de impunitate/nepedepsire pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, astfel cum susține recurenta. In realitate daca angajatorul constata ca salariata a săvârşit o abatere disciplinara grava, i se poate aplica acesteia o alta sancțiune disciplinara dintre cele prevăzute de Codul muncii  ( retrogradare din funcția de conducere, reducerea salariului de baza). Practic norma de protecție nu exonerează salariata de răspundere disciplinara ci limitează posibilitatea angajatorului de a aprecia in sensul ca abaterile  săvârşite sunt atât de grave încât justifica măsura concedierii, individualizarea concreta a sancțiunii disciplinare aplicata urmând sa se facă doar prin raportare la celelalte sancțiuni disciplinare prevăzute de lege.

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, Decizia civilă nr. 644R din 04.02.2014)

Domeniu: Abatere disciplinară

Prin sentinţa civilă nr.4134 din data de 24.04.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a – VIII - a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a fost admisă  contestația formulată de contestatoarea S.M.L., în contradictoriu intimata SC  M.R. SRL; a fost anulată decizia nr.1019/31.08.2012; a fost dispusă repunerea parților in situația anterioara emiterii deciziei anulate prin prezenta hotărâre, respectiv reintegrarea contestatoarei pe postul si funcția avute anterior emiterii deciziei contestate; a fost obligată intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile majorate, indexate si reactualizate de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data desfacerii contractului individual de munca si pana la efectiva reintegrare;  a fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei de 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal şi motivat, intimata Sc M. R. S.R.L întemeiat în drept pe dispoziţiile  art. 304 pct. 9  şi 304 1 Cod procedură civilă.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi în baza art.3041 Cod procedură civilă, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Intre părţi s-au stabilit raporturi de muncă in baza contractului individual de muncă nr. xxxx/20.04.2004, cu modificările ulterioare, reclamanta fiind angajata societăţii pârâte în funcţia de coordonator agenţie. La data de 31.08.2012, intimata a emis decizia nr.xxxx/2012 in baza căreia s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al contestatoarei.

Curtea constata ca  instanţă de fond a apreciat in mod legal si temeinic faptul că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută că urmare a încălcării dispoziţiei imperative cuprinsă în art.25 alin.3 din OUG nr.111/ 2010 - privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor.

Potrivit art. 25 din OUG nr.111/2010:

(2) Este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de munca sau de serviciu în cazul:

a) salariatei/salariatului care se află, după caz, în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an sau de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap;

b) salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserţie prevăzut la art. 7.

(3) Interdicţia prevăzută la alin.(2) se extinde, o singură dată, cu până la 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/salariatului în unitate.

(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, în condiţiile legii."

Dispozițiile OUG nr. 111/2010 sunt aplicabile in cazul in care salariata a născut după data de 01.01.2011 , iar intimata S.M.L. se regăseşte in aceasta situație. Se constata ca aceasta a intrat in concediu de creștere a copilului in vârsta de pana la 2 ani in luna mai 2011 si a revenit la locul de munca începând cu data de 01.08.2012. La data de 20.08.2012 a fost convocata in vederea cercetării disciplinare iar la data de 31.08.2012 a  fost emisa de către recurenta decizia de concediere disciplinara. In mod evident la data emiterii deciziei de concediere disciplinara salariata se alta in termenul de 6 luni, de protecție, prevăzut de dispozițiile legale mai sus citate .

Se retine ca potrivit art. 25 din OUG nr. 111/2010 singurele cazuri in care angajatorul ar fi putut dispune concedierea disciplinara a contestatoarei in perioada de 6 luni de zile de la revenirea la serviciu sunt eventuala reorganizare judiciara sau falimentul societăţii intimate, situaţie in care este evident ca intimata nu se încadra.

Cazurile prevăzute de art.25 alin.3 din OUG nr.111/2010 se adaugă celor prevăzute de art.60 alin.1 Codul muncii, fiind însa reglementate de o lege speciala.

Sancţiunea încălcării acestei norme este, in consecinţă, aceeaşi ca si in cazul art.60 alin.1 Codul muncii, respectiv nulitatea concedierii efectuate in aceste condiţii.

Susține recurenta faptul ca interdicţia concedierii nu are o aplicabilitate generală, ci este limitată la motivele legate de graviditatea prezentă sau trecută a salariatei. Precizează in mod repetat recurenta ca angajatorul are dreptul de a dispune încetarea contractului de muncă al salariatei revenite din concediul de maternitate sau de creștere a copilului , în ipotezele în care motivele concedierii nu au legătura cu graviditatea, naşterea copilului şi consecinţele acesteia şi alăptarea. Invoca in acest sens dispozițiile internaționale in materie, inclusiv dispoziţiile Directivei Consiliului 92/85/CEE din 19.10.1992 privind aplicarea măsurilor de promovare a îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, al celor care au născut de curând sau care alăptează.

