Pretenţii. Limitele judecăţii. Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Pretenţii. Limitele judecăţii. Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Sediul materiei : art. 50 din Legea nr.10/2001

Prin cererea din data de 08.06.2011 înregistrată la Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, sub nr. 12216/303/2011, reclamanţii P. V. şi P. E. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând instanţei să îl oblige pe acesta la plata de despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 200.000 RON, ca urmare a evingerii reclamanţilor de imobilul situat în Buicureşti  sector 1 cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare  din data de 11.12.1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti  reprezentată prin mandatar SC Herăstrău Nord SA.

Reclamanţii au arătat că au fost evinşi în urma admiterii  acţiunii în revendicare formulată de către B. S. şi B.  A. M. care a făcut obiectul dosarului civil nr. 38324/3/2007 şi în care s-a pronunţat decizia irevocabilă nr. 32/R/20.01.2011 de către Curtea de Apel Bucureşti.

La data de 24.11.2011, reclamanţii şi-au completat acţiunea introducând în cauză, în calitate de pârât pe Ministerul Finanţelor Publice  prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice. Sub acest aspect, reclamanţii au arătat că preţul vânzării a ajuns în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie. Prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1344 Cod civil, ci dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001 care stabilesc calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice. Prin cererea de chemare în garanţie, a fost chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice  în condiţiile art. 60 din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 5180/11.06.2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 6  Bucureşti  s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a fost admisă în parte cererea precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice,  a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţi a sumei de 568.400 lei, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului, cu titlu de despăgubiri,  a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţi a sumei de 12.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a fost admisă cererea de chemare în garanţie şi a fost obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a sumei de 568.400 lei cu titlu de despăgubiri.

  Prin decizia civilă nr. 350/A/04.04.2012 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti- Secţia a III-a Civilă s-a respins apelul formulat de apelantul Ministerul Finanţelor Publice, s-a admis apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţi a sumei de 12.800 lei cheltuieli de judecată din care 3000 lei sunt datoraţi de către pârât în solidar cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat apelantul Ministerul Finanţelor Publice  la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 lei.

În motivarea deciziei s-a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 50 ind .1 din Legea nr. 10/2001 prevăd o legitimare pasivă specială a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractul desfiinţat, astfel că în mod corect a fost admisă cererea de chemare în garanţie pentru a nu se greva patrimoniul Municipiului  Bucureşti cu debite care potrivit legii trebuie achitate de către Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul a mai reţinut că există evicţiune chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat, din moment ce prin admiterea acţiunii în revendicare, reclamanţii au pierdut posesia şi proprietatea bunului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În fine,  tribunalul a reţinut că reclamanţii au dreptul la despăgubiri legale cu valoarea de piaţă a imobilului, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat.

În privinţa cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, tribunalul a observat că prin admiterea cererii de chemare în garanţie, parte din cuantumul acestora, ar fi trebuit suportate de către Ministerul Finanţelor Publice.

Faţă de soluţia din apel, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă.

Împotriva deciziei din apel,  au declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice  - DGFP – M.B.

Recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul General susţine în esenţă că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1280 lei, în condiţiile în care onorariu de avocat era disproporţionat de mare faţă de complexitatea cauzei. Recurentul susţine că nu dispune de sume de bani pentru a putea achita astfel de debite.

Recursul declarat de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost întemeiat pe dispoziţiile sart. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului Ministerului Finanţelor Publice DGFP - M.B se susţine în esenţă că  Ministerul Finanţelor Publice  a fost în mod greşit obligat la plata preţului de piaţă solicitat de către reclamanţi, din moment ce instituţia nu a fost parte în contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar dispoziţiile Codului civil reglementează ipoteza evicţiunii de genul celei din speţă şi prevăd răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului  Bucureşti  (art. 1337, 1341 şi urm, din vechiul Cod civil). Recurentul Ministerul Finanţelor Publice mai susţine că în speţă nu există un contract de vânzare desfiinţat pentru a se datora preţul de piaţă sau preţul plătit la încheierea contractului. În fine, recurentul Ministerul Finanţelor Publice susţine că reclamanţii au plătit un preţ subvenţionat la achiziţionarea imobilului, astfel că dacă li s-ar restitui preţul de piaţă, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, mai ales că instanţele de fond şi-au însuşit concluziile în raport de expertiză, care nu conţine metode ştiinţifice de evaluare şi nu au ţinut seama de solicitările Ministerului având ca obiect refacerea raportului de expertiză.

În drept, recursul declarat de către Ministerul Finanţelor Publice  a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Curtea  de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

La momentul introducerii acţiunii la prima instanţă, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 fuseseră modificate prin Legea nr.  1/2009, astfel că prima instanţă ar fi trebuit să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi să judece fondul pretenţiilor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice care fusese chemat în judecată, urmare a cererii completatoare. Aceasta, deoarece este incontestabil că dispoziţiile legii speciale înlătură de la aplicare dispoziţiile legii generale, iar Legea nr. 10/2001 tranşează explicit raporturile juridice  de genul celor deduse judecăţii şi stabileşte că în astfel de situaţii,  despăgubirile se achită de către Ministerul Finanţelor Publice care are calitate procesuală pasivă în acţiunea introdusă de cumpărătorul a cărui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat.

Prin sentinţa pronunţată de către prima instanţă,  s-a stabilit obligaţia de plată a despăgubirilor în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti, dar s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de către acesta din urmă şi a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de chemat în garanţie la  plata respectivelor despăgubiri.

Deşi a admis apelul declarat de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, tribunalul nu a schimbat sentinţa  în sensul celor arătate. Procedând astfel, tribunalul a greşit, deoarece Municipiul Bucureşti arăta prin primul motiv de apel că nu are calitate procesuală pasivă şi că nu poate figura ca pârât într-o astfel de cauză, chiar dacă se admite şi cererea de chemare în garanţie.

Cu toate acestea, prezenta instanţă nu poate înlătura erorile de judecată punctate mai sus, deoarece în recursul declarat de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General  se critică doar faptul că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă. Principiul potrivit cu care,  în calea de atac, nu se poate judeca mai mult decât a criticat partea nemulţumită,  împiedică instanţa de recurs să caseze, respectiv să schimbe hotărârile instanţelor de fond  pentru motivele arătate anterior.

În condiţiile în care Municipiul Bucureşti prin Primarul General rămâne obligat la plata de despăgubiri către reclamanţi, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă. Practic,  pârâtul care a  căzut în pretenţii şi avea culpă procesuală, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite de către reclamanţi. Recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu a prezentat  date concrete din care să rezulte că onorariul de avocat ar fi fost disproporţionat de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, ci s-a rezumat la redarea conţinutului  art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă  şi la a susţine că plata cheltuielilor de judecată din banii publici  nu are un suport etic şi legal.

Curtea precizează că în recursul Ministerului Finanţelor Publice nu se putea reţine calitatea procesuală pasivă a acestuia, deoarece această parte a susţinut constant că nu are calitate procesuală în cauză,  nici în cererea principală, nici în cererea de chemare în garanţie. Aşadar nu se puteau modifica hotărârile în calea de atac a părţii care ar fi defavorizată prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului  Bucureşti şi reţinerea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. Doar Tribunalul ar fi putut schimba hotărârea judecătoriei în sensul celor arătate, deoarece apelul declarat de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General cuprindea o critică relativă la soluţia judecătoriei, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În consecinţă se reţine că recursul Municipiului Bucureşti prin Primarul General  privitor la cheltuielile de judecată este nefondat şi că, criticile Ministerului Finanţelor Publice conform cărora nu ar avea calitate procesuală pasivă pe cererea de chemare în garanţie sunt de asemenea nefondate. În condiţiile în care obligaţia de plată a despăgubirilor se stabileşte conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea va analiza legalitatea hotărârilor, din perspectiva criticilor relative la modalitatea procedurală de administrare a probelor. 

Astfel, Curtea constată că în faţa primei instanţe,  raportul de expertiză  tehnică a fost depus  la dosar, la data de 20.04.2012 şi a fost comunicat Ministerului Finanţelor Publice la data de 24.04.2012. În faţa primei instanţe, Ministerul Finanţelor Publice  nu a formulat critici la raportul de expertiză, neprezentându-se în instanţă.

În faţa instanţei de apel, urmare a admiterii de către prima instanţă a cererii de chemare în garanţie, Ministerul Finanţelor Publice  a solicitat expres refacerea raportului de expertiză, arătând că acesta este nelegal, că expertul nu a folosit o metodă de evaluare care să cuprindă corecţiile legate de situaţie pieţei şi de vechimea imobilului  şi că îşi bazează concluziile pe oferte de vânzare.

Deşi la primul termen de judecată în apel, Ministerul Finanţelor Publice  nu s-a prezentat, tribunalul a constatat că intimaţii reclamanţi care erau reprezentaţi  prin avocat nu au alte cereri de formulat şi  a dat cuvântul pe fondul cauzei. Tribunalul nu a pusa în discuţie şi nu s-a pronunţat pe solicitarea Ministerul Finanţelor Publice  de refacere a raportului de expertiză, regăsită în ultimul alineat al filei 3 din apelul pârâtului chemat în garanţie.

Întrucât instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra cererilor, chiar dacă acestea sunt  formulate în scris, iar partea care a formulat nu se prezintă, Curtea constată că procedând altfel, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al apelantului  Ministerul Finanţelor Publice şi principiul contradictorialităţii procesului civil, iar hotărârea pronunţată este susceptibilă de a fi casată în condiţiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Trebuie observat că recurentul Ministerul Finanţelor Publice a criticat inclusiv în recurs, aspectele relative la raportul de expertiză însuşit de către instanţă fără rezerve (fila 6 din motive), că în calitate de chemat în garanţie obligat la plata de despăgubiri recurentul avea interesul şi calitatea să pună concluzii relative la modul în care au fost probate pretenţiile şi că în recurs nu se poate analiza pe fond concluzia raportului de expertiză, deoarece acest aspect ţine de temeinicia hotărârii, astfel că înlăturarea vătămării în sensul art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă nu se poate realiza decât prin pronunţarea unei hotărâri de casare  cu trimitere pentru judecarea apelului.

În rejudecare, instanţa de apel va discuta inclusiv solicitarea apelantului Ministerul Finanţelor Publice de refacere a raportului de expertiză şi în măsura în care o va găsi întemeiată, va dispune în consecinţă.

Curtea constată că are caracterul unei probleme de drept dezlegate chestiunea legată de dreptul reclamanţilor de a obţine preţul de piaţă al imobilului, în sensul dispoziţiilor art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece în decizia nr. 30/R/20.01.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă s-a reţinut expres că actul de vânzare-cumpărare care a constituit titlul pârâtului se bucură de prezumţia de legalitate, din moment ce acţiunea în anulare a fost perimată şi nu se pune problema considerării acestui contract ca nevalabil (fila 29 din decizia civilă nr. 32/R/2011 regăsită la fila 17 din dosarul de fond).

Curtea nu reţine susţinerile recurentului  Ministerul Finanţelor Publice  conform cărora, în speţă nu ar fi incidente dispoziţiile art. 50 din Legea nr.10/2001, deoarece nu ar exista un contract desfiinţat. Dispoziţiile art. 20 alin. 2 ind. 1  din Legea nr. 10/2001 includ în noţiunea de contracte desfiinţate şi pe acelea care sunt lipsite de efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, fără a exista o hotărâre de anulare.

În privinţa chestiunii pusă în discuţie, din oficiu, de către Curte, se observă incidenţa dispoziţiilor art. 181 Cod procedură civilă care stabilesc că instanţa care era competentă după valoare la momentul învestirii legale rămâne competentă chiar dacă ulterior valoarea obiectului pricinii se schimbă.  Or, prin cererea introductivă depusă la judecătorie, reclamanţii şi-au evaluat pretenţiile la suma de 200.000 RON, cuantumul acestora fiind majorat ulterior după efectuarea raportului de expertiză.

Ţinând seama de toate cele arătate anterior Curtea a admis recursurile, a casat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.

(C.  A. B. SECŢIA A IV-A CIVILĂ -DECIZIA CIVILĂ NR. 75 R/16.01.2014)

Domenii speta

Spete similare