Limitele judecăţii în apel

„Întrucât calitatea de constructor de bună credinţă invocată de către pârât nu constituie o excepţie de procedură, şi nu face parte din  <alte asemenea mijloace de apărare> în sensul art.294 Cod procedură civilă, spre a fi considerate cereri noi, simple apărări care ar trebui analizate direct în calea de atac a apelului, ci veritabile apărări de fond, ce nu ţin de dreptul procedural, ci de cel substanţial, pe care pârâtul îl şi are în vedere – art.494 Cod civil, cazul constructorului de bună credinţă, cu drepturile şi obligaţiile ce decurg dintr-o astfel de calitate, stabilită de către instanţă, în baza unei cereri în acest sens adresată acesteia. Or, la fond nu s-a solicitat de către pârât să se constate calitatea susmenţionată din perspectiva art.494 Cod civil  într-o eventuală cerere reconvenţională, potrivit art.111 Cod procedură civilă, şi nici ca apărare de fond, dimpotrivă, pârâtul nici nu a formulat în termenul legal, întâmpinare la acţiunea reclamantului.

Instanţa de apel – în aceste împrejurări – nu avea căderea de la lege să treacă la analiza noii cereri formulată direct în apel, fără ca aceasta să fi făcut în prealabil cercetarea pe fond la prima instanţă, tocmai în virtutea limitelor impuse de prevederile art.294 C.proc.civ.”.

Domeniu – limitele judecăţii în apel

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.19227/301/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.664/16.04.2014)

Prin sentinţa civilă nr.5663/28.03.2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr.19227/301/2009, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiat.

S-a admis în parte cererea privind pe reclamantul V.I. şi pe pârâtul F.I..

S-a stabilit linia de hotar dintre imobilul teren situat în Bucureşti, str.Rulmentului, nr.12, sector 3 şi respectiv imobilul teren situat în Bucureşti, str. Grota Lacurilor, nr.9-11  pe aliniamentul indicat de punctele 15-14-5-6-7 identificate în Anexa  nr.2 a la raportul de expertiză tehnica întocmit de experţii Barbu Gheorghe, Didulescu Caius şi Dragan Ioan.

A fost obligat pârâtul să mute gardul din tablă dintre cele două proprietăţi pe linia de hotar anterior stabilită, şi, pe cale de consecinţă, să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului suprafaţa de teren de 0,27 ml, aferenta distantei dintre punctul 1 şi 15, respectiv de 0,54 ml aferentă distanţei dintre punctul 3 şi 14, conform aceluiaşi raport de expertiză, ocupată de gardul amplasat cu nesocotirea aliniamentului mai sus descris.

A fost obligat pârâtul să desfiinţeze construcţia ce depăşeşte linia de hotar stabilită, pentru partea cuprinsă între punctul 14 şi punctul 3, respectiv între punctul 5 şi punctul 4 din aceeaşi anexă.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 4443,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:

„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 10.09.2009 sub nr.19227/301/2009 reclamantul V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul F.I. pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile părţilor, obligarea pârâtului la respectarea dreptului de proprietate asupra fâşiei de teren acaparată fără drept şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului situat în Bucureşti, str.Rulmentului, nr.12, sect.3, care se învecinează şi cu terenul pârâtului F.I.. Acesta din urmă a desfiinţat în mod abuziv semnele de hotar ce despart cele două proprietăţi, acaparând o suprafaţă din terenul său de 8 mp. pe care a fost ridicată şi o construcţie. În aceste condiţii, arată reclamantul, se impune stabilirea liniei reale de hotar şi demolarea construcţiei existente pe terenul acaparat în mod abuziv.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.584 C.civ.

În susţinerea cererii a ataşat un set de înscrisuri.

Pârâtul nu a formulat în termen legal întâmpinare

La termenul din data de 24.03.2010 instanţa a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice topografice, fiind depuse, la solicitarea reclamantului, şi răspunsul la obiecţiunile formulate de acesta.

La termenul din data de 22.09.2010 pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu are calitatea de proprietar al imobilului învecinat cu cel al reclamantului, excepţie prorogată de instanţă.

La termenul din data de 29.06.2011 instanţa a încuviinţat cererea reclamantului de efectuarea a unei contraexpertize, noul raport de expertiză fiind depus la dosarul cauzei.

