Legea nr. 10/2001, pretenţii.

Legea nr. 10/2001, pretenţii.

Oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei, respectiv de art. 11 alin. (8) şi a art. 26 din Legea nr.10/2001, dar acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării. În consecinţă, acordarea în compensare de bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a persoanei care a formulat notificarea, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.  În acelaşi timp,există  o etapă preliminară pe care persoanele îndreptăţite nu o pot eluda.

Sediul materiei :  art  1 alin 5 ,art. 11 alin. (8) şi a art. 26 din Legea nr.10/2001,

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 36640/3/2009, la data de 18.09.2009, reclamanţii B. M.Z.O. şi S L. O. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 - Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, contestaţie împotriva refuzului de soluţionare a notificării nr. 1142/21.03.2001 şi a dosarului nr. 216/23.03.2001, privind imobilul situat în Bucureşti  sector 1, constituit din teren în suprafaţă de 384 m.p., solicitând recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor B. M. Z. O. şi S. O.L., în calitate de succesori ai defunctului B.M.D. asupra imobilului menţionat; restituirea în echivalent prin acordarea în compensare a unui alt teren în Bucureşti, de aceeaşi valoare, iar în subsidiar, stabilirea şi acordarea despăgubirilor, reprezentând contravaloarea imobilului la preţul pieţei şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata acestora către reclamanţi, precum şi obligarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul P. M. B. la plata despăgubirilor în valoare de 42.000 lei, pentru prejudiciul moral şi material provocat prin nesoluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate al reclamanţilor şi privarea de mai bine de 9 ani a reclamanţilor de drepturile lor la protecţia şi valorificarea dreptului de proprietate precum şi de dreptul la soluţionarea în timp rezonabil a cererii acestora.

La data de 23.03.2010, reclamanţii au depus la dosar cerere completatoare şi modificatoare, prin care au solicitat modificarea celui de-al II-lea capăt de cerere, în sensul că solicită şi acceptă să primească în echivalent în compensare un alt bun imobil, teren sau construcţie, până la concurenţa valorii bunului preluat abuziv, iar în cazul în care valoarea bunurilor disponibile ar depăşi valoarea bunului preluat abuziv, acceptă să achite diferenţa valorică stabilită de instanţă.

În subsidiar, în măsura în care din probatoriu ar rezulta că pârâta nu deţine imobile (teren şi/sau construcţii) susceptibile a fi acordate în compensare, au solicitat stabilirea de către instanţă şi acordarea despăgubirilor, reprezentând contravaloarea imobilului la preţul pieţei.

La data de 23.03.2010, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar note de şedinţă, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

La data de 11.10.2010, reclamanţii au depus la dosar cerere modificatoare a capătului II, teza I a cererii, prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, arătând că aceasta are calitate procesuală pasivă faţă de dispoziţiile art. 13 alin. 1 Cap. VII din Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte solicitarea de a se stabili în subsidiar cuantumul despăgubirilor, reprezentând contravaloarea în bani a imobilului la preţul pieţei şi acordarea acestora prin obligarea pârâtei la plata lor.

De asemenea, s-a solicitat modificarea tezei a II-a a celui de-al II-lea capăt al cererii introductive, în sensul că, în principal, reclamanţii solicită şi acceptă să primească în echivalent un alt imobil teren şi/sau construcţie. În acest sens, s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să oblige Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii prin care să atribuie reclamanţilor în compensare terenul şi/sau construcţia, ce urmează a fi identificate prin probatoriul administrat în cauză.

În subsidiar, dacă ar rezulta că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu deţine bunuri imobile susceptibile a fi acordate în compensare (art. 1 alin. şi 3 din Legea nr. 10/2001), s-a solicitat stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor în bani pentru imobil, la preţul pieţei, acordarea acestora şi obligarea pârâtei Comisia Centrală la plata acestora.