Curtea constata ca intr-adevăr, potrivit actelor internaționale in materie, cu referire expresa la prevederile art. 10 alin. (2) din Directiva  Consiliului 92/85/CEE din 19.10.1992, statele membre iau măsurile necesare pentru a interzice concedierea lucrătoarelor gravide, care au născut recent şi cele care alăptează, în perioada de la începutul sarcinii şi până la terminarea concediului de maternitate, cu excepţia cazurilor speciale care nu au legătură cu starea lor, admise de legislaţie şi/sau practica naţională şi, dacă este cazul, pentru care autoritatea competentă şi-a dat acordul.

Prin urmare este întemeiata susținerea recurentei potrivit cu care concepţia legiuitorului european prevede admisibilitatea concedierii salariatelor revenite din concediul de maternitate, pentru motive nelegate de starea lor de graviditate, prezentă sau trecută.

Cu toate acestea Curtea reamintește dispozițiile art. 20 din Constituția României , potrivit cu care : (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.  (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, in temeiul dispozițiilor constituționale si ale principiilor de drept comunitar, dispoziția comunitara ( in general o prevedere internaționala ) este direct aplicabila unei situații juridice interne in măsura in care este mai favorabila prin raportate la prevederea legala din dreptul intern. Rațiunea este aceea a stabilirii unui nivel minim de protecție la nivel International, pe care statele se obliga sa îl respecte.

Este evident ca in măsura in care in dreptul intern exista o prevedere mai favorabila beneficiarului normei juridice, in raport cu dispoziția internaționala, norma interna este cea care se aplica. Un nivel de protecție crescut, stabilit in dreptul intern este desigur o prerogativa a statului suveran, care poate dispune in acest sens, norma internaționala neinterzicând o asemenea conduita.

De asemenea se constata fără putința de tăgada faptul ca dispozițiile OUG nr. 111/2010, prin art. 25 din acest act normativ, stabilesc un nivel de protecție mult crescut,  al salariatei care a beneficiat de concediu de maternitate sau de creștere a copilului in vârsta de pana la 2 ani, in raport cu dispozițiile internaționale, care permit concedierea acesteia pentru motive care nu au legătura cu starea de graviditate. Rațiunile pentru care legiuitorul român a dispus in acest sens au desigur ca scop protecția situației familiale a salariatei, respectiv a copilului minor al acesteia, încercându-se a se evita pierderea locului de munca al mamei si lipsirea totala de mijloace financiare de creștere a copilului, in perioada imediat următoare revenirii din concediu de maternitate/creștere copil.

Prin urmare aceste dispoziții legala mai favorabile sunt aplicabile intimatei, Curtea reținând ca in temeiul legislației interne in prezent in vigoare nu se poate dispune ca măsura de sancțiune disciplinara concedierea unei salariate in termen  de 6 luni de la data revenirii din concediul de creștere a copilului.

Interdicţia de concediere nu are drept efect crearea unei imunităţi de răspundere disciplinară, respectiv a unei cauze de impunitate/nepedepsire pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, astfel cum susține recurenta. In realitate daca angajatorul constata ca salariata a săvârşit o abatere disciplinara grava, i se poate aplica acesteia o alta sancțiune disciplinara dintre cele prevăzute de Codul muncii ( retrogradare din funcția de conducere , reducerea salariului de baza). Practic norma de protecție nu exonerează salariata de răspundere disciplinara ci limitează posibilitatea angajatorului de a aprecia in sensul ca abaterile  săvârșite sunt atât de grave încât justifica măsura concedierii, individualizarea concreta a sancțiunii disciplinare aplicata urmând sa se facă doar prin raportare la celelalte sancțiuni disciplinare prevăzute de lege.

Întrucât măsura concedierii disciplinare a fost dispusa de recurenta cu încălcarea dispozițiilor OUG nr. 111/2010, intervenind sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere,  nu se mai impune analizarea de către instanța de recurs a argumentelor recurentei cu privire la temeinicia deciziei de concediere contestata. Indiferent daca intimata ar fi săvârșit cu vinovăție abaterile disciplinare care i-au fost imputate, sancțiunea concedierii disciplinare nu ii poate fi aplicata, nemaiavând relevanta aceste aspecte cu privire la modalitatea de soluționare a contestației de fata , care se impune a fi admisa pentru considerentele anterior expuse.

Drept consecinţă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat, iar in temeiul dispozițiilor art. 274 Cpc va obliga societatea recurentă la plata sumei de 1240 lei, către intimată,  cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat (conform facturii SMA-xxxxx/31.01.2014).

Domenii speta

Spete similare