La data de 31.01.2012 pârâtul a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, arătând că încălcarea dreptului de proprietate al acestuia este infimă şi se poate datora unei erori de măsurare, astfel încât nu pot fi avute în vedere concluziile expertizei iar, pe de altă parte, demolarea construcţiei ar constitui o măsură excesivă.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.1996/16.06.2009 a Judecătoriei Târgu-Cărbuneşti, luându-se act de tranzacţia părţilor, reclamantul V.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str.Rulmentului, nr.12, sect.3 format din teren în suprafaţă de 500 mp. şi construcţie, în calitate de succesor al numiţilor V.D.Ş. şi V.T.

Conform primului raportul de expertiză tehnică judiciară linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamantului şi cel ocupat de pârât nu corespunde planurilor cadastrale din anii 1980 iar diferenţa ce se constată faţă înscrisurile prezentate de părţi se datorează faptului că pârâtul a modificat vechea configuraţie a construcţiei situată pe terenul său în sensul că o parte din aceasta a fost edificată pe terenul reclamantului.

Cea de-a doua expertiză tehnică topografică efectuată în cauză a avut în vedere doar actele de proprietate depuse de reclamant întrucât pârâtul, deşi i s-a solicitat nu le-a prezentat.

Faţă de cele învederate de părţi şi de actele prezentate expertul tehnic a propus două variante de grăniţuire, respectiv una care respectă punctul de vedere al pârâtului şi prin care rămâne actuală limita de hotar existentă, iar cealaltă respectă punctul de vedere al reclamantului şi prin care linia de hotar este în conformitate cu planurile topografice.

Din înscrisurile depuse de pârât rezultă că acesta stăpâneşte terenul şi construcţia învecinată cu terenul reclamantului în baza unui înscris sub semnătură privată prin care autorul său, respectiv numitul F.N., a dobândit de la numiţii D.Gh. şi D.M. la data de 26.05.1968 terenul situat în Bucureşti, str.Grota Lacurilor, nr.9, sect.3. De asemenea, în legătură cu acest teren a fost formulată, printre alţii şi de către pârâtul F.I., o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului şi a construcţiei aferente prin uzucapiune şi accesiune ce face obiectul dosarului nr.29300/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

În urma demersurilor efectuate de instanţă, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară – Sector 3 Bucureşti a comunicat prin adresa nr.54362/25.10.2010 că pentru imobilul situat în Bucureşti, str.Grota Lacurilor, nr.9, sect.3 nu s-a deschis carte funciară individuală şi prin urmare nu există un titlu de proprietate pentru acest teren.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât, conform art.137 al.1 C.proc.civ., instanţa o va respinge ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.584 C.civ. orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa (...).

De asemenea, din dispoziţiile art.480 C.civ. rezultă că în raporturile de proprietate orice persoană este obligată să respecte atributele acesteia.

Din aceste prevederi rezultă, pe de o parte, că în materie de grăniţuire calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei care are calitatea de vecin în raport cu cel ce solicită grăniţuirea iar în materie de revendicare calitatea procesuală pasivă aparţine posesorului neproprietar.

Or, în cauză, din înscrisurile depuse la dosar precum şi din susţinerile părţilor rezultă că pârâtul Florescu Ion este, prin prisma terenului şi a construcţiei pe care o stăpâneşte la adresa din Bucureşti, str.Grota Lacurilor, nr.9, sect.3, vecin cu proprietatea reclamantului, motiv pentru care are calitate procesuală pasivă atât în ceea ce priveşte grăniţuirea, cât şi revendicarea. De altfel, chiar demersul pârâtului de a introduce acţiunea în constatarea uzucapiunii ce face obiectul dosarului nr.29300/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti trădează calitatea sa de posesor al terenului în discuţie, uzucapiunea fiind o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prin exercitarea posesiei un anumit interval de timp.

De aceea, nu poate fi reţinută susţinerea pârâtului privind lipsa calităţii procesuale pasive datorită lipsei calităţii de proprietar, cele două acţiuni, respectiv grăniţuirea şi revendicarea, pretinzând doar calitatea de vecin, respectiv posesor, calităţi care sunt întrunite în persoana sa.

