Excepţie de nelegalitate

Excepţie de nelegalitate

 Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că în ceea ce privește prima critică a recurentei, vizând inadmisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu, Curtea reține, în prealabil, că intimata, parte în litigiul de fond, trebuia citată în dosarul vizând excepția de nelegalitate, în condițiile în care potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate se soluționează cu „citarea părților” - prin noțiunea de parte trebuind să se înțeleagă părțile litigiului în cadrul căruia s-a invocat nelegalitatea actului administrativ.

Față de această constatare, din moment ce intimata trebuia să figureze în acest dosar în calitate de parte, Curtea reține, în primul rând, că apărările vizând inadmisibilitatea cererii de intervenție, prin care se urmărește înlăturarea participării în proces a intimatei, sunt lipsite de interes.

În al doilea rând, chiar dacă, în speță, intimata nu poate invoca un drept propriu, interesul acesteia de a dobândi legitimare procesuală pentru a sprijini apărările emitentului actului în calitate de intervenient este pe deplin dovedit, câtă vreme este parte în dosarul de fond – calitate procesuală care se grefează pe împrejurarea că este operatorul economic însărcinat cu executarea dispozițiilor HCL nr. 230/2010.

Nu poate fi primită susținerea recurentei că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra excepției de nelegalitate cu care a fost sesizată, din moment ce, așa cum însăși recurenta a menționat, judecătorul fondului a examinat inclusiv admisibilitatea excepției de nelegalitate, reținând în mod corect că, față de jurisprudența constantă a instanței supreme cu privire la interpretarea domeniului de aplicare a art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția trebuie analizată pe fondul ei. Toate considerentele care urmează soluționării excepției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate privesc însăși excepția de nelegalitate, și nu un alt obiect, iar împrejurarea că instanța de prim grad a menționat în dispozitivul sentinței că respinge acțiunea, și nu excepția de nelegalitate, nu constituie o omisiune de a soluția cererea cu care a fost învestită. Excepția de nelegalitate a constituit obiectul acțiunii (cererii) reclamantei, astfel că menționarea, în dispozitivul sentinței, a respingerii acțiunii este în acord cu considerentele Tribunalului.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă față de modul de soluționare a excepției, Curtea reține că recurenta, de fapt, reiterează apărările din primă instanță, fără a raporta argumentele sale la motivarea judecătorului fondului. Astfel, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către Tribunal că trimiterea făcută de reclamantă la prevederile OUG nr. 195/2002, în ceea ce privește lipsa de competență a agenților intimatei de a aplica contravenții, este lipsită de relevanță, câtă vreme, în cauză nu s-a sancționat o contravenție la regimul circulației publice, care să atragă incidența OUG nr. 195/2002 și a HG nr. 1391/2006, ci comiterea unei fapte în legătură cu utilizarea parcărilor şi zonelor de staţionare cu plată, aflate pe domeniul public al municipiului Miercurea-Ciuc.

În același timp, în mod judicios a arătat judecătorul de primă instanță că față de art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia persoanele juridice de drept privat pot fi autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică, în urma încheierii Contractului de concesiune nr. 560/2009, intimata a dobândit dreptul și obligația de exploatare a parcărilor cu plată şi zonelor de staţionare cu plată, care implică și activitatea de blocare, ridicare, transport, depozitare şi eliberare a autovehiculelor staţionate neregulamentar în parcările cu plată, a celor abandonate, lăsate pe spaţii verzi, precum şi a celor staţionate neregulamentar pe domeniul public din municipiul Miercurea-Ciuc.

În ceea ce privește competența autorității locale de a reglementa modul de utilizare a parcărilor aflate pe domeniul public, al cărui singur administrator este potrivit art. 123 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, Curtea constată că, așa cum a stabilit și Tribunalul, această legitimare decurge din art. 128 alin. 1 lit. d din OUG nr. 195/2002, potrivit căreia „autoritățile administrației publice locale stabilesc reglementări referitoare la regimul de acces și circulație, staționare și parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul politiei rutiere”. Fără îndoială, textul citat atribuie competența autorităților de a adopta reglementări în domeniile arătate, însă această competență trebuie exercitată cu respectarea condiției impuse de text (avizul poliției rutiere), dar și a celorlalte exigențe impuse de alte norme.

Cu privire la condiția impusă de art. 128 alin. 1 lit. d din OUG nr. 195/2002, recurenta enunță în cuprinsul cererii de recurs că lipsește avizul poliției rutiere, fără a răspunde la constatarea primei instanțe, care a arătat că IPJ Harghita, Poliţia municipiului Miercurea Ciuc, prin Biroul Rutier a emis la data de 15.01.2010 un aviz cu privire la aducerea la îndeplinire a HCL, iar nemenționarea avizului favorabil existent în preambulul HCL nr. 230/2010 nu este un viciu de natura să conducă la anularea hotărârii. Având în vedere că existența avizului rezultă din actele dosarului de fond, susținerea recurentei nu poate fi privită decât ca o simplă afirmație lipsită de orice suport probatoriu.

Cu privire la necesitatea corelării reglementării adoptate de autoritatea locală cu OUG nr. 195/2002, Curtea reține că, ținând cont de constatarea de mai sus, în sensul că domeniul de reglementare al HCL nr. 230/2010 este diferit față de OUG nr. 195/2002, trebuie concluzionat că nu s-a încălcat principiul subordonării față de actele de nivel superior prin instituirea unei proceduri paralele de ridicare/blocare a autovehiculelor. În realitate, OUG nr. 195/2002, prin dispozițiile art. 64 alin. 3 face vorbire de măsura ridicării dispuse de polițistul rutier, pentru fapte în legătura cu circulația publică normată de OUG nr. 195/2002, în timp ce măsura aplicată în temeiul hotărârii contestate este complementară nerespectării unor norme privind modul de utilizare a parcărilor aflate de pe domeniul public al pârâtului municipiul Miercurea-Ciuc.

În ceea ce privește nesocotirea în cauză de către autoritatea locală a prevederilor art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, prin aceea că s-a reglementat posibilitatea aplicării sancțiunii complementare a blocării roților, în condițiile în care o asemenea sancțiune poate fi stabilită numai prin lege specială, Curtea constată că prima instanță nu a examinat acest argument al reclamantei. Trecând la analiza pe fond a motivului de nelegalitate invocat de reclamanta-recurentă, Curtea observă că potrivit art. 10 din cap. III al Anexei la HCL Miercurea-Ciuc nr. 230/2010 „Staționarea sau parcarea fără îndeplinirea obligațiilor precizate la art. 4 (deținerea unui tichet de parcare sau abonament valabil) constituie contravenție și se sancționează cu avertisment și cu blocarea unei roți a autoturismului, iar după expirarea a 48 de ore de la blocarea roții, cu ridicarea, transportul și depozitarea autoturismului”.

După cum rezultă din reglementarea de mai sus măsura blocării roților și a ridicării autoturismului au fost instituie cu titlu de sancțiuni contravenționale complementare, cele două măsuri fiind alăturate sancțiunii principale a avertismentului. Având în vedere modul în care autoritatea locală a înțeles să reglementeze măsurile în discuție nu poate fi primită susținerea intimatei că în cauză nu s-a urmărit instituirea unei sancțiuni complementare, ci reluarea unei măsuri tehnico-administrative stabilite de HG nr. 147/1992. Fiind așadar în prezența unei sancțiuni contravenționale, se impune verificarea compatibilității acestora cu normele dreptului comun în materie, cuprinse în OG nr. 2/2001.

Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 din OG nr. 2/2001 sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare. Conform art. 5 alin. 3 Sancțiunile contravenționale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități; c) închiderea unității; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activității agentului economic; f) retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; g) desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Potrivit art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, „Prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare”. Textul citat permite așadar reglementarea și a altor sancțiuni complementare, însă cu condiția ca ele să fie normate prin legi speciale. Hotărârile de consiliu local nu sunt legi în sensul art. 73 alin. 1 din Constituție, ele constituind acte secundum legem.

În același timp, dacă am aprecia că prin sintagma „legi speciale” trebuie înțeles orice act normativ, și nu doar actele juridice având forța juridică a legii (legi, ordonanțe), prevederile art. 5 alin. 2 și 4 ar fi lipsite de sens, câtă vreme este de principiu că printr-o normă (specială) ulterioară se poate deroga de la o normă generală. Lărgirea înțelesului noțiunii „legi speciale” ar fi contrară sensului termenului și citirii gramaticale a textului, fără a exista vreun motiv care să fundamenteze constatarea că ne-am afla în fața unui text neclar care să justifice interpretare, mai ales că în cuprinsul OG nr. 2/2001 (bunăoară, în art. 8 alin. 2, art. 9, art. 15 alin. 3), legiuitorul folosește în sensul lor restrâns și propriu noțiunile de lege, ordonanță, hotărâre a guvernului sau a autorităților locale.

Curtea mai reține că art. 2 alin.2 din OG nr. 2/2001 care prevede că „prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului”, indică domeniile de activitate în care autoritățile locale dispun de competență de reglementare, însă această competență trebuie exercitată cu respectarea normelor subsecvente din OG nr. 2/2001, inclusiv a celor privind sancțiunile. Cu alte cuvinte, spre exemplu, prin hotărâri de consiliu local se pot incrimina contravenții și aplica sancțiuni în toate domeniile în care nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului, însă sancțiunile care pot fi aplicate trebuie să fie în conformitate cu art. 5 din OG nr. 2/2001.

În mod similar, norma de la art. 128 alin. 1 lit. d din OUG nr. 195/2002 , potrivit căreia „autoritățile administrației publice locale stabilesc reglementări referitoare la regimul de acces și circulație, staționare și parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul politiei rutiere”, atribuie competența autorităților de a adopta reglementări în domeniile arătate, însă această competență trebuie exercitată cu respectarea și a celorlalte exigențe impuse de alte norme, cum este şi art. 5 din OG nr. 2/2001.

În consecință, având în vedere că față de art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, consiliile locale nu au competența de a reglementa sancțiunile complementare supuse analizei, trebuie reținută nelegalitatea Cap. III din Anexa la H.C.L. Miercurea Ciuc nr. 230/26.11.2010, în ceea ce privește instituirea sancțiunilor complementare în discuţie.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă, recursul dedus judecății va fi admis, în sensul modificării în tot a hotărârii atacate și a admiterii excepţiei de nelegalitate invocate de reclamantă în dosarul nr. 5794/258/2011 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, cu consecința constatării nelegalității Cap. III din Anexa la H.C.L. Miercurea Ciuc nr. 230/26.11.2010, în partea privitoare la instituirea sancțiunilor complementare analizate.

Având în vedere soluţia care urmează a pronunţată, în temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă intimaţii Consiliul Local al municipiului Miercurea Ciuc şi intimata vor fi obligaţi să-i plătească recurentei suma de 900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi recurs, reprezentând onorariu avocaţial.

Domenii speta

Spete similare