Efectele hotărârilor pronunţate în recurs în interesul legii

„Instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei.

Or, Curtea a reţinut că decizia nr.27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII al Legii nr.247/2005, astfel încât nu are competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti.

În consecinţă, instanţele judecătoreşti cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei legi, în speţă – titlul VII al Legii nr.247/2005 – în condiţiile în care nici Curtea Constituţională nu are asemenea competenţă”.

Domeniu – efectele hotărârilor pronunţate în recurs în interesul legii

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1001/2/2014 – DECIZIA CIVILĂ NR.115A/07.04.2014)

Prin cererea formulată la 14.02.2014 S.I. a solicitat revizuirea deciziei civile nr.304A/12.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în temeiul art. 322pct. 10 și 5 Cod procedură civilă în contradictoriu cu S.R. – M.F.P.

În motivarea cererii s-a arătat că prin acţiunea înregistrată sub nr.52357/3/2011, în temeiul art.1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 lei, cu titlu de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 2.202,00 mp situat în str. Piscului nr. 92, sector 4 - Bucureşti.

Prin sentinţa civila nr.521/05.03.2012, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, urmare a deciziei Înaltei Curţi nr.27/14.11.2011, prin care s-a stabilit că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.13 din această convenţie sunt inadmisibile''.

Împotriva sentinţei civile nr. 521/05.03.2012 reclamanta a formulat apel, care prin decizia nr.304A/12.09.2012, a fost respins, instanţa de apel reţinând că „în prezenta cale de atac nu poate să cenzureze, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunţată în interesul legii şi că „nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art. 330 alin. 4 C. pr. civ. este obligatorie".

Prin decizia nr. 1679/26.03.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a I-a Civilă a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 304A/12.09.2012, reţinând faptul că ,,în decizie se regăsesc argumente, cu referire şi la dispoziţiile art. 330 alin. 4 CPC, în sensul că nu se poate cenzura în acest cadru procesual o decizie în interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare''.

 Pe de altă parte, prin încheierea din data de 20.02.2012, Tribunalul Bucureşti Secţia  a V-a  Civilă  a  respins  ca  inadmisibilă  cererea  de sesizare  a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantă, având ca obiect dispoziţiile Legii nr. 247/2005 -  Titlul VII, aşa cum au fost interpretate prin decizia nr. 27/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 257/1.02.2013, pronunţată în dosarul nr. 7996/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, admiţând recursul împotriva încheierii din data de 20.02.2012, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, aşa cum au fost interpretate prin decizia nr. 27.2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr.466/14,11.2013 (publicată Monitorul Oficial nr.35/16.01.2014), pronunţată în dosarul nr.433D/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate „ca inadmisibilă", având în vedere faptul că "nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată”. Însă, faţă de faptul că "prin decizia nr. 27/14.11.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr.247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţelor Judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate. (...) Instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin aceasta s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibila de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei. Or, Curtea reţine că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ a titlului VII din Legea nr. 247.2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă".

Potrivit art. 322 pct. 10 C.proc.civ. 1865, „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel (...) se poate cere (...) dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare ".

Decizia nr. 466/2013 este pronunţată de Curtea Constituţională asupra excepţiei invocate în prezenta cauză. Deşi prin decizia respectivă nu s-a declarat neconstituţională prevederea atacată, totuşi revizuirea este admisibilă.

Pe de o parte, Curtea Constituţională însăşi, prin numeroase decizii, a stabilit că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea'" (Decizia Plenului Curţii nr. 1/1995) sau că textul art. 147 alin. 4 teza a doua din Constituţie „nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională Ie pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii" (Decizia Curţii nr. 206/2013).

Or, prin Decizia nr. 466/2013 Curtea Constituţională a respins excepţia invocată, reţinând că nu este competentă să analizeze Decizia nr. 27/2011, deoarece aceasta nu realizează o interpretare şi aplicare unitară a conţinutului dispoziţiilor, cu sensul de acte normative, constatare care se impune instanţelor judecătoreşti cu caracter obligatoriu.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 206/2013, analizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 4145 alin. 4 Cod proc.pen., care reglementează obligativitatea deciziilor pronunţate în recursuri în interesul legii în materie penală, Curtea Constituţională a reţinut că „faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate" [text similar în art. 3307 alin. 4 CPC 1865 - n.n.], cuprinsă în art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, pe de o parte nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, (...) şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti (...). Altfel spus, numai în aceste condiţii „dezlegarea dată problemelor de drept judecate" poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art.147 alin.1 şi 4 din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale (...)".