La data de 11.10.2010, reclamanţii au precizat că solicită acordarea în compensare a unui teren aflat în proprietatea privată a Primăriei Municipiului Bucureşti, în perimetrul B-dul Libertăţii, B-dul 13 Septembrie, străzii Uranus, străzii Sabinelor, Calea Rahovei.

La data de 14.10.2010, reclamanţii B.M. Z. O. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii P. M. B. prin Primar, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD) şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), cerere de completare a cererii introductive, prin care au solicitat introducerea în cauză a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în calitate de pârâte, în ce priveşte petitul din teza a II-a (formulat în subsidiar) a capătului al II-lea al cererii de chemare în judecată. De asemenea, reclamanţii au arătat că înţeleg să modifice capătul II al cererii introductive, solicitând, în principal, ca urmare a soluţionării pe fond a Notificării nr. 1142/21.03.2001 de către instanţă, să primească în echivalent în compensare un alt bun imobil teren sau/şi construcţie, pe un alt amplasament. S-a mai arătat că, în cazul în care valoarea imobilul identificat şi susceptibil a fi acordat în compensare ar depăşi valoarea imobilului preluat abuziv, reclamanţii acceptă să achite diferenţa valorică, stabilită de către instanţă pe bază de expertiză, iar în cazul în care valoarea imobilului identificat şi susceptibil de a fi acordat prin compensare ar fi mai mică decât valoarea bunului preluat abuziv, acceptă compensarea parţială prin acordarea bunului imobil, iar diferenţa de valoare datorată acceptă să o primească în bani.

În subsidiar, s-a solicitat acordarea despăgubirilor în echivalent şi stabilirea direct de către instanţă a cuantumului despăgubirilor datorate, reprezentând contravaloarea imobilului în bani la preţul pieţei şi obligarea statului, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la plata acestora către reclamanţi, în termenul precizat expres de instanţă.

La data de 03.12.2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi şi excepţia prematurităţii plăţii solicitate de reclamanţi.

La data de 06.12.2010 reclamanţii  au depus la dosar cerere de completare a temeiului de drept, precizând că temeiul juridic al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Drepturile Omului; Jurisprudenţa CEDO: Viaşu vs. România, Străin si alţii vs. România (§ 39,43, 52, 59), Cristian şi M. Dumitrescu vs.Romania, Porteanu vs. România, Broniowski v. Polonia (GC) (nr.31443/96, § 176, CEDH 2004-V), Fostul Rege al Greciei si alţii vs. Grecia [GC], nr. 25701/94, § 89, ECHR 2000-XII, Yagtzilar vs. Grecia, Hakansson si Sturesson, § 54; Papachelas vs. Grecia, § 48, Platakou vs. Grecia, Jokela vs. Finlanda, Pincova and Pine vs. Cehia, Akkus vs. Turcia, Malama vs. Grecia; jurisprudenţa internă: dosar nr.12723/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - pretenţii despăgubiri art. 1 Protocolul 1 CEDO); jurisprudenţa ICCJ: Decizia 33/2008, art. 112 şi următoarele din Codul de procedură civilă, art. 11 şi art. 20 alin. 2 din Contituţia României; art. 274 din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din data de 07.02.2011, Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor şi excepţia prematurităţii şi a încuviinţat pentru reclamanţi proba cu înscrisuri.

La data de 6.11.2011, Brottea Mihaescu Zoe Otilia şi Scafa Leonard Octavian au depus la dosar cerere precizatoare cu privire la calitatea procesuală pasivă a A.N.R.P. şi C.C.S.D.

La termenul de judecată din data de 12.12.2011, Tribunalul a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei B.M.Z.O, decedată la 11.05.2011

Prin sentinţa civilă nr. 94/21.01.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la capătul 2 de cerere, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la capătul 3 de cerere, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la capetele 1 şi 2 de cerere şi a respins capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi modificată, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu privire la capetele 1 şi 3 de cerere şi a respins capetele 1 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi modificată, în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor şi excepţia prematurităţii cererii de obligare a pârâţilor la plata valorii de piaţă a imobilului. Tribunalul a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată şi modificată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, a constatat că reclamanţii  au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat în Bucureşti,  sector 1, în suprafaţă de 384 mp. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de atribuire în compensare a terenului în suprafaţă de 349 mp situat în Bucureşti,  identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Ghiţă Viorel. Tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 306, sector 1, în suprafaţă de 384 mp. Tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor, obligarea pârâţilor la plata valorii de piaţă a imobilului şi acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi material suferit. Tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţi a sumei de 1.100 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că acţiunea de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, B M Z O şi S L O au formulat, prin intermediul executorului judecătoresc, notificarea nr. 1142/21.03.2001 (fila 141 vol. I), înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, în baza căreia s-a format dosarul administrativ nr. 216. Prin notificare, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 384 mp, situat în Bucureşti,  sector 1.

Având în vedere nesoluţionarea până în prezent a notificării de către unitatea deţinătoare, tribunalul a considerat că este competent să soluţioneze pe fond notificarea, în baza prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, tribunalul a constatat că s-a făcut dovada în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 lit. a) şi art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin.1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că nu este posibilă restituirea în natură a terenului în litigiu, reclamanţii fiind persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 306, sector 1, în suprafaţă de 384 mp. În consecinţă, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a considerat că este neîntemeiată cererea reclamanţilor de atribuire în compensare a terenului în suprafaţă de 349 mp situat în Bucureşti,  identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert, având în vedere prevederile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată şi art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Tribunalul a reţinut că, potrivit răspunsului Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 220 vol. I), aceasta nu are posibilitatea atribuirii în compensare de bunuri, potrivit art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nefiind finalizată operaţiunea de inventariere a acestora.

Faţă de relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, Tribunalul a apreciat că terenul în suprafaţă de 349 mp, situat în Bucureşti nu poate fi acordat reclamanţilor în compensare, acesta aflându-se într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic şi urmând a fi afectat de investiţii, chiar dacă, până la acest moment, nu a fost încă adoptat un act normativ de trecere a imobilului menţionat în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti.

Tribunalul a constatat că sunt de asemenea neîntemeiate capetele de cerere privind stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor şi obligarea pârâţilor la plata valorii de piaţă a imobilului.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor conform valorii stabilite prin expertiza efectuată în cauză, se reţine faptul că regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor este reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi presupune adoptarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a unei decizii privind acordarea de titluri de despăgubire, urmată de emiterea unui titlu de conversie, respectiv de plată, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în funcţie de opţiunea persoanei îndreptăţite. Aşadar, valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005 şi nu de către instanţa de judecată, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu unitatea deţinătoare şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, CCSD şi ANRP.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de acordare a daunelor morale, faţă de dispoziţiile art. 998-999 C.civ., Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au probat existenţa unui prejudiciu moral ca o consecinţă a încălcării drepturilor acestora în perioada de timp menţionată, în afara inerentului disconfort creat de îndelungata aşteptare a soluţionării cererii de restituire în natură, respectiv prin echivalent a imobilului preluat de stat în mod abuziv. Împrejurarea că până în prezent aceştia nu au primit nicio despăgubire pentru dreptul de proprietate de care au fost privaţi autorii lor nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. 1 şi 276 din Codul de procedură civilă, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţi a sumei de 1.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul achitat pentru expertiza topografică, potrivit ordinului de plată depus la fila 173. Tribunalul nu a acordat reclamanţilor contravaloarea onorariului aferent evaluării imobilelor, având în vedere respingerea solicitărilor de atribuire a unui alt imobil în compensare, precum şi de acordare a despăgubirilor băneşti constând în contravaloarea imobilului, stabilită prin expertiza evaluatoare efectuată în cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea sentinţei civile recurate în sensul obligării Primăriei Municipiului Bucureşti să emită dispoziţia de atribuire în proprietate a terenului în suprafaţă de 349 m.p situat în Bucureşti– reclamanţi, prin compensare, teren identificat prin raportul de expertiză imobiliară executată de către exp.Gşi Coraportul de expertiză imobiliară executată de exp. Ing. P I. – art. 1 alin. 2 şi alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Recurenţii reclamanţi au solicitat obligarea intimaţilor Statul Român prin CCSD, ANRP şi DADN şi în principal a Primăriei Municipiului Bucureşti la plata către recurenţi a daunelor morale în valoare de 42.000 lei pentru prejudiciul moral provocat prin nesoluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate al reclamanţilor mai bine de 12 ani şi privarea acestora de drepturile lor la protecţia şi valorificarea dreptului de proprietate precum şi încălcarea dreptului legitim la soluţionarea în timp rezonabil a Notificării nr. 1142/21.03.2002.

În motivarea recursului, recurenţii au arătat că, în temeiul Deciziei nr. IX din 20.03.2006 publicată în M.O. Partea I nr. 653 din 28/07.2006, instanţa poate identifica, evalua, stabili şi acorda măsurile reparatorii corespunzătoare, ceea ce însă tribunalul nu a făcut, limitându-se doar să le recunoască dreptul.

Recurenţii au arătat că, prin art. 1 alin. 2, 3, 4 şi 5 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut în mod imperativ ordinea acordării măsurilor. Recurenţii au arătat că, la termenul din 06.12.2010, au indicat expres că acceptă şi solicită în principal acordarea în compensare a unui imobil aflat în domeniul privat al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a reţinut următoarele:

instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a unei notificări formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001. Curtea constată că în mod corect prima instanţă a procedat la soluţionarea pe fond a notificării. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În consecinţă, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

Astfel, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii unite, asupra recursului în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.

Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Având în vedere şi faptul că, de la data depunerii notificării de către reclamanţi au trecut 12 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunţat asupra acestei notificări, Curtea constată că în mod corect a apreciat tribunalul că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a soluţiona notificarea.

În această situaţie, având în vedere şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, menţionată mai sus, Curtea constată că în mod legal prima instanţă a procedat la administrarea probelor pentru stabilirea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite şi la stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite acestora.

Curtea constată că, prin motivele de recurs, recurentul pârât nu a criticat soluţia instanţei în ceea ce priveşte stabilirea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, motivele sale de recurs vizând aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 165/2013.

Argumentele recurentului pârât referitoare la faptul că măsurile reparatorii trebuie stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013 nu pot fi reţinute ca reprezentând motive de nelegalitate a sentinţei recurate.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor. În cauză, sentinţa recurată a fost pronunţată la data de 21.01.2013, dată la care nu era în vigoare Legea nr. 165/2013. În consecinţă, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a avut în vedere, la stabilirea măsurilor reparatorii, prevederile Legii nr. 247/2005, în vigoare la data pronunţării sentinţei, motivul de nelegalitate invocat în acest sens de recurentul pârât, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, fiind neîntemeiat. Astfel, în faza de control judiciar nu se poate reţine ca motiv de nelegalitate a unei hotărâri faptul că instanţa a aplicat legea în vigoare la data pronunţării acesteia.

În ceea ce priveşte argumentul recurentului pârât referitor la faptul că nu ar fi îndeplinite condiţiile art. 274 din Codul de procedură civilă pentru obligarea instituţiei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că în mod corect a fost reţinută această obligaţie în sarcina pârâtului, faţă de prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă şi faţă de faptul că, acţiunea reclamanţilor fiind admisă, pârâtul este partea care a căzut în pretenţii, fiind astfel în culpă procesuală. Împrejurarea că reclamanţii nu ar fi depus toate actele necesare soluţionării notificării, astfel cum susţine recurentul pârât, nu poate fi invocată de acesta pentru a justifica nesoluţionarea notificării, recurentul având obligaţia legală de a se pronunţa asupra notificării, fie prin admitere, fie prin respingere în măsura în care considera că nu a fost dovedită, or, în cauză, recurentul pârât nu a emis nicio dispoziţie.

Solicitarea recurentului pârât de diminuare a cuantumului sumei la care a fost obligat cu titlul de cheltuieli de judecată, este, de asemenea, neîntemeiată. Având în vedere obiectul cauzei, şi anume soluţionarea pe fond a notificării, complexitatea cauzei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, administrarea probatoriului în cauză şi pregătirea apărării raportat la aceste probe, Curtea constată că stabilirea onorariului pentru prezenta cauză la suma de 1100 lei s-a raportat la criteriile legale, situaţie în care nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere că motivele de recurs invocate de recurentul pârât, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât împotriva sentinţei civile nr. 94/21.01.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, Curtea constată că aceştia au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, conform căruia hotărârea poate fi modificată dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Acest motiv nu este întemeiat. Astfel, prin acţiunea formulată, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva refuzului Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti de a răspunde la notificarea nr. 1142/21.03.2001 şi de a soluţiona dosarul nr. 216/23.03.2001, privind reconstituirea dreptului de proprietate conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în Bucureşti,  sector 1, constituit din teren în suprafaţă de 384 m.p. Prin sentinţa recurată, Tribunalul a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 384 mp şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul menţionat. Tribunalul a respins celelalte cereri formulate de reclamanţi, privind acordarea în compensare a unui alt imobil şi stabilirea cuantumului despăgubirilor. Astfel, Curtea constată că tribunalul a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere formulată de reclamanţi. Împrejurarea că tribunalul nu a admis în totalitate solicitările recurenţilor nu presupune că ar fi dat altceva decât s-a cerut. Astfel, prin sentinţa recurată, pretenţiile reclamanţilor privind stabilirea cuantumului despăgubirilor nu a fost admisă de instanţă, care a considerat că acordarea măsurilor reparatorii urmează a fi realizată în alt mod decât cel solicitat de reclamanţi, ceea ce nu presupune însă că instanţa ar fi acordat altceva decât s-a cerut, din moment ce aceasta s-a pronunţat cu privire la dreptul reclamanţilor decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, drept dedus judecăţii. Critica recurenţilor în sensul că instanţa nu a evaluat şi acordat despăgubirile cuvenite reclamanţilor urmează a fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Invocarea de către recurenţi, în susţinerea motivului de recurs expus mai sus, a Deciziei nr. IX/2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interenul legii nu este pertinentă, acea decizie privind stabilirea instanţei competente să soluţioneze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, or problema competenţei de a soluţiona litigiul nu este în discuţie în prezenta cauză.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă este, de asemenea, neîntemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Examinând hotărârea recurată, Curtea constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum greşit susţin recurenţii reclamanţi. Împrejurarea că instanţa a analizat probele administrate în cauză precum şi prevederile legale incidente însă a ajuns la o altă concluzie decât aceea dorită de parte nu presupune că motivarea ar fi contradictorie.

Motivul de recurs invocat de recurenţii reclamanţi referitor la soluţia pronunţată cu privire la cererea de atribuire în compensare a imobilului identificat prin expertiza efectuată în cauză este nefondat.

Curtea constată că oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei, respectiv de art. 11 alin. (8) şi a art. 26 din Legea nr.10/2001, dar acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.

Astfel, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, astfel cum prevede art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 209/2005.

În consecinţă, acordarea în compensare de bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a persoanei care a formulat notificarea, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.

În cauză, prin adresa nr. 8720/26.05.2010, depusă la fila 220 din dosarul tribunalului vol 1, Primăria Municipiului Bucuresti a arătat că municipalitatea nu are posibilitatea de a atribui bunuri în compensare deoarece nu a fost finalizată operaţiunea de inventariere a acestora.

În acest context, Curtea reţine că din dispoziţia art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rezultă o anumită obligaţie în sarcina autorităţilor dar reprezintă, în acelaşi timp, o etapă preliminară pe care persoanele îndreptăţite nu o pot eluda şi care, în speţă, nu a fost parcursă.

Etapa respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptăţite care ar intenţiona să solicite bunuri în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, la măsura respectivă, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptăţite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege pentru acordarea unor bunuri în compensare.

Pe de altă parte, noţiunea de “disponibil” nu a fost detaliată în cuprinsul textului legal, situaţie în care nu poate fi reţinută o interpretare a textului numai prin prisma criteriilor cercetate în cauză de tribunal şi susţinute şi de recurenţii reclamanţi, respectiv dacă terenul este liber şi neafectat de amenajări de utilitate publică şi nu este revendicat de foştii proprietari, ci trebuie acceptată şi poziţia pârâtului, care, din considerente inclusiv instituţional subiective de protejare a patrimoniului său, poate declara, sub protecţia unui text legal nerestrictiv, că nu are bunuri disponibile pentru compensare.

În condiţiile în care restituirea în natură a imobilului notificat nu este posibilă, iar unitatea deţinătoare nu dispune de alte terenuri sau servicii pentru a fi oferite în compensare reclamanţilor pentru imobilul preluat abuziv, în mod corect tribunalul a stabilit că măsurile reparatorii urmează a fi acordate prin echivalent, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vigoare la data pronunţării sentinţei.

Motivul de recurs referitor la soluţia pronunţată cu privire la cererea de plată către recurenţi a despăgubirilor de 209.290 euro, echivalent în lei la data plăţii, valoare stabilită prin Raportul de expertiză judiciară evaluatorie întocmită de Exp. Evaluator Felicia Frunză, reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv, este, de asemenea nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea de stabilire şi acordare a cuantumului despăgubirilor, este de observat  Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, conform căreia art. 16 şi următoarele din titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despagubirilor, nu se aplică în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării in vigoare a acestei legi. În aplicarea acestei Decizii, dispoziţiile menţionate din Legea nr. 247/2005 sunt incidente în prezenta cauză, faţă de raţionamentul Înaltei Curţi, notificarea reclamanţilor nefiind soluţionată printr-o dispoziţie emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. În consecinţă în speţă sunt aplicabile art. 16 din Legea nr. 247/2005, în vigoare la data pronunţării sentinţei, astfel cum corect a apreciat prima instanţă.

Astfel, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că acordarea măsurilor reparatorii are loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data pronunţării sentinţei, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Astfel, conform art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României

În Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a stabilit că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse mai sus, nu poate fi admisă cererea de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor, potrivit cuantumului stabilit de instanţă.

Curtea constată că în mod corect a respins tribunalul cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata prejudiciului moral. Astfel, în mod corect a considerat tribunalul că, faţă de dispoziţiile art. 998-999 C.civ., nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, respectiv reclamanţii nu au probat existenţa unui prejudiciu moral ca o consecinţă a încălcării drepturilor acestora în perioada de timp menţionată.

Curtea constată că reclamanţii nu au invocat un prejudiciu moral, o atingere adusă drepturilor personale nepatrimoniale, ci un prejudiciu material, rezultând din privarea timp de 12 ani a reclamanţilor de drepturile la protecţia şi valorificarea dreptului de proprietate, astfel cum se arată în acţiune.

În susţinerea acestei cereri, recurenţii reclamanţi au invocat întârzierea în soluţionarea notificării şi ineficienţa sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sancţionată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate. Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceştia împotriva sentinţei civile nr. 94/21.01.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A-IV-A CIVILĂ  Dosar nr. 36640/3/200 DECIZIA CIVILĂ  NR. 215R /3 februarie 2014)

Domenii speta

Spete similare