Pe fondul cauzei, instanţa constată că din cele două expertize efectuate în cauză şi din înscrisurile existente la dosar rezultă neîndoielnic că situaţia din teren a celor două proprietăţi învecinate nu corespunde celei din actul de proprietate al reclamantului şi din planşele topografice. Din acest punct de vedere nu poate fi reţinută susţinerea pârâtului conform căreia diferenţele s-ar putea datora unei erori de măsurare dat fiind tehnica utilizată la efectuarea măsurătorilor şi ţinând seama că ambele expertize confirmă aceste diferenţe.

De asemenea, cea de-a doua expertiză efectuată în cauză, mai elaborată sub aspectul constatărilor, propune două variante de stabilire a liniei de hotar dintre care instanţa o va alege pe cea de-a doua întrucât aceasta este în concordanţă cu actele de proprietate prezentate de reclamant şi cu planşele topografice existente şi, prin urmare, realizează o corespondenţă mai fidelă între realitatea în fapt şi cea în drept. Instanţa mai arată şi faptul că inclusiv prima variantă propusă de expert, care are în vedere doar susţinerile pârâtului, constată o diferenţă de 11 mp. faţă de suprafaţa din acte în defavoarea reclamantului, de unde rezultă netemeinicia susţinerilor pârâtului referitoare la concordanţa între suprafeţele din teren şi cele din actele de proprietate.

Mai mult, adoptând cea de-a doua variantă propusă de expert pârâtul va deţine o suprafaţă identică cu cea declarată, respectiv de 450 mp., pe când reclamantul, chiar şi în acest condiţii va avea teren în suprafaţă de 450 mp., mai puţin cu 6 mp. faţă de suprafaţa din acte. Or, adoptând prima variantă s-ar crea o stare de fapt vădit contrară înscrisurilor ce probează situaţia juridică a celor două proprietăţi întrucât reclamantul ar urma să deţină teren mai puţin cu 11 mp. iar pârâtul mai mult cu 5 mp.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite acţiunea, va stabili linia de hotar dintre imobilul – teren situat în Bucureşti, str.Rulmentului, nr.12, sect.3 şi respectiv imobilul – teren situat în Bucureşti str.Grota Lacurilor, nr.9-11, pe aliniamentul indicat de punctele 15-14-5-6-7 identificate în Anexa nr.2 a raportului de expertiză topografică, va obliga pe pârât să mute gardul din tablă dintre cele două proprietăţi pe linia de hotar anterior stabilită şi, pe cale de consecinţă, să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei suprafaţa de 0,27 mp., aferentă distanţei dintre punctul 1 şi 15, respectiv 0,54 mp. aferentă distanţei dintre punctul 3 şi 14, conform aceluiaşi raport de expertiză, suprafeţe ocupate de gardul amplasat cu nesocotirea aliniamentului mai sus descris.

De asemenea, constatând că din probele administrate în cauză pârâtul a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului prin edificarea construcţiei şi pe terenul său, va obliga pe pârât să desfiinţeze construcţia ce depăşeşte linia de hotar stabilită, pentru partea cuprinsă între punctul 14 şi punctul 3, respectiv între punctul 5 şi punctul 4 din aceeaşi anexă”.

S-a făcut aplicarea art.274 C.proc.civ.

Împotriva sentinţei civile nr.5663/28.03.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a formulat apel pârâtul F.I., astfel cum s-a reţinut în decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

„În dezvoltarea motivelor de apel apelantul pârât a arătat că hotărârea pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

În fapt a motivat că, prin sentinţa apelata, s-a dispus stabilirea liniei de hotar dintre imobilul - teren, situat în Mun. Bucureşti sector 3, str. Rulmentului nr. 12 şi respectiv imobilul - teren situat în Mun. Bucureşti, sector 3, str. Grota Lacurilor nr. 9 - 11, pe aliniamentul indicat de punctele 15-14-5-6-7, identificate în Anexa nr. 2 la raportul de Expertiza Tehnica Judiciara întocmit de către experţii Barbu Gheorghe, Didulescu Caius şi Dragan Ioan.

Apelantul  a fost obligat să mute gardul din tablă dintre cele două proprietăţi pe linia de hotar anterior stabilită şi pe cale de consecinţa, să lase în deplina proprietate şi liniştita posesie reclamantului suprafaţa de teren de 0,27 ml, aferenta distantei dintre punctul 1 şi 15, respectiv 0,54 ml aferentă distantei dintre punctul 3-14, conform Raportului de Expertiza Tehnica Judiciara mai sus menţionat.

Pe cale de consecinţa, a fost obligat sa desfiinţeze construcţia ce depăşeşte linia de hotar stabilita, pentru partea cuprinsa intre punctul 14 şi punctul 3, respectiv intre punctul 5 şi punctul 4 din aceeaşi anexa.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut faptul ca, paratul a încălcat proprietatea reclamantului, pe o suprafaţa de 2,07 mp.

Instanţa de Fond a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecata – plus expertiza.

Prin cererea de chemare în judecata, reclamantul a solicitat în temeiul dispoz. art.584 C.civ., stabilirea liniei de hotar dintre terenul proprietatea sa şi terenul aflat în posesia paratului, solicitând de asemenea obligarea reclamantului la respectarea dreptului sau de proprietate, aferent terenului. Acest al doilea capăt de cerere a fost calificat de către instanţa de fond, din oficiu, ca fiind o acţiune în revendicare. Aceasta deducţie reiese din motivarea instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului care a analizat-o din prisma acţiunii în grăniţuire şi acţiunii în revendicare. Apreciază ca aceasta calificare efectuata din oficiu de către instanţa de fond a fost nelegala, întrucât nu a fost solicitata de către apelant.

Prezentul litigiu a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 584 Cod civil, care prevede ca orice proprietar poate îndatora pe vecinul sau la grăniţuire proprietăţii lipite cu a sa.

Valoarea menţionata în pct. 5 al Concluziilor din Raportul de Expertiza Tehnica Judiciara în specialitatea Topografie întocmit de către Dl. Expert Burciu Constantin.

În egala măsura, acţiunea fondata pe dispoziţiile art. 584 Cod civil nu permite judecătorului trecerea peste cele ce atesta voinţa iniţiala a pârtilor sau situaţia primordiala a liniei de demarcare dintre proprietăţi şi stabilirea unei situaţii juridice noi, în sensul fixării unui alt hotar decât cel avut în vedere de părţi cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

Este motivul pentru care reclamantul în acţiunea în grăniţuire nu se poate fundamenta, în considerentele acţiunii sale, pe împrejurări ulterioare stabilirii traseului originar al liniei de hotar.

Prin opoziţie cu cel de buna-credinţa, constructorul de rea-credinţa este acela care efectuează construcţia, plantaţia sau lucrarea pe un teren despre care ştie ca aparţine altei persoane. Se afla în aceasta situaţie cel care foloseşte terenul în baza unui titlu lovit de vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând caracterul litigios al titlului său, construieşte pe teren înainte de rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti.

Ţinând seama de buna-credinţa a constructorului, art.494 C.civ., partea finala, prevede ca proprietarul terenului care devine prin accesiune şi proprietar al construcţiilor, nu-l poate sili pe acesta să demoleze şi sa-şi  ridice lucrările, iar în privita obligaţiei sale de dezdăunare, are dreptul sa opteze intre valoarea materialelor şi a muncii prestate ori sporul de valoare dobândit de teren în urma efectuării construcţiilor.

De asemenea, va trebui sa cerceteze şi sa aibă în vedere la pronunţarea hotărârii, soluţia neeconomica a demolării construcţiilor sau desfiinţării plantaţiilor ori altor lucrări, pe cât posibil, aceasta putând fi înlocuita printr-o despăgubire în bani, ori de cate ori aceasta rezolvare este mai echitabila şi de natura a pune în  acord  interesele individuale ale pârtilor din proces cu cele economice generale.

Pentru situaţii asemănătoare celei deduse prezentei judecata, în care edificarea construcţiei a fost parţiala terenul vecin, iar încălcarea proprietăţii este una minima, soluţia practicii a fost aceea de a nu se permite  demolarea  celor edificate  de  un  constructor  de  buna-credinţa  şi de  a înlocui aceasta măsura economica cu acordarea de despăgubiri, pentru a nu încălca normele de echitate şi pentru a pune în acord interesele individuale ale pârtilor cu cele generale ale societăţii, îndreptate în sensul stimulării construcţiilor.