Or, Curtea Constituţională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenţei instanţelor judecătoreşti de a analiza deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când acestea nu privesc interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale.

Pentru aceste motive, solicită interpretarea art.322 pct. 10 C.proc.civ. 1865 în sensul că revizuirea este admisibilă şi atunci când, deşi a respins excepţia invocată în cauza respectivă, Curtea Constituţională a dezlegat însăşi problema dedusă judecăţii.

Asemenea interpretare este conformă cu argumentele Curţii Constituţionale în Decizia nr. 1016/22.09.2010, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.177/2010 prin care, între altele, s-a introdus art. 322 pct. 10 în Codul de Procedură Civilă.

Curtea Constituţională reţine că „Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligentă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurarea ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora".

Potrivit art. 322 pct. 5 CPC 1865, „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...)".

Prevederile art. 322 pct. 5 teza I CPC 1865 stabileşte trei condiţii de admisibilitate: descoperirea unui înscris după darea hotărârii atacate, înscrisul să fie doveditor şi să nu fi putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Înscrisul nou este reprezentat de Decizia Curţii Constituţionale nr.466/2013, care s-a publicat în Monitorul Oficial nr.35/16.01.2014, reclamanta luând cunoştinţă la data publicării, care este evident ulterioară hotărârii atacate, şi neputând prezenta înscrisul instanţei de apel din împrejurări evident mai presus de voinţa sa.

Înscrisul este doveditor, deoarece, cu putere obligatorie, stabileşte lipsa puterii obligatorii a Deciziei nr.27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care acest aspect este principala problemă dezbătută prin motivele de apel, iar instanţa de apel a respins apelul cu motivarea că „în prezenta cale de atac nu poate să cenzureze, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunţată în interesul legii şi că „nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art.330f alin.4 C.pr.civ. este obligatorie".

Faţă de toate aceste argumente, apelanta solicită a se constata admisibilitatea prezentei revizuiri, întemeiate în principal pe art. 322 pct. 10 CPC 1865, iar în subsidiar pe art. 322 pct. 5 CPC 1865.

Prezenta cauză ridică problema situaţiei determinate de Înalta Curte prin pronunţarea unui recurs în interesul legii prin decizia nr. 27/2011, care, potrivit 3307 alin. 3 CPC 1865, ar fi obligatorie pentru instanţe, dar care, potrivit considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 466/14.11.2013, "Nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului Vil din Legea nr. 247/2005".

Pe de altă parte însă, conform art. 99 lit. ţ) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară şi nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii în întregul lor, atât cu privire la dispozitiv, cât şi în ceea ce priveşte considerentele.

De asemenea, conform art. 20 alin. 2 din Constituţie (act normativ cu forţă superioară şi Codului de Procedură Civilă şi Legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor), „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale", iar conform art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept material or procesual.

Or, în speţa de faţă, Curtea Constituţională a decis că Decizia nr.27/2011 nu priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, ceea ce, conform jurisprudenţei constante a instanţei de contencios constituţional, conduce la lipsa caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011.

Aceasta deoarece în Decizia nr. 466/2013, Curtea Constituţională s-a declarat competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă a refuzat să analizeze Decizia nr. 27/2011, deşi aceasta este pronunţată (aşa cum reiese din cuprinsul său) în interesul legii, cu motivarea că nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, de vreme ce Curtea Constituţională a reţinut că Curtea Constituţională a reţinut că „ambele categorii de decizii [deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile înaltei Curţi în interesul legii - n.n.[...] dau expresie unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege; prin urmare [...] respectarea lor nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecată", rezultă că revine instanţei de judecată competenţa de a analiza conformitatea Deciziei nr. 27/2011 cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie raportat la art. l CEDO şi art.1 din primul protocolul adiţional la CEDO, aspecte care au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate în prezenta cauză. respinsă ca inadmisibilă.

Reiterăm - având în vedere importanţa argumentului - faptul că prin Decizia nr. 206/2013, Curtea Constituţională a reţinut că numai dacă priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative „dezlegarea dată problemelor de drept judecate poate fi obligatorie, orice altă interpretare fiind în contradicţie cu art. 147 alin.1 şi 4 din Constituţie.

Pentru aceste motive, actul nou invocat în prezenta cauză are caracter înrâuritor asupra soluţiei instanţei de apel, de vreme ce Decizia nr.466/2013 impune instanţei, cu caracter obligatoriu, să analizeze Decizia nr.27/2011, arătându-se că instanţa de contencios constituţional nu este competentă, faţă de faptul că nu se realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei dispoziţii legale.

În analiza respectivă, prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că sunt inadmisibile acţiunile formulate împotriva S.R. în temeiul art.1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, cu motivarea că „CEDO nu a constatat că soluţiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţionar”.

Această concluzie este evident contrară jurisprudenţei Curţii Europene care a constatat prin aplicarea procedurii hotărârii pilot - existenţa unei disfuncţionalităţi sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi din aplicarea sa defectuoasă de autorităţile administrative” şi a arătat că una din măsurile care ar trebui luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat numite lipsuri şi implementarea urgentă a unor măsuri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică şi administrativă coerentă”.

De asemenea, Înalta Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenţei CEDO după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României", din moment ce S.R. a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art.1 din Primul Protocol adiţional la CEDO conform principiilor consacrate de Convenţie.

Această concluzie este evident contrară jurisprudenţei Curţii Europene, care, în cauza Vermeire c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră coerentă legislaţia internă, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenţiei, iar libertatea de alegere recunoscută Statului cu privire la mijloacele de a-şi executa obligaţia în temeiul art.53 (actual art.46 §1 C.E.D.O. nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenţiei în aşteptarea finalizării unei asemenea reforme.

Totodată, Înalta Curte a arătat că „raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/09.06.2008, [prin care] a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun", iar „în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şt în altă procedură decât cea instituită de legea specială', este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant".

Or, prin Decizia nr. 33/2008, aplicând art. 20 alin. 2 din Constituţie, înalta Curte a reţinut că "este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (...); cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are un bun în sensul Convenţiei (...)". Concluzionând, Înalta Curte arată că "în vederea aplicării unitare a legii, va stabili că Iegea specială înlătură aplicarea dreptului comun (...) şi aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului".

Raportat la aceste trei aspecte, rezultă evident că prin Decizia nr.27/2011 recursul în interesul legii s-a transformat într-o forma de control a hotărârilor Curţii Europene, înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reţinute de instanţa europeană.

Prin urmare, în condiţiile în care decizia nr. 27/2011 contravine CEDO, văzând şi faptul că nu este dată în interpretarea legii, astfel încât nu are caracter obligatoriu, rezultă că decizia nr. 27/2011 trebuie înlăturată de la aplicare.

Pe cale de consecinţă, apelanta solicită a se constata admisibilitatea cererii de revizuire, în principal în temeiul art. 322 pct. 10 CPC 1865, iar în subsidiar în temeiul art. 322 pct. 5 CPC 1865, admiterea cererii, schimbarea deciziei atacate, urmând ca pe fondul cauzei admiterea apelului, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei pentru reluarea judecăţii la prima instanţă, cu cheltuieli de judecată.

Analizând cererea din perspectiva dispozițiilor art.326 alin. 3 Cod procedură civilă potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Curtea va respinge cererea ca neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă în data de 05.07.2011, sub nr. 52357/3/2011, reclamanta  S.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. – M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 650 000 lei cu titlu de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 2 202, 00 mp situat în str. Piscului, nr. 92, sector 4 Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.521/05.03.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârât şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R. – M.F.P., având ca obiect pretenţii.

Analizând cauza, din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii invocate, tribunalul a constatat în esență că prin notificarea din 19.02.2002 înaintată prin executor judecătoresc M.D., B.A. a solicitat P.M.B. restituirea în natură a imobilului din str. Calea Piscului nr. 92, sector 4 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1055 din 12.11.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă în dosarul nr. 2360/2003, a fost admisă în parte acţiunea în revendicare formulată de B.A. în contradictoriu cu M.B. şi  a fost obligat acesta din urmă să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 6206 mp situat în Bucureşti, str. Piscului, nr. 92 sector 4.

Urmare decesului lui B.A. (în data de 23.11.2005), au rămas moştenitori legali B.M., B.A.M. şi N.P.F., potrivit certificatului de moştenitor nr. 59 din 16.12.2005 BNP Săndina Tăbărana.

Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3467 din 07.11.2006 BNP Romelia Dragomir şi Maria Popovici, reclamanta  S.I. în calitate de cesionar a cumpărat de la cedentele B.M., B.A.M. şi N.P.F. toate calităţile procesuale deţinute sau izvorâte din orice procedură judiciară şi/sau administrativă ce ar avea ca obiect terenul situat în Bucureşti, str. Piscului, nr. 92 sector 4, în suprafaţă de 2 202 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 195 din 13.02.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. 39418/3/2008 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta  S.I. în contradictoriu cu pârâtul M.B. – P.G., fiind obligat pârâtul să emită dispoziţie în temeiul Legii nr.10/2001 de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 800 mp de teren şi pentru construcţia din Bucureşti, str. Piscului, nr. 92, sector 4. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 683 din 18.12.2008 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-au respins apelurile ca nefondate, rămânând irevocabilă prin nerecurarea deciziei menţionate.

În executarea dispozitivului acestei sentinţe, a fost emisă dispoziţia nr. 12785 din 04.08.2010, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în diferenţa dintre despăgubirile încasate şi valoarea de piaţă, pentru construcţia demolată în suprafaţă construită desfăşurată de 475 mp ce a fost situată în Bucureşti, Calea Piscului, nr. 92, sector 4, şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 800 mp, imposibil de restituit în natură cesionarei S.I.

Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 195 din 13.02.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. 39418/3/2008 a fost soluţionată complet notificarea formulată de B. A., inclusiv sub aspectul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 800 mp teren, ulterior fiind emisă o dispoziţie în acest sens, fiind epuizată în această manieră procedura specială instituită prin Legea 10/2001. S-a observat că instanţa a analizat inclusiv hotărârea judecătorească anterioară, reţinând că deşi reclamanta a pretins măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 2202 mp, este îndreptăţită să primească măsuri reparatorii prin echivalent exclusiv pentru suprafaţa de 800 mp. Apelul formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, nefiind formulat recurs.

Legea nr.10/2001 a suprimat, în totalitatea ei, acţiunea legii vechi în ceea ce priveşte imobilele ce fac obiectul ei de reglementare şi, fără a suprima accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul măsurilor reparatorii şi, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc.

Prin intrarea în vigoare a Legii 247/2005 a fost modificat sistemul de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, dispoziţiile legii 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură fiind modificate în mod corespunzător, prin aceste norme speciale. Şi acest act normativ prevede un control judecătoresc extins asupra tuturor fazelor procedurii, exercitat de către curţile de apel, astfel încât adresabilitatea la instanţă este supusă acestei proceduri speciale, ulterior intrării in vigoare a acestei legi, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri, stabilirea cuantumului acestora.

Ca urmare, adresabilitatea la instanţă este supusă, în speţă, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială şi, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală şi o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicata şi ale Legii 247/2005.

Tribunalul a reţinut incidenţa deciziei nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 Protocol 1 din convenţie şi ale art. 13 din Convenţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că astfel de acţiuni sunt inadmisibile, întrucât ignoră dispoziţiile legii speciale. Decizia din recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 17 februarie 2012, dezlegarea problemelor de drept  judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 3307 alin. 4 C.proc.civ.

Împotriva sentinţei civile nr.521/05.03.2012 a formulat apel reclamanta S.I., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii .

Printre altele, s-a invocat și faptul că  blocul de legalitate contravine blocului de convenţionalitate; trebuia înlăturată aplicarea Legii nr. 247/2005 şi decizia nr.27/2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție iar excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia  respinsă.

În acest sens, apelanta a arătat că decizia ICCJ este dată cu depăşirea competenţei instanţei care este limitată în recursurile în interesul legii la interpretarea legii. Înalta Curte,  putea, soluţionând recursul în interesul legii, numai să se limiteze la interpretarea legii, nicidecum la constatarea convenţionalităţii sau neconvenţionalităţii acesteia.

Or, în Decizia ICCJ nr. 27/2011, Înalta Curte, deşi arată că "raţionamentul este identic", nu s-a limitat la constatarea aplicării principiului specialia generalibus derogant, ci a verificat însăşi convenţionalitatea legii cu Convenţia Europeană, deşi anterior arătase că acest lucru trebuie făcut "în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei", care "trebuie să se verifice pe fond".

Procedând astfel, Înalta Curte a depăşit puterile sale, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ceea ce face ca decizia pronunţată să nu fie obligatorie sub acest aspect. Arătă apelanta că nu invocă în acest context lipsa forţei obligatorii a însăşi deciziei lCCJ, ci lipsa forţei obligatorii a acelor considerente care sunt rezultatul unei depăşiri a competenţelor instanţei.

Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie prin decizia civilă nr.304A/12.09.2012 a respins apelul ca nefondat reținând în considerente că, prin motivele de apel formulate, apelanta – reclamantă apreciază că prezenta acţiune prin care solicită despăgubiri, de la S.R. – M.F.P., în temeiul dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol Adiţional la CEDO nu este inadmisibilă şi că, decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă în cauză, fiind în contradicţie cu reglementările internaţionale.

De asemenea, s-a arătat  că, în prezenta cale de atac, C.A.B. nu poate să cenzureze, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunţată în interesul legii, ci doar eventual, să o înlăture de la aplicare, dacă ar aprecia că intră în concordanţă cu reglementările internaţionale, ceea ce nu este cazul în speţă.

Decizia nr.27/14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că,  acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al legii 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.

În decizia a cărei revizuire se solicită s-a mai reținut că, nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ. este obligatorie întrucât aceasta este în concordanţă cu reglementările internaţionale și că nu se poate reţine  existenţa unei neconcordanţe între acesta şi reglementările internaţionale, întrucât, în chiar cuprinsul deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a verificat acest aspect şi a arătat în concret, concordanţa reglementării interne cu cea internaţională, din perspectiva drepturilor conferite şi a limitărilor ce pot fi impuse, astfel că sunt nefondate criticile apelantei sub acest aspect.

Împotriva acestei decizii revizuienta a exercitat calea de atac a recursului, acesta fiind respins ca nefondat prin decizia civilă nr.1679/26.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând cererea din perspectiva dispozițiilor art.326 alin. 3 Cod procedură civilă potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Curtea va respinge cererea ca inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art.322 pct.10 Cod procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel se poate cerere dacă,după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională, s-a pronunțat asupra excepției invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o  lege sau ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Cererea de revizuire a fost întemeiată și pe dispozițiile art.322 pct.5 teza I-a Cod procedură civilă, argumentele invocate fiind însă aceleași cu ipoteza prevăzută la pct. 10 al art. 322 Cod procedură civilă.

În dovedirea cererii de revizuire s-a invocat decizia nr.466/14.11.2013 a Curții Constituționale pronunțată în dosarul nr.7996/2/2012 al Curții de Apel București - secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la sesizarea revizuientei S.I.

Prin decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat ”Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv”din Legea nr.247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.27/2011.

Pentru a fi incident art. 322 pct.10 Cod procedură civilă este necesar ca, soluționând excepția invocată în acea cauză, Curtea Constituțională ,să fi declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o  lege sau ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Ori , în prezenta cauză, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat ”Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv”din Legea nr.247/2005 , astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.27/2011.

Curtea nu va primi opinia revizuientei sprijinită pe argumentele potrivit cărora și în situația în care excepția a fost respinsă cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 10 Cod procedură civilă este admisibilă în raport de considerentele sale, considerente ce fac corp comun cu dispozitivul și în întregul lor, sunt general obligatorii; ori pentru faptul că a respins excepția invocată deoarece a considerat că nu este competentă să analizeze decizia nr.27/2011. Invocând decizia nr.206/2013 a Curții Constituționale pronunțată cu ocazia examinării art.4145 alin.4 Cod.proc.pen., petenta apreciază că, instanța  Constituțională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor judecătorești de a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.

Nici în decizia nr.206/2013 și nici în decizia nr.466/2013 Curtea Constituțională nu a ajuns la această concluzie.

În considerentele  deciziei nr.466/2013 se arată că ”Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Curtea a constatat că prin decizia nr.27/2011 ÎCCJ nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr.247/2005, în vederea aplicării unitare a  acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate.

Prin decizia 27/2011, ÎCCJ a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială-titlul VII din Legea nr.247/2005 – se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept, potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale – specialia generalibus derogant.

Instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de ÎCCJ, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.

Or, Curtea a reținut că decizia nr.27/2011 pronunțată de ÎCCJ, nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr.247/2005, astfel încât nu are competența de a se pronunța asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești .

Prin urmare, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția invocată de petenta S.I., reținând că prin decizia nr.27/2011 ÎCCJ a stabilit aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cum de altfel s-a și pronunțat în fond prima instanță când a respins acțiunea ca inadmisibilă .

În consecință, instanțele judecătorești cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legii, în speță  - titlul VII din Legea nr.247/2005 - în condițiile în care nici Curtea Constituțională nu are asemenea  competență.

Din această perspectivă, nici dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile cauzei, deoarece înscrisul nou – decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale – nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță  cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Astfel, dacă una dintre condiții prevăzute de art. 322 pct.5 și 10 Cod procedură civilă nu este îndeplinită, cererea de revizuire se va respinge ca inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare