Drept procesual penal. Trimiterea în judecată. Actul de sesizare a instanţei. Rechizitoriul. Natura juridică a cerinţei verificării rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. Restituirea cauzei la p...

Drept procesual penal. Trimiterea în judecată. Actul de sesizare a instanţei. Rechizitoriul. Natura juridică a cerinţei verificării rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. Restituirea cauzei la procuror. Nelegalitate. Menţinerea arestului preventiv cu privire la inculpat. Legalitate

C.proc.pen., art. 332 alin. (2) şi (3), art. 264 (astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006

Legea nr. 304/2004, art. 64 alin. (3)

Convenţia pentru apărarea drepturilor fundamentale şi ale omului, art. 6, art. 5 parag. 3

În prezent, procedura confirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior nu mai este reglementată, legiuitorul intenţionând simplificarea procedurii de trimitere în judecată. S-a menţinut, totuşi, ca garanţie a drepturilor inculpatului verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, cu posibilitatea infirmării acestuia în cazul în care nu întruneşte condiţiile de legalitate şi temeinicie. Calitatea verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior celui care l-a emis, nu este supusă, ca act distinct, controlului judiciar al instanţei. Obiect al unui atare control judiciar îl constituie legalitatea sesizării instanţei, respectarea normelor de competenţă, a dispoziţiilor privind prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător în cursul urmăririi penale, precum  şi verificarea cuprinderii în rechizitoriu a elementelor obligatorii prevăzute de art. 263 C.proc.pen. Calitatea verificării efectuate de procuror nu afectează urmărirea penală sau sesizarea instanţei, astfel că restituirea cauzei la procuror este nelegală. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (3) C.proc.pen., în cazurile în care se dispune restituirea cauzei, instanţa are obligativitatea de a se pronunţa şi asupra măsurilor preventive, iar eventuala menţinere a arestului preventiv aparţine fazei de judecată, iar nu fazei urmăririi penale. Durata arestului preventiv executat până la data restituirii nu este limitată expresis legis, ci se analizează din perspectiva criteriilor de rezonabilitate statuate de jurisprudenţa naţională, în armonie cu cea comunitar-europeană.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală  nr. 865 R din 6 septembrie 2007

Prin sentinţa penală nr. 341/PI din 17 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2470/30/2007, în baza art. 332 alin. (2) C.proc.pen. raportat la art. 264 alin. (3) C.proc.pen. coroborat cu art. 197 alin. (2)  C.proc.pen. s-a dispus restituirea cauzei penale privind pe inculpaţii I.A.A. şi O.N. la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

În baza art. 332 alin. (3) C.proc.pen. raportat la art. 3002 C.proc.pen. a fost menţinută măsura arestării preventive faţă de inculpatul I.A.A., pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data pronunţării hotărârii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 197/P/2006 au fost trimişi în judecată inculpaţii I.A.A. –  în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, comisă în formă continuată şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, aflate în concurs real, prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. şi art. 290 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. (a C.pen., precum şi O.N.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. şi art. 290 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. (a C.pen.

În probaţiune s-a ataşat la dosarul cauzei dosarul de urmărire penală nr. 197/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

La  termenul de judecată din 18.06.2007, instanţa a invocat din oficiu excepţia nulităţii absolute privind legala sesizare a instanţei de judecată, motivat de faptul că rechizitoriul prin care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu a fost vizat de către procurorul ierarhic superior, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C.proc.pen.  raportat la art. 332 C.proc.pen.

Verificând modul de sesizare al instanţei, Tribunalul a constatat că rechizitoriul înaintat instanţei nu purta menţiunea privind verificarea acestuia sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei, existând doar adresa de înaintare a rechizitoriului semnată de procurorul general şi procurorul care a instrumentat cauza. Prima instanţă a apreciat că adresa de înaintare a dosarului la instanţă, chiar dacă este semnată de procurorul general, nu este suficientă pentru a aprecia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute expres de art. 264 alin. (3) C.proc.pen. care impun verificarea sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. Instanţa a apreciat că rechizitoriul nu a fost verificat sub cele două aspecte conform art. 264 alin. (3) C.proc.pen. şi a constatat nulitatea  absolută a actului de sesizare a instanţei, reţinând şi că este în prezenţa unei nulităţi ce nu poate fi acoperită prin acordarea unui termen, impunându-se restituirea cauzei la procuror.

Referitor la starea de arest preventiv a inculpatului I.A.A., instanţa a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a acestuia subzistă şi în prezent, acesta fiind trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni referitor la care legea penală prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani, respectiv săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, comisă în formă continuată şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, aflate în concurs real, prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C.pen cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. şi art. 290 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. (a C.pen., pentru care pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea între 10 şi 20 de ani, neavând relevanţă în analizarea prezentei cereri a împrejurării că, atât la luarea măsurii arestării preventive cât şi la prelungirea acestei măsuri , inculpatul a fost cercetat sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni decât cele pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului I.A.A., Tribunalul a avut în vedere perseverenţa infracţională şi continuitatea acesteia, anumite fapte fiind săvârşite în timpul cercetărilor penale, unele acte fiind constatate a fi săvârşite în luna ianuarie 2007. Pentru aceste motive, Tribunalul a menţinut starea de arest preventiv faţă de inculpatul I.A.A. pentru o perioadă de 30 de zile.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul I.A.A., în termen legal, recursurile fiind înregistrate la Curtea de Apel Timişoara la data de 02.07.2007.

În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a arătat că în mod greşit prima instanţă a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara întrucât la dosarul instanţei se află adresa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 197/P/2006 din 22.03.2007, adresă semnată de Procurorul General, în care se precizează „conform art. 264 C.proc.pen. vă înaintăm, spre competentă soluţionare, dosarul cu numărul de mai sus, împreună cu rechizitoriul …”. Totodată, s-a învederat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că adresa de înaintare a dosarului de urmărire penală, chiar dacă este semnată de procurorul general, nu este suficientă pentru a aprecia că sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de art. 264 alin. (3) C.proc.pen. care impun verificarea sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. S-a mai susţinut că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, semnând adresa de înaintare nr. 197/22.03.2007 în conformitate cu art. 264 C.proc.pen. implicit a procedat la verificarea rechizitoriului; că în raport cu dispoziţiile art. 264 alin. (4) C.proc.pen., atâta vreme cât rechizitoriul nu a fost infirmat de procurorul ierarhic, fiind înaintat Tribunalului Timiş, este mai mult decât evident că acesta a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei; că legiuitorul a avut în vedere în art. 264 alin. (4) C.proc.pen. situaţia în care rechizitoriul neinfirmat de procurorul ierarhic este înaintat instanţei de judecată.

În ce priveşte recursul declarat de inculpatul I.A.A., instanţa a constatat că la data de 20.06.2007 acesta a depus cererea de recurs împotriva „încheierii 18.06.2007” în care a menţionat că motivele vor fi arătate în faţa instanţei. La termenul din 25.07.2007, şi apoi în data de 03.08.2007, inculpatul I.A.A. a depus în scris motivele de recurs, în care a arătat că, deşi instanţa a constat nulitatea absolută cu privire la sesizarea sa, a dispus desesizarea conform art. 332 alin. (2) C.proc.pen. deoarece a constatat că nu a fost legal sesizată conform art. 264 alin. (3) C.proc.pen., s-a pronunţat cu privire la starea de arest în baza art. 332 alin. (3) C.proc.pen. raportat la art. 3002 C.proc.pen. şi a menţinut starea de arest pe o durată de 30 zile. Inculpatul recurent a mai susţinut că hotărârea este lovită de nulitate absolută deoarece câtă vreme instanţa s-a desesizat conform art. 332 alin. 2 C.proc.pen. nu putea prelungi starea de arest ca fiind legal sesizată conform art. 3002  C.proc.pen.; iar pe de altă parte că instanţa trebuia să constate viciul din oficiu la primirea dosarului. Pe de altă parte, s-a învederat că temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea arestării preventive s-au modificat; că pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptelor, nu rezultă din natura acestuia şi nici din împrejurările de comitere ori din întinderea valorii prejudiciului cauzat.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate de recurenţi, precum şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C.proc.pen., instanţa a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş este fondat şi a fost admis; iar recursul declarat de inculpatul I.A.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală de restituire a cauzei la parchet, interpretând şi aplicând în mod eronat dispoziţiile art. 264 alin. (3) C.proc.pen., fără a avea în vedere distincţia dintre procedura verificării şi cea a confirmării; legalitatea procesului penal şi imposibilitatea instanţelor de judecată, chiar indirect, de a completa dispoziţiile legale – atribut exclusiv al organului legislativ; scopul modificărilor legislative intervenite.

Potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C.proc.pen., în modificarea intervenită prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 60/2006 „rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet”, iar potrivit alin. (4) din acelaşi text legal „dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere”. Analizând aceste prevederi procedurale, instanţa constată că legiuitorul nu a impus existenţa vreunui act procesual care să consemneze modul în care s-a realizat verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, ci doar posibilitatea acestuia ca în urma verificării fie să procedeze la infirmarea, fie la înaintarea rechizitoriului către instanţa de judecată competentă. La această concluzie conduc şi dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 care prevăd că „soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale”, precum şi faptul că nici Codul de procedură penală şi nici Legea nr. 304/2004 nu reglementează confirmarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior cum prevedea vechea reglementare. Totodată, trebuie reţinut că principiul legalităţii procesului penal prevăzut de art. 2 alin. (1) C.proc.pen. impune ca autorităţile judiciare să acţioneze numai în condiţiile şi în formele procesuale prevăzute de lege, opunându-se ca instanţa de judecată să poată completa aceste prevederi cu alte proceduri. Dispoziţiile art. 209 alin. (5) C.proc.pen. în varianta anterioară modificării intervenită prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 60/2006 prevedeau în mod expres instituţia confirmării, respectiv: „atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior”, iar art. 264 alin. (3) C.proc.pen. că „sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat sau, după caz, a confirmat rechizitoriul”, această reglementare generând practica judecătorească la care a făcut trimitere inculpatul I.A.A. În prezent, această procedură a confirmării nu mai este reglementată, iar legiuitorul a intenţionat simplificarea procedurii, menţinând totuşi ca garanţie a drepturilor inculpatului verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, cu posibilitatea infirmării acestuia în cazul în care nu întruneşte condiţiile de legalitate şi temeinicie. 

În conformitate cu dispoziţiile art. 332 alin. (2) şi (4) C.proc.pen., instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. Pe de altă parte, în baza art. 300 C.proc.pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, iar când constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii şi neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii actului de sesizare. Potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C.proc.pen. rechizitoriul este actul de sesizare a instanţei de judecată, iar înaintarea lui către instanţa se efectuează de către procurorul ierarhic superior celui care l-a emis, în cazul în care în urma verificării nu a dispus infirmarea acestuia. Este adevărat că în regulă generală, adresa de înaintare a dosarului nu produce efecte juridice, fiind doar mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, însă trebuie avut în vedere conţinutul său pentru a vedea dacă nu cuprinde şi dispoziţii/menţiuni care pot avea acest rezultat. Astfel, în speţă, adresa de înaintare a dosarului de urmărire penală este semnată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi poartă menţiunea că trimiterea dosarului spre competentă soluţionare s-a făcut conform art. 264 din Codul de procedură penală. S-a susţinut că în absenţa consemnării verificării într-un act procesual, instanţa nu poate efectua un control al modului de îndeplinire al obligaţiilor reglementate de art. 264 alin. (3) C.proc.pen., însă calitatea verificării de către procurorul ierarhic superior nu este supusă ca act distinct controlului judiciar, ci instanţa trebuie să verifice legalitatea sesizării, respectarea competenţei, a dispoziţiilor privind prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător în cursul urmăririi penale, după care să analizeze dacă fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Calitatea verificării efectuate de procurorul ierarhic superior atrage eventuale consecinţe de ordin disciplinar/profesional, ea nu afectează urmărirea penală sau sesizarea instanţei.

Din prevederile expuse şi analizate anterior rezultă că pe lângă elementele pe care trebuie să le conţină obligatoriu rechizitoriul, reglementate de dispoziţiile art. 263 C.proc.pen., sesizarea legală a instanţei presupune şi respectarea unor condiţii extrinseci, respectiv: ca acesta să nu fi fost infirmat de prim-procurorul parchetului în urma verificării legalităţii şi temeiniciei şi să fie înaintat instanţei competente de procurorul ierarhic superior, condiţii ce sunt îndeplinite în cauză. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 38515  alin. (1) pct. 2 lit. (c C.proc.pen. instanţa a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei penale nr. 341/PI/18.06.2007, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 2470/30/2007; a casat sentinţa penală recurată cu privire la restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii.

În ce priveşte recursul declarat de inculpatul I.A.A., Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (3 C.proc.pen. în cazurile în care se dispune restituirea cauzei la procuror instanţa de judecată are obligaţia de a se pronunţa şi asupra măsurilor preventive. Deşi prima instanţă a dispus restituirea cauzei la procuror, timpul scurs de la data sesizării instanţei şi până la pronunţare se circumscrie etapei procesuale a judecăţii, iar nu urmăririi penale, cauza nemaifiind la organele de urmărire penală. Prin urmare, perioada de arestare preventivă a inculpatului, dispusă în această etapă procesuală, constituie arestare preventivă în cursul judecăţii, şi nu al urmăririi penale. Pe de altă parte, etapa procesuală a judecăţii se întinde şi de la data pronunţării hotărârii de restituire a cauzei în primă instanţă, până la data pronunţării deciziei instanţei de recurs, iar pe cale de consecinţă, în toată această perioadă de timp sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, respectiv prevederile art. 3002 C.proc.pen. Numai din momentul în care sentinţa penală de restituire a cauzei ar rămâne definitivă, arestarea preventivă a inculpaţilor ar dobândi din nou natura juridică a arestării preventive în cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual s-a constatat că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul I.A.A., continuă să subziste şi în prezent. În acest sens, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 681 C.proc.pen., art. 139 şi 160b C.proc.pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului, iar faţă de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpatul I.A.A. ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea acesteia. Totodată, împotriva inculpatului continuă să-şi găsească incidenţa dispoziţiile art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală (acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracţiuni ce sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanţei, împrejurarea că faptele sunt din cele care atrag obligaţia statului de a lua măsurile pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave). Este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 5 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ş.a.  Prin urmare,  instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între durata măsurii privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acesteia. În condiţiile speţei, la acest moment interesul general prevalează încă în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul prevederilor art. 38515  alin. (1) pct. 1 lit. (b C.proc.pen., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.A.A. împotriva încheierii penale de şedinţă din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş şi, având în vedere dispoziţiile art. 38517 şi 350 C.proc.pen., a menţinut starea de arest a inculpatului pe 60 zile.

Domenii speta

Spete similare