Fata de aceste considerente arată ca instanţa de fond s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere neformulat de către reclamant şi a dispus de asemenea masuri specifice acţiunii în revendicare.

De asemenea a dispus la desfiinţarea construcţiei reclamantului, construcţie ce depăşeşte linia de hotar pe o suprafaţa infima de 2,07 mp, ceea ce reprezintă o măsura excesiva, contrara interesului economic al bunului contrara echităţii, izvor de drept al Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispoz. C.pr.civ. 93, 242 alin. 2, 274 şi 282 şi urm. C.civ. 480, 482, 486, 487, 494 şi 584”.

Intimatul reclamant a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.677/A/20.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă s-a respins ca nefondat apelul în temeiul art.296 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:

„Prin critica principală formulată, apelantul susţine ca instanţa de fond pronunţând hotărârea a acordat mai mult decât s-a cerut. Astfel, deşi a fost investita exclusiv cu o cerere în grăniţuire, prima instanţa a calificat cererea din oficiu ca având şi un capăt de cerere în revendicare.

Susţinerile apelantului sunt neîntemeiate şi vor fi înlăturate pentru următoarele argumente.

Prin acţiunea formulata, intitulata chiar în preambul de reclamant - acţiune de grăniţuire şi revendicare, s-a solicitat stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietăţile părţilor şi ca urmare a stabilirii liniei de hotar, paratul sa fie obligat sa respecte dreptul de proprietate şi posesie al reclamantului asupra fâşiei de teren pe care a acaparat-o de pe proprietatea reclamantului şi obligarea paratului la demolarea construcţiei existente pe aceasta suprafaţa.

În acest context, prima instanţa, contrar motivelor invocate, s-a pronunţat în limitele cadrului procesual trasat de reclamant, neavând relevanta împrejurarea indicării ca temei de drept doar a articolului 584 c.civ., atât timp cât prin acţiune reclamantul a individualizat în mod cert obiectul cererii deduse judecăţii, indicând totodată şi motivele de fapt în susţinerea cererii sale.

Omisiunea indicării temeiurilor de drept corespunzătoare fiecărui capăt de cerere-în cazul de fata pentru capătul de cerere vizând revendicarea şi obligaţia de demolare a construcţiei - nu echivalează cu neindicarea obiectului cererii - a pretenţiei concrete deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cat acestea au fost expuse în mod clar de reclamant în petitul cererii deduse judecăţii, şi oricum dispoziţiile art.129 alin 4 c.p.civ. permit judecătorului sa ceara părţilor sa prezinte explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivele de drept ce se invoca în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor, chiar daca nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare.

Prin urmare, cererea a fost corect soluţionata în limitele cadrului procesual trasat, prin aplicarea dispoziţiilor legale incidente, situaţiei de fapt rezultata din probele administrate în cauza.

Din probele administrate în cauza a rezultat ca reclamantul este proprietarul terenului în suprafaţa de 500 mp şi construcţie, situat în Bucureşti str.Rulmentului nr. 12 sector 3,dobândit, astfel cum rezulta din sentinţa civilă nr.1996/16.06.2009 a Judecătoriei Târgu - Cărbuneşti, prin tranzacţia încheiată de autorii săi, numiţii V.D.Ş. şi V.T.

Pe de alta parte, apelantul parat stăpâneşte terenul şi construcţia învecinată cu terenul reclamantului în baza unui înscris sub semnătură privată prin care autorul său, respectiv numitul F.N., a dobândit de la numiţii D.Ghe şi D.M. la data de 26.05.1968 terenul situat în Bucureşti, str. Grota Lacurilor, nr.9, sect.3. În ceea ce priveşte terenul menţionat, apelantul pârât F.I. alături de alte persoane a formulat o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului şi a construcţiei aferente prin uzucapiune şi accesiune ce face obiectul dosarului nr.29300/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca ambele expertize topografice administrate în cauză au demonstrat susţinerile reclamantului, în sensul încălcării liniei sale de hotar de către apelantul pârât şi edificarea construcţiei pe fâşia de teren acaparată din proprietatea reclamantului.

Astfel, conform primului raport de expertiză tehnică judiciară linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamantului şi cel ocupat de pârât nu corespunde planurilor cadastrale din anii 1980, diferenţa datorându-se modificării de către parat a vechii configuraţii a construcţiei situată pe terenul său, în sensul că o parte din aceasta a fost edificată pe terenul reclamantului.

La rândul sau cea de-a doua expertiza efectuata de o comisie de experţi, compusa din experţii B.G, D.C. şi D.I., expertiza efectuata în baza planurilor topografice actuale dar şi a Planului Topografic cu ridicările din 1963 a concluzionat ca reclamantul ocupa în fapt o suprafaţa de teren mai mica decât cea deţinuta în titlul de proprietate - S-489 mp, mai puţin cu 11 mp fata de cea de 500, iar paratul ocupa o suprafața de 455 mp, mai mult cu 5 mp, fata de suprafaţa de 450 mp declarata în acţiunea formulata având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Prin urmare, pentru suprafaţa ocupată din cea deţinută de reclamant cu titlu de proprietate, pârâtul nu a justificat nici un titlu astfel încât, soluţia de admitere a cererii sub toate aspectele-respectiv, de stabilire a liniei de hotar pe aliniamentul indicat de punctele 15-14-5-6-7 identificat în Anexa 2 a raportului de expertiza tehnica efectuat de experţii B.G., D.C. şi D.I., de mutare a gardului pe aliniamentul descris, de obligarea a apelantului pârât de a lăsa reclamantului în deplina proprietate şi posesie suprafaţa de teren acaparată, precum şi desfiinţarea construcţiei ce depăşeşte linia de hotar, se justifică pe deplin, fiind în acord cu prevederile art.480 şi 584 C.civ.

Nu pot fi primite aserţiunile apelantului parat privind nejustificarea măsurii demolării construcţiei, atâta timp cât încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului este minimă.

Reclamantul, spre deosebire de apelantul pârât şi-a probat dreptul de proprietate prin titlul depus la dosar, dispoziţiile art.480 C.civ. protejându-l împotriva oricăror uzurpări ale dreptului său. Totodată, o pretinsa măsură neeconomica, constând în demolarea părţii din construcţia ce încalcă proprietatea reclamantului nu se poate fundamenta pe un act ilegal, şi anume încălcarea dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la situaţia constructorului de buna credinţă, se constată ca o asemenea apărare a fost formulata pentru prima dată în apel, neputând fi primita în condiţiile art.294 alin 1 C.p.civ.”.

Împotriva deciziei civile nr.677/A/20.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr.19227/301/2009 a formulat recurs pârâtul F.I., criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată şi judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 C.proc.civ.

- În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, reţinând faptul că nu poate fi analizată în apel apărarea cu privire la buna-credinţă a constructorului, prin raportare la art.294 alin.1 C.proc.civ., întrucât în teza a II-a a acestui articol se menţionează expres faptul că „(…) excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Din interpretarea gramaticală şi teleologică a prevederilor art.292 C.proc.civ. coroborate cu prevederile art.294 alin.1 teza finală rezultă că nu este limitată posibilitatea folosirii mijloacelor de apărare în instanţa de apel, numai la cele invocate la prima instanţă, ci „expresis verbis” se prevede că se pot folosi mijloace de apărare şi dovezi, altele decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în cererea de apel şi întâmpinare”.

Aşadar, nu pot fi considerate cereri noi în apel mijloacele de apărare, în toată diversitatea lor, atâta timp cât au ca scop contracararea efectelor cererii părţii adverse, chiar dacă ele au fost ori nu au fost discutate la prima instanţă.

Normele cu caracter imperativ din cele două texte de lege susmenţionate sunt de ordine publică, nu se poate deroga de la ele.

- S-a arătat că în doctrină, se consideră buna-credinţă ca reprezentând convingerea greşită pe care o are o persoană cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită şi de care legea ţine seama, pentru a-i recunoaşte, fie dreptul însuşi, fie alte efecte juridice, în scopul protejării raporturilor civile ale acestora, faţă de acelea ale participanţilor de rea-credinţă, sancţionaţi astfel pentru conduita lor.

În art.494 C.civ. se reglementează un tratament diferit pentru constructorul de bună credinţă, faţă de cel de rea-credinţă, intervenind apoi rolul jurisprudenţei şi a doctrinei în a defini, în raport de anumite împrejurări de fapt, de comportament şi atitudine a participanţilor la raporturile civile, să definească buna credinţă, prin conturarea anumitor criterii în acest sens, dându-se exemple în materie:

- buna-credinţă a celui ce construieşte pe terenul altuia, dedusă din existenţa unui titlu de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute şi aplicându-se dispoziţiile art.486-487 C.civ.;

- buna-credinţă prin raportare la pasivitatea şi toleranţa proprietarului asupra terenului pe care se construieşte;

- buna-credinţă prin raportare la acţiunea proprietarului care îmbracă forma abuzului de drept prin pasivitate şi acceptarea de a se face lucrări, pentru ca după finalizarea lor să introducă acţiune în instanţă, în scopul obţinerii de foloase necuvenite, în scop şicanator, etc.

Or, constructorul de rea-credinţă este acela care efectuează construcţia, plantaţia sau lucrarea pe un teren, despre care ştie că aparţine altei persoane, sau că asupra lui se poartă un proces, etc.

Având în vedere buna-credinţă a constructorului, în art.494 C.civ., partea finală se prevede că proprietarul terenului care devine prin accesiune şi proprietarul construcţiilor, nu-l poate sili pe acesta să-şi ridice lucrările, iar în privinţa obligaţiei sale de dezdăunare, are dreptul să opteze între valoarea materialelor şi a muncii prestate ori sporul de valoare dobândit de teren în urma efectuării construcţiilor.

În situaţia constructorului de rea-credinţă s-a prevăzut obligaţia proprietarului terenului de a-i plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii ori obligarea constructorului să desfiinţeze sau să ridice lucrările efectuate.

În situaţia demolării, practica instanţei supreme a statuat că la pronunţarea hotărârii, va trebui să se cerceteze dacă demolarea nu apare ca fiind o soluţie neeconomicoasă şi inechitabilă pentru părţi, astfel că ea nu ar putea fi înlocuită printr-o soluţie de acordare de despăgubiri, concordantă cu interesele părţilor din proces, la măsura dispusă a demolării, trebuind a fi în plus avută în vedere şi necesitatea existenţei autorizării organului de stat competent.

Pentru situaţii asemănătoare celei deduse judecăţii, în care s-a construit parţial pe terenul altuia, prin extinderea lucrării edificate de constructorul de bună-credinţă, astfel că încălcarea proprietăţii este una minimă, soluţia practică a fost aceea de nedemolare, ci înlocuirea unei astfel de măsuri neeconomice, prin acordarea de despăgubiri, pentru a nu încălca normele de echitate.

Faţă de aceste considerente, s-a solicitat a se reţine, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, în sensul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art.294 C.proc.civ., încurajând abuzul de drept efectuat de către reclamant, care a dovedit o stare de pasivitate la momentul edificării construcţiei – construcţie edificată cu mai mult de 30 de ani în urmă.

Intimatul reclamant V.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că pârâtul este de rea-credinţă, între părţi existând nenumărate discuţii contradictorii pe tema liniei de hotar, pârâtul începând lucrări de extindere a construcţiei sale, pe terenul reclamantului începând cu anul 2000, fără acordul său şi fără autorizaţie legală, acesta edificându-şi o nouă construcţie chiar în 2009 fără autorizaţie de construcţie.

Nu s-au administrat noi probe în recurs.

Recursul nu este fondat.

Curtea constată că nu este fondată critica vizând interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 294 C.proc.civ., în sensul că nu ar fi fost primite apărările privind buna-credinţă a constructorului de către instanţa de apel, cu toate că teza a II-a a alineatului 1 al art.294 C.proc.civ. statuează că „…excepţiile de procedură şi alte mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi” – text pe care instanţa l-ar fi ignorat total.

Mai întâi, întrucât calitatea de constructor de bună-credinţă invocată de către pârât nu constituie o excepţie de procedură şi nu face parte din „alte asemenea mijloace de apărare”, în sensul textului de lege invocat, spre a nu fi considerate cereri noi, simple apărări care ar trebui analizate direct în calea de atac a apelului, ci veritabile apărări de fond, ce ţin nu de dreptul procedural, ci de cel substanţial, pe care pârâtul îl şi are în vedere – art.494 C.civ., cazul constructorului de bună-credinţă, cu drepturile şi obligaţiile ce decurg dintr-o astfel de calitate, stabilită de către instanţă, printr-o cerere în acest sens adresată acesteia.

Or, la fond, nu s-a solicitat de către pârât să se constate calitatea susmenţionată din perspectiva art.494 C.civ. într-o eventuală cerere reconvenţională, potrivit art.111 C.proc.civ., şi nici ca o apărare de fond, dimpotrivă, pârâtul nici nu a formulat în termenul legal, întâmpinare la acţiunea reclamantului.

Instanţa de apel – în aceste împrejurări – nu avea căderea de la lege să treacă la analiza noii cereri formulată direct în apel, fără ca aceasta să fi făcut în prealabil cercetarea pe fond la prima instanţă, tocmai în virtutea limitelor impuse de prevederile art.294 C.proc.civ.

Pe cale de consecinţă, critica vizând situaţia constructorului de bună-credinţă nu a făcut obiect de analiză în apel, în mod legal.

Cu atât mai mult, în calea de atac a recursului nu va putea fi cercetată această nouă cerere a recurentului pârât, în recurs fiind analizate critici de nelegalitate a deciziei recurate şi nu de netemeinicie, astfel cum sunt acestea formulate într-o prezentare teoretică amplă cu privire la situaţia constructorului de bună şi respectiv de rea-credinţă, criteriile după care se poate reţine buna-credinţă astfel cum rezultă din practica judiciară conturată în această materie, dar şi efectele juridice pe care una sau alta dintre cele două calităţi le nasc cu privire la drepturile şi obligaţiile dintre proprietarul terenului şi cel al construcţiilor edificate pe terenul altuia, insistându-se pe faptul că practica instanţei supreme este, în sensul că nu se dispune demolarea atunci când o astfel de soluţie nu este economicoasă şi nici echitabilă pentru părţi, putând fi înlocuită printr-o soluţie de acordare de despăgubiri, concordantă cu interesele părţilor din proces.

Altfel spus, instanţa de recurs nu va putea cerceta ceea ce nu s-a cerut la fond şi ulterior în apel – direct în recurs, inclusiv de a stabili calitatea constructorului de bună-credinţă pentru pârât, pentru extinderea de construcţie prin acapararea unei fâşii de teren din proprietatea dovedită a reclamantului, de către pârât, pe susţinerea de fapt a construirii în urmă cu 30 de ani – susţinere formulată direct în criticile din apel şi recurs.

Curtea constată însă, că nu poate fi considerată soluţie echitabilă pentru reclamantul care şi-a dovedit dreptul de proprietate pe terenul în litigiu, nedemolarea extinderii de construcţie de către pârâtul care nu a adus nicio dovadă privind dreptul de proprietate asupra terenului învecinat, stăpânit împreună cu construcţia aflată pe acesta în baza unui înscris sub semnătură privată, prin renunţarea forţată a reclamantului la dreptul său integral de proprietate asupra terenului, dovedit pe deplin în instanţă, uzurpat practic prin acapararea de către pârât a unei fâşii de teren pe care pârâtul a extins construcţia învecinată, astfel cum s-a stabilit şi de către instanţa de apel, în urma reaprecierii probatoriului în cauză..

Curtea observă că abuzul de drept nu se poate reţine în persoana proprietarului reclamant, ci dimpotrivă, astfel cum a stabilit, în baza reaprecierii întregului probatoriu, instanţa de apel, el se reţine în persoana pârâtului neproprietar al terenului învecinat (ci proprietar doar al construcţiei de pe acesta), care a mutat gardul dintre cele două domenii învecinate, extinzându-şi stăpânirea terenului, astfel cum  au constatat cele două expertize tehnice efectuate în cauză, - asupra celui al reclamantului, cu încălcarea dreptului de proprietate al acestuia.

Pentru considerentele reţinute, potrivit art.312 C.proc.civ., va fi